luni, 15 iunie 2015

[despre] Boala și moartea lui Eminescu - concluziile medicilor

Astăzi se comemorează 126 de ani de la moartea lui Eminescu (care se împlinesc de fapt în 27 iunie, că pe atunci în România era în vigoare calendarul iulian).

Despre boala și moartea poetului s-a publicat în acest an volumul Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, scris de un grup de medici de diverse specialități: prof. univ. dr. Irinel Popescu, acad. acad. Victor A. Voicu (toxicolog), prof.dr. Octavian Buda, prof. dr. Dan Prelipceanu (psihiatru), prof. dr. Călin Giurcănescu (dermatolog), conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu (neurolog), prof. univ. dr. Eduard Apetrei (cardiolog), dr. Codruț Sarafoleanu (ORL), prof. univ. dr. Vladimir Beliș (medicina legala), la îndemnul academicianului Eugen Simion.  Iată concluziile medicilor de azi:

Psiahiatrul prof. dr. Dan Prelipceanu:
tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade subclinice depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice“
Dermatologul  prof. dr. Călin Giurcănescu:
„Presupusul sifilis al lui Eminescu a fost scos din mîneca imposturii şi botzat ad-hoc congenital“ 
Neurologul  conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu (cf. lui Paul Cernat):
Cel mai precaut în diagnoză se arată a fi neurochirurgul Bogdan O. Popescu, care totuşi infirmă şi el luesul, invocînd lipsa atrofiei cerebrale, a dizartreiei, afaziei, inegalităţii pupilare, a semnelor neurologice focale şi a durerilor lacinante la membrele inferioare. Manifestări asemănătoare PGP (halucinaţii etc.) au existat, desigur, în forme alarmante, dar ele au fost provocate de intoxicaţiile cu mercur

Cum nu am citit încă volumul, am preluat citatele de mai sus din recenzia criticului literar Paul Cernat (din Observator Cultural), care rezumă astfel concluziile medicilor:

Diagnosticul e – atît cît poate fi un diagnostic în orb – foarte clar şi unanim: psihoză maniaco-depresivă (sindrom bipolar), plus alte afecţiuni asociate, „maltratată“ după un diagnostic greşit pentru lues şi paralizie generală progresivă. Cît priveşte decesul, el a fost provocat de complicaţiile cardiace rezultate din tratarea pe cît de inadecvată, pe atît de abundentă, cu mercur. Nu numai argumente psihiatrice sau neurologice au fost convocate în sprijinul acestei diagnoze. Manifestările luesului sînt infirmate, punct cu punct, şi în plan dermatologic (cunoscutele fistule şi rănile de pe gambe) sau cardiologic (presupusa aortită luetică).

joi, 19 februarie 2015

Cea mai fericită zi

„Ziua de 4/16 fevr. 876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, şi am strâns-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre pe care le voi ţinea toată viaţa mea. Draga mamei. Ce frumoasă e, ce dulce-i gura ei cea moale şi fină, obrazul ei atât de...”

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium, 1993, p.1054

(via blogul Eminescu mon amour al lui Dragos C.)

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Poezie — sărăcie !

Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună!
Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde,
Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde —
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta,
În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta
Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.

Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — și căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă,
Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă
De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un șoarec, Doamne — măcar totuși are blană,
Mi-aș mînca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană.

Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen
Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele!
Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stînjen

Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă!
Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește;
Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește?
Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig — Iată pe mînă cum codește-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul!
Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul,
Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec?

Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic,
Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una?
Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mîțe — tot poet aș fi? Totuna:
Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick,
Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric,
Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună.

Filosof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care
După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam,
Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfășură nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?

Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! — La zgîriet el v-a dat gheară
Și la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină!
Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat
De-aș putea să dorm încalea. — Somn, a gîndului odină,

O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna,
Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!

Note: Poezia e cuprinsă în nuvela Sărmanul Dionis pe care Eminescu a publicat-o la 22 ani, în 1872 și e atribuită personajului principal, motiv pentru care în volumele de poezii apare de obicei sub numele Cugetările sărmanului Dionis, dar probabil că nu a fost scrisă în acest scop, ci inițial reprezenta cugetările tânărului Eminescu.

heinizînd - referire la poetul german Heinrich Heine

Haram - interzis în lumea islamică; aici cu sensul de păcat de...

Anathema sit! - să fie anatema, excomunicat (lat.)

vineri, 30 ianuarie 2015

Articolul lui Eminescu din care a citat Iohannis

Notă introductivă:

În 15 ianuarie, ziua oficială a lui Eminescu și a culturii române, președintele Klaus Iohannis a făcut o mică gafă, alegând sa citeze (trunchiat) chiar dintr-un articol care era de fapt antiliberal si xenofob. Citatul netrunchiat, după cum a sesizat prompt criticul literar Costi Rogozanu, era (am bold-uit părtile omise de Iohannis):
A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc.
Iar articolul întreg era (de data asta am bold-uit părțile citite de Iohannis):

Adevărul doare. Pe la 3 martie, pe când nu era încă vorba de proclamarea regatului, pe când d. Brătianu răspundea evaziv d-lui Vernescu, am crezut de cuviinţă a rectifica unele erori ale primului ministru, care, neştiind ce va să zică Domn, precum nu ştie nici ce e cancelar, căci în genere foarte puţine ştie arhigrămăticul nostru, am dovedit şi am putea dovedi încă că Domn cu vocativul ,,Doamne", atribuit şefului statului român, nu 'nseamnă nici împărat, nici rege, ci mare duce.

La aceasta „Românul" zice:

Este sau nu evidinte că, daca ceva poate opri pe puterile străine de-a recunoaşte rigatul , aceste cuvinte ş-analize ale partitei conservatoare erau făcute de-a înlesni străinilor pretestele de-a se opune ... Şi ca să, îndemne şi mai bine la rezistenţă pe străin etc. 

Mărturisim şi noi că pentru străini am vorbit, dar nu pentru străinii din Apus, ci pentru pretinşii români şi patrioţi de meserie de la noi. De aceea am şi pomenit de Palestina şi Greco-bulgaria .

Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci sunt străinii romanizaţi de ieri alaltăieri .

Oricine înţelege ce însemnează rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti, Pherichydis sunt , politiceşte vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfântul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsându-se deoparte din Maramureş , de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII [lea] şi al XIV-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi până la 1700. N-am avea decât să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei , de la Breaza ori de la Câmpulung pentru ca orice om cu minte să râză ţinându-se cu mânile de inimă de colosala deosebire de rasă.

Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri, deci şi mai multă minte decât mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e, între noi vorbind, o speţă de caricatură .

Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sunt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta, dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit şi i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ , care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine şi nu despre el e vorba.

Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Ştim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor. liberali, dar el trebuie spus odată, ca [să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului şi românismului.

Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor , precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare . Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Şi aceasta când ? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice . În fine unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene , preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea daca elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneşte. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Cuvântul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este linguistic. Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, escepţie făcând de vreo patru sau cinci vocabule cari privesc păstoria .

E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi au avut epoce de bogăţie şi de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizaţiei. Desigur că Hoffman n-a avut nefericirea de-a vedea căpăţânele de mac de pe umerii d-nilor C.A. Rosetti şi Giani sau buturuga bulgărească de pe umerii cuviosului Simion. În sfârşit Virchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi.

E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulţi oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ : greci, nemţi, bulgari, numai espresia geografico - politică a ţării să fie aceeaşi. Pentru aceştia de ex. e indiferentă încetăţenirea evreilor sau colonizarea ţării cu nemţi. Dar pentru istoric nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conştiinţă poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale ţării şi între cele scurse după vremuri în mlaştina gospodăriei turceşti. În oraşele de şes ale Ţarii Româneşti au imigrat de peste Dunăre rase intelectual sterpe, fizic degenerate. Ele au viciat spiritul public, au viciat instituţii şi limbă, pentru că vârsta lor etnică e prea înaintată ca să se poată asimila sau pentru ca să fie capabile a concepe cu toată tinereţea organică a simţirii şi a caracterului o idee generoasă sau un adevăr. Nu e deloc de mirare că, pe când regenerarea naţională pornea în veacul al XVII-lea din Tîrgovişte spre Ardeal, în secolul al XIX-lea ea pornea din Ardeal spre Bucureşti. Jupân Bucur — fie-i ţărâna uşoară! — era fără îndoială mocan, dar prin strunga prin care treceau odată oile lui au trecut mai târziu alte soiuri de dobitoace.

Dar să lăsăm pe vechii fanarioţi deoparte. Nu al lor e meritul c-au domnit în Ţara Românească, ci a lui Baiazid Fulgerul şi-a lui Mahomed II. Nu există tip de mizerie de caracter şi de inteligenţă ca împărăţia bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia şi Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influenţă asupra civilizaţiei decât împărăţia răsăritului, devenită grecească. Prin ei înşii n-ar fi ajuns niciodată la vrun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi ai turcului.

Să venim la noii fanarioţi. Nimiciţi politiceşte de mişcarea atât de neînsemnată a lui Tudor şi a o mână de boieri moldoveni şi munteni, ei s-au romanizat repede repede.

Se ştie că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formaţiunea oaselor mănâncă varul de pe pereţi prin instinct, neştiind pentru ce. Tot astfel rasa etnic rahitică a noilor fanarioţi a 'nceput să mănânce la românism. C.A. Rosetti şi Carada scot o gazetă căreia îi pun numele ,,Românul", oarecum esclusivul român, românul cu monopol. Acest ,,Român" e scris într-o limbă săracă, c-un dicţionaraş de cel mult una mie vorbe cu totul cosmopolite precum „ingerinţă , existenţă , giurisprudinţă , iniorinţă etc".

Iată de ce întâmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la aceşti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul şi înclinaţiunile adevăratului popor românesc şi al căror patriotism se măsură cu lefuri, cumul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România şi nu suntem noi singuri cărora să le fie ruşine în adâncul sufletului când se află că până şi Constituţia, legea fundamentală şi de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada şi C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.

 Timpul, 1 aprilie 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Adevărul doare]

miercuri, 28 ianuarie 2015

Viața de student în secolul XIX

Între cei patru pereți gălbui ai unei mansarde scunde și lungărețe, osândite de-a sta în veci nemăturată, locuiam cinci inși în dezordinea cea mai deplină și mai pacifică. Lângă unica fereastră stătea o masă numai cu două picioare, căci cu partea opusă se răzima de perete. Vro trei paturi, care de care mai șchioape, unul cu trei picioare, altul cu două la un capăt, iar la cellalt așezat pe pământ, astfel încât te culcai pe el pieziș, un scaun de paie în mijloc cu o gaură gigantică, niște sfeșnice de lut cu falnice lumânări de său, o lampă veche, cu genealogie directă de la lămpile filozofilor greci, a căror studii puțeau a untdelemn, mormane de cărți risipite pe masă, pe sub paturi, pe fereastră și printre grinzile cele lungi și afumate a tavanului, ce erau de culoarea cea mohorâtă-roșie [a] lemnului pârlit. Pe paturi erau saltele de paie și cergi de lână, la pământ o rogojină, pe care se tologeau colegii mei și jucau cărți, fumând din niște lulele puturoase un tutun ce făcea nesuferită atmosfera, ș-așa atât de mărginită a mansardei. Eram cu toții în vârsta aceea în care urli arii din opere, declami pasaje din autorii clasici, faci poezii de amor, vrei să treci de ștrengar și de vițios, îți închipuiești așa de mult despre mustăcioara d-tale, ești convins că zâmbetul d-tale e fermecător și ochiul săgetător — în fine, în vârsta cea pedantă și nesuferită căreia nu știi ce nume să-i dai. Pe când colegii jucau cărți, râdeau, beau și povesteau anecdote care de care mai frivole și mai de râs, de Pepelea, de țigani, de popi, eu îmi mânam viața cu capul așezat între mâini, cu coatele răzimate de marginea mesei, neascultând la ei și citind romanțe fioroase și fantastice care-mi iritau creierii.

Mihai Eminescu, Geniu pustiu (roman neterminat, scris pe la 18-20 de ani)

joi, 15 ianuarie 2015

[despre] 4 feluri de a ne raporta la Eminescu

15 ianuarie s-ar putea să nu fie ziua nașterii lui Eminescu, dar e ziua când românii - sau cel puțin reprezentanții lor din politică și presă - își aduc aminte de el.

Poate vă întrebați ce m-a apucat să fac încă un blog despre Eminescu, parcă nu erau destule bloguri, site-uri și chiar pagini Facebook despre el. Da, sunt puzderie, dar cele mai multe suferă de una sau alta dintre atitudinile mai mult sau mai puțin greșite de raportare la Eminescu:

1. Idolatria
Cuvinte cheie: „geniu nepereche”, „luceafărul poeziei românești”
Se întâlnește: în școala românească și în alte circumstanțe oficiale, aniversări...
Exemple:

G. Călinescu, în „Viața lui Mihai Eminescu”:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Orice deficit de admirație e crimă de lezmaiestate.

2. Respingerea
Cuvinte cheie: „M-am săturat de Eminescu!”
Se întâlnește: la tineri.
Exemple:

Răzvan Rădulescu, scriitor (atunci încă tânăr, neconsacrat), Dilema 265/1998
„Trebuie să recunosc foarte sincer şi fără ocolişuri care să îndulcească situaţia: nu sunt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu. Poate că sună inadecvat sau neserios. Să încerc s-o spun altfel, atrăgând asupra mea mânia generală: poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înşiraţi în Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru naţional şi universal.”

Alex (dAImon)blogger:
„Eminescu nu-i Supremul, Vârful Inegalabil, băi. Asta nu pentru că opera lui n-ar avea vreo valoare, ci pentru că întreaga lui fiinţare şi întregul său context sunt deja vetuste. Noi trăim în postmodernism, adică suntem obligaţi să contextualizăm şi să recontextualizăm orice bucăţică de informaţie, orice capăt de cultură, orice fir de trăire.
Mihai Eminescu a trăit acum 100 de ani, a emulat un număr de concepte din gând[ir]ea europeană a timpului, a avut o educaţie destul de bună considerând mijloacele timpului, şi-a folosit cu succes capul în a împleti diverse idei preexistente cu ideile sale proprii. Dar asta nu face din el vreun geniu. Vreţi geniu? Ia, Einstein”

Apare ca reacție alergică la atitudinea idolatră.  De multe ori, îl resping fără să îl cunoască de fapt; resping, de fapt, fan club-ul.

3. Dezinhibarea
Cuvinte cheie:  „Eminescool”
Se întâlnește: la tineri, dar are și adepți mai maturi care încearcă să sa adreseze astfel tinerilor.

Andrei Ruse, tânăr scriitor:
Eminescu era cool. Eminescu era gagicar. Eminescu era deseori alcoolizat şi neîngrijit. Cel mai probabil, din toată istoria literară, dacă elevii ar şti câte puţin din ce a trăit şi mai ales cum de fapt, l-ar transforma într-un adevărat idol. Din păcate ei au parte de tone de critică literară, care mai de care mai lemnoasă în limbaj...
Florin Iaru, scriitor:
Colac peste pupăză, dacă eşti student la Filo, descoperi că existenţa cotidiană a lui Eminescu era cam la fel: haotică, excesivă. Afli că bea zdravăn o zi, două, trei, pînă spărgea banii. Era şi muieratic, şi îndrăgostit. Scria la gazetă, mergea la cenaclu, petrecea, rîdea la teatru de se zguduiau decorurile, era scund, negricios (asta e o exagerare de-a lu’ Mite), avea haltere la care-şi lucra muşchiul. Afli că iubita îi spunea Momoţel.

4.  Conspiraționismul
Cuvinte cheie: „românul absolut”, „asasinat”, „moarte civila”, victimă politică
Se întâlnește: la naționaliștii cu înclinații extremiste, antisemite.

 Gheorghe Funar, politician ultranationalist, citat de revista Historia (ca „așa nu”):
"Marţi se împlinesc 121 de ani de la moartea lui Eminescu, iar în acest interval nu a fost voie să se ştie adevărul despre acest tragic eveniment. Adevărul a fost falsificat. Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui Eminescu. A fost otrăvit cu injecţii cu mercur făcute de Francisc Isack, un medic evreu", a afirmat Funar.
Alte variante implică și pe masoni, pe Maiorescu, pe Carol I, Austro-Ungaria etc. etc. - am demontat elucubratiile respective aici.

În plus, aceștia insistă atâta pe articolele politice, pe activitatea de gazetar la Timpul, că îl cam pun în paranteză pe poet.

joi, 25 decembrie 2014

Colinde, colinde!

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucur' copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ș-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

sâmbătă, 20 decembrie 2014

[despre] Data nașterii lui Eminescu - 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850 ?

Eminescu știa că s-a născut în  20 decembrie 1849 - astfel s-a trecut în registrul Junimii, la înscriere:
Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societății literare „Junimea“ și-au însemnat data și locul nașterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoșani“, și deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie. (Titu Maiorescu, „Eminescu și poeziile lui)
Și astfel își socotea și vârsta - într-o însemnare din 1883 socotea că are 34 de ani.

La fel va spune, după moartea poetului, și fratele său Matei, referindu-se la o însemnare a tatălui lor, într-o psaltire unde însemnase nașterile copiilor (așa era obiceiul pe atunci, la fel făcea și străbunicul meu, pe la 1900):
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihai.“
(sursa: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)

Din păcate, Matei Eminovici nu s-a îngrijit să transmită acea acea psaltire (sau măcar acea pagină) posterității, deci dovada nu mai există. În schimb a fost descoperită însemnarea din registrul de botezuri al bisercii Uspenia din Botoșani:
„Născut la 15 ghenarie 1850, din părinții: Gheorghe Eminovici, proprietar, și soția sa Ralu, născută Vasile Iurașcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe dumnealui stolnicul Vasile Iurașcu“.
(sursa - o scrisoare a descoperitorului documentului, N. D. Giurescu, reprodusă de Titu Maiorescu în articolul „Eminescu și poeziile lui”)

Stolnicul Vasile Iurașcu, nașul, era  bunicul lui Eminescu, tatăl mamei lui, Ralu[ca].

Așadar, data oficială a rămas cea din actul oficial, deși parcă e mai probabil că cealaltă e cea reală. Mi se pare posibil ca Gheorghe Eminovici să nu știe pe de rost datele de naștere ale tuturor celor 11 copii ai săi (de pildă, în actele de înscriere la școală la Cernăuți, Eminescu figura ca născut în 14 decembrie) dar însemnarea din psaltire pare făcută atunci pe loc: „Astăzi”... (G. Călinescu zice ca ar putea fi doar o formulă) - plus însemnarea orei și chiar a minutelor !

Ambele date sunt pe stil vechi, după calendarul iulian, folosit pe atunci în Romania, nu după cel gregorian folosit de noi astăzi și folosit pe atunci în Europa apuseana. Diferența era pe atunci de 12 zile, deci când în Romania era 20 decembrie 1849, în Europa era 1 ianuarie 1850, iar când în Romania era 15 ianuarie 1850, în Europa era 27 ianuarie.

joi, 18 decembrie 2014

Odaia lui Eminescu

Descrisă de el însuși:
„Locuia într-o cameră naltă, spațioasă și goală. În colțurile tavanului paia[n]jenii își exersau pacifica și tăcuta lor industrie, într-un colț al casei, la pământ, dormeau una peste alta vro câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce cuprindea, în alt colț al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roșie și-nainte[a] patului o masă murdară, cu suprafața ilustrată de litere mari latine și gotice ieșite de sub bricegelul vreunui ștrengar de copil. Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop.”(M. Eminescu, „Geniu pustiu)
Descrisă de contemporanii săi:
„Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași.  (...) Intrând pe ușă, de-a stânga în colțul odăii era un cuptoraș făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraș, de-a lungul păretelui din stânga, o canapea mică, care servea de pat;în el dormea cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit, ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos,  de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu samă cărți vechi, nemțești cea mai mare parte.Pe masă erau tot felul de hârțulii scrise și nescrise. O mașină mică de tinichea de făcut cafea turcească - ici cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete și cărți și alte multe și mărunte, toate în dezordinea cea mai frumoasă. În odaie nu se ștergea, nu se mătura,  pe sus și prin unghiuri se țesuse păienjeniș, așa cum spune el în poezia Singurătate.” (Ștefan Cacoveanu descrie odaia lui Eminescu la 18-19 ani, când era sufleor la București)
„Era o odăiță în fundul curții Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărți, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase și curățise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în toată viața mea, până chiar și prin bordeie țigănești, așa murdărie.” (Iacob Negruzzi)
„Acolo, sub niște bolți scunde și afumate, și-a mutat masa de brad, lăzile cu cărți și cu manuscripte, scaunele scârțâitoare, și, așa cum au fost aruncate în ziua când le-a dus, au și rămas tot timpul cât a stat acolo. N-a mai avut loc să le mute de la un loc la altul spre a le pune în oarecare rânduială și se simțea în adevăr acasă la el în mijlocul „boarfelor” sale, cum zicea dânsul” (Ioan Slavici

sursa: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani 

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Poezii din adolescență - din manuscrisul Marta

Locul aripelor

Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.

Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping ­
Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere
Mâna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea ești tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz,
Să deschei corsetul ista... Tu roșind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi

Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă!
Tu roșești... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai ști ce caut eu...
Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!


De ce să mori tu?

Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.

Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.

Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

Notă:

Caietul vienez, numit și caietul Marta (după poezia a doua de aici, prima din el), era un caiet confecționat manual, probabil chiar de Eminescu, în care poetul, probabil pe la 19 ani, în primul an de studenție, la Viena, își trecuse pe curat 39 poezii din adolescență, unele publicate deja în revista Familia, altele inedite (printre care si astea) - poate cu scopul publicării într-un volum (sau cu scopul impresionării Martei?) . În prezent sub-manuscrisul Marta a fost cuprins în manuscrisul 2259, filele 15-51. (sursa)