Colinde, colinde!

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucur' copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ș-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

[despre] Data nașterii lui Eminescu - 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850 ?

Eminescu știa că s-a născut în  20 decembrie 1849 - astfel s-a trecut în registrul Junimii, la înscriere:

Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societății literare „Junimea“ și-au însemnat data și locul nașterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoșani“, și deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie. (Titu Maiorescu, „Eminescu și poeziile lui”)

Și astfel își socotea și vârsta - într-o însemnare din 1883 socotea că are 34 de ani.

La fel va spune, după moartea poetului, și fratele său Matei, referindu-se la o însemnare a tatălui lor, într-o psaltire unde însemnase nașterile copiilor (așa era obiceiul pe atunci, la fel făcea și străbunicul meu, pe la 1900):

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihai.“

(sursa: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)

Din păcate, Matei Eminovici nu s-a îngrijit să transmită acea acea psaltire (sau măcar acea pagină) posterității, deci dovada nu mai există. În schimb a fost descoperită însemnarea din registrul de botezuri al bisercii Uspenia din Botoșani:

„Născut la 15 ghenarie 1850, din părinții: Gheorghe Eminovici, proprietar, și soția sa Ralu, născută Vasile Iurașcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe dumnealui stolnicul Vasile Iurașcu“.

(sursa - o scrisoare a descoperitorului documentului, N. D. Giurescu, reprodusă de Titu Maiorescu în articolul „Eminescu și poeziile lui”)

Stolnicul Vasile Iurașcu, nașul, era  bunicul lui Eminescu, tatăl mamei lui, Ralu[ca].

Așadar, data oficială a rămas cea din actul oficial, deși parcă e mai probabil că cealaltă e cea reală. Mi se pare posibil ca Gheorghe Eminovici să nu știe pe de rost datele de naștere ale tuturor celor 11 copii ai săi (de pildă, în actele de înscriere la școală la Cernăuți, Eminescu figura ca născut în 14 decembrie) dar însemnarea din psaltire pare făcută atunci pe loc: „Astăzi”... (G. Călinescu zice ca ar putea fi doar o formulă) - plus însemnarea orei și chiar a minutelor !

Ambele date sunt pe stil vechi, după calendarul iulian, folosit pe atunci în Romania, nu după cel gregorian folosit de noi astăzi și folosit pe atunci în Europa apuseana. Diferența era pe atunci de 12 zile, deci când în Romania era 20 decembrie 1849, în Europa era 1 ianuarie 1850, iar când în Romania era 15 ianuarie 1850, în Europa era 27 ianuarie.

Odaia lui Eminescu

Descrisă de el însuși:

„Locuia într-o cameră naltă, spațioasă și goală. În colțurile tavanului paia[n]jenii își exersau pacifica și tăcuta lor industrie, într-un colț al casei, la pământ, dormeau una peste alta vro câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce cuprindea, în alt colț al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roșie și-nainte[a] patului o masă murdară, cu suprafața ilustrată de litere mari latine și gotice ieșite de sub bricegelul vreunui ștrengar de copil. Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop.”(M. Eminescu, „Geniu pustiu”)

Descrisă de contemporanii săi:

„Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași.  (...) Intrând pe ușă, de-a stânga în colțul odăii era un cuptoraș făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraș, de-a lungul păretelui din stânga, o canapea mică, care servea de pat;în el dormea cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit, ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos,  de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu samă cărți vechi, nemțești cea mai mare parte.Pe masă erau tot felul de hârțulii scrise și nescrise. O mașină mică de tinichea de făcut cafea turcească - ici cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete și cărți și alte multe și mărunte, toate în dezordinea cea mai frumoasă. În odaie nu se ștergea, nu se mătura,  pe sus și prin unghiuri se țesuse păienjeniș, așa cum spune el în poezia Singurătate.” (Ștefan Cacoveanu descrie odaia lui Eminescu la 18-19 ani, când era sufleor la București)

„Era o odăiță în fundul curții Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărți, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase și curățise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în toată viața mea, până chiar și prin bordeie țigănești, așa murdărie.” (Iacob Negruzzi)

„Acolo, sub niște bolți scunde și afumate, și-a mutat masa de brad, lăzile cu cărți și cu manuscripte, scaunele scârțâitoare, și, așa cum au fost aruncate în ziua când le-a dus, au și rămas tot timpul cât a stat acolo. N-a mai avut loc să le mute de la un loc la altul spre a le pune în oarecare rânduială și se simțea în adevăr acasă la el în mijlocul „boarfelor” sale, cum zicea dânsul” (Ioan Slavici) 

sursa: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani 

Poezii din adolescență - din manuscrisul Marta

Locul aripelor

Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.

Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping ­
Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere
Mâna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea ești tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz,
Să deschei corsetul ista... Tu roșind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi

Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă!
Tu roșești... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai ști ce caut eu...
Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!


De ce să mori tu?

Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.

Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.

Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

Notă:

Caietul vienez, numit și caietul Marta (după poezia a doua de aici, prima din el), era un caiet confecționat manual, probabil chiar de Eminescu, în care poetul, probabil pe la 19 ani, în primul an de studenție, la Viena, își trecuse pe curat 39 poezii din adolescență, unele publicate deja în revista Familia, altele inedite (printre care si astea) - poate cu scopul publicării într-un volum (sau cu scopul impresionării Martei?) . În prezent sub-manuscrisul Marta a fost cuprins în manuscrisul 2259, filele 15-51. (sursa)

Influența Poloniei

...să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem şi mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influenţa dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvântului — respublica Poloniae. Cetăţenii acestui stat era egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urma şleahtic care striga în parlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărârea corpului leguitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie decât soarta acestei nefericite şi totuşi nobile naţii. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celui întâi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenţi. Regalitatea electivă i-a omorât politiceşte; aceasta şi escesul libertăţii individuale. Dar a fi cetăţan polon era un privilegiu. Cei mai mulţi locuitori — misera plebs contribuens — nu însemna nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetăţeni poloni.

Acest drept public polon avea mari farmace pentru clasele puternice din ţările învecinate. în Prusia boierii începuseră a vorbi leşeşte de dragul instituţiilor polone, dar Marele Elector îi învaţă minte, lărgind dreptul breslelor şi regulând starea ţăranilor. În Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încât Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie şi cu calităţi rare în istorie, nefiind în stare să înfrâneze aceste elemente de disoluţiune, le adună sub steag şi declară război la toată lumea; o campanie care se sfârşeşte cu risipirea oştirilor lui Carol al XII până în ţările noastre, unde avem de la oamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava şi turnul Colţea din Bucureşti. C-un cuvânt acele instituţii găsesc pretutindene trecere, unde pot numai.

În aşa dese relaţii cu aceşti vecini, dreptul lor public nu putea să rămâie fără înrâurire asupra noastră. Mai întâi nefericita de domnie electivă. Acest drept, atât de lăudat de cătră mai toţi publiciştii noştri, nu este nimic mai puţin decât vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoş ne inspiră mari îndoieli asupra sorţii acelui voievod. După el urmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani — puţin pentru o ţară care începe.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Note:

respublica Poloniae - republica poloneza (lat.) - de fapt era regat, dar regele era ales (pe viață) de nobilii polonezi (șleahtici).

nie poswoliam Panie - nu permit/nu sunt de acord, domnule (pol.) - pentru alegerea regelui era nevoie consens, dezacordul unui singur nobil era suficient sa o împiedice.

misera plebs contribuens - populația săracă plătitoare de taxe (lat.)

Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale

De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci — oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; şi principiile sunt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ş-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive ? Aristocraţia istorică — şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Cum am tratat noi pe aceşti ţărani?

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

Cum am tratat noi pe aceşti ţărani? Am clădit un aparat greoi şi netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, şi care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o ţară care n-are export industrial ţăranul munceşte pentru toţi: sigur şi necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scrim, chibritul cu care ne aprindem ţigara, toate ne vin în schimbul grâului nostru şi acest grâu îl produce numai ţăranul; grâul e productul muncei sale.

Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulţi trăiesc pe sama aceleiaşi sume de oameni. Ce este consecuenţa? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susţie, sau va trebui ca, cu acelaşi timp şi cu aceleaşi puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Ţăranul nostru e acelaş ca şi înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (la începutul secolului câteva zeci), mii de amploiaţi (în începutul secolului câteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii), zeci de mii de alţi supuşi străini (în începutul secolului câteva sute).

Pe atunci ţăranul nostru creştea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă uşoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi munceşte toată vara ca să-şi plătească dările, trăieşte mult mai rău decât atunci şi se stinge. Mor o sută şi se nasc în locul lor 60. Şi aceasta nu e o veste de senzaţie — ci adevărul.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Notă:

Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. - Țăran sărac, țară săracă - țară săracă, rege sărac.

Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII

Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII. Datoria de a fi slujbaş al ţărei — o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi — devine un drept de a sluji ţara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Şi aceşti îndreptăţiţi de a o sluji se înmulţesc din zi în zi, căci toate izvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, ţăranul — fecior boieresc, boierul mic — boier mare, boierul mare — domn. Şi boierii mici cum se formeaza? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camerdinerii, comişii de la grajduri, vechilii de moşii, vătajii, se boieresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie. Mulţi de acei care au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care într-un rând îşi suspendase plăţile. Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit şi-au închis dugheana, şi-au deschis - o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu şi-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei — adică paznic de noapte — acolo evreul ş-au deschis ciubotărie.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Cînd s-au ridicat boierescul în Rusia...

Cînd s-au ridicat boierescul în Rusia şi li s-au recunoscut ţăranilor dreptul de a se muta şi de a dispune cum or voi de pămînturile lor, atunci n-au avut altă grabă mare decît [a] desface pe bani proprietatea lor nemişcătoare. Nici  nu le venea în minte că ei pot şi testa ogorul, precum nu le-a venit în minte că au a se îngriji şi de copiii lor; ei trăiau în rătăcirea că feciorii, cînd s-or face gospodari, or căpăta de la stat pămînt, precum în trecut au fost căpătînd ogoară de la proprietari sau de la comună. Proprietarii şi agenţii lor jidovi îi întăreau şi mai mult pe mojici în această credinţă deşartă, şi astfel s-au făcut că proprietarii au recîştigat  pămînturile ce le dedese, cu te miri ce şi mai nimică, iar boierescul există şi astăzi de facto. Cînd ţăranii se treziră din beţia permanentă pe cîtă vreme le-au ajuns banii scoşi de pe părticelele vîndute, au trebuit să cerşească de lucru de la proprietari, pentru-a şi ţinea sufletul; deci au fost colonizaţi din nou de cătră proprietari. Pentru uzul unui ogor dat din nou, de pe care pot fi alungaţi în orice moment, ţăranul face azi un boieresc mult mai greu decît înainte vreme. Deci s-au găsit şi aici un modus vivendi, care nimicea toate bunurile cîştigate. Aşadar nu-i minune dacă  milioane de ţărani ruşi caută azi a cîştiga cu puterea libertatea ce au fost cîştigat-o, dar care au pierdut-o prin vina lor proprie. Rusia e-n adevăr subminată de o mişcare agrarie socialistă care va izbucni poate-n curînd cu foc şi sînge !

(din manuscrisul 2257 pag.  274r -  275r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Fiecare membru al unui sat răzăşesc...]

Note:

Cînd s-au ridicat boierescul în Rusia - când s-a abolit iobăgia în Rusia, în 1861

testa - aici, a lăsa prin testament, nu a proba

colonizaţi - aici, transformați (din nou) în „coloni”, adică iobagi

Istorie alternativă (Ucronie)

Să comparăm acuma suma  puterilor soţiale de astăzi cu suma  puterilor soţiale de sub patriarcalul prisacari Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari proprietari de latifundii, care-şi cruţau populaţia în mod instinctiv
Boierii mici slujbaşi
Breslele târgoveţilor cu starostiile lor
Răzăşii, ţărani liberi
Iobagii, ţărani supuşi, c-un drept asupra unei părţi de pământ.

Să ne 'nchipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia Muşăteştilor, necontestat  de nimeni. La influenţele secolului al XIX-lea el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viaţă în stat clasei de mijloc, acelaşi drept asigura proprietatea răzăşilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având şi cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil ş-ar fi creat o clasă de amploiaţi, dar aceşti amploiaţi ar fi fost stabili sub o domnie stabilă, căci numai unde vodă se perândează, se mănâncă şi pita lui vodă pe rând . Negustorul ar fi rămas negustor, meseriaşul — meseriaş, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simţite. În sfârşit, în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III-lea posito — sub ce împrejurări ! Firmele de pe uliţa mare ar fi româneşti. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut  într-adevăr vuiet mult, dar se  spărgea de stânca maiestăţii. S-ar fi plătit pământul în 90 de ani şi nu în 15, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din şcoalele poporale ar fi ieşit oameni ştiutori de carte care rămâneau ce erau şi nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstorna la orice schimbare de ministeriu... În sfârşit, Ioan Sandul al IV-lea moştenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Besarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania.

(din manuscrisul 2258 pag. 228r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [În genere toată societatea...]

Toate configuraţiunile de oameni politici din ţara noastră...

 ...toate configuraţiunile de oameni politici din ţara noastră nu prezintă aproape nici un interes, pentru că ele  sunt asemenea figurelor  unui caleidoscop, pe care întâmplarea le compune şi le discompune , şi pentru că am avut ocazia de a vedea oamenii cei mai deosebiţi în aşa-numitele principii mergând alături, şi alţii, foarte asemănători în susţinerile lor orale, urmând căi foarte disparate...

(din manuscrisul 2264 - pag 401r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [ Revistă jurnalistică - Înainte de câteva zile... ]

Și statul oamenilor e asemenea natură...

Nimic nu este absolut decît natura, şi statul oamenilor e asemenea natură, ideile lor  nu sînt decît un reflex a celora ce se-ntîmplă într-adevăr. Cînd există o clasă istoriceşte formată, ea se va reflecta într-o serie de idei; aceste clase reprezentate în parlament vor căuta să-şi armonizeze printr-un fel de învoială interesele lor şi acesta-i tot înţelesul parlamentarismului. Războiul civil se traduce în cuvinte, aspra luptă pentru existenţă se organizează aşa încît o clasă nu este în stare să esploateze prea tare cealaltă.

Dar principii ce ni se prezintă sub masca veciniciei adevărului lor, numească-se ele cum vor voi, sînt supte din degetul cel mic şi au un corelat real numai în ţările în cari tinerii noştri le-au învăţat pe de rost.

Adevărul nu rezultă din deduceri logice decît numai în matematică.

(din manuscrisul 2264 - pag 404r - 405r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [ Revistă jurnalistică - Înainte de câteva zile... ]

Primim din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată...

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice merită mai mult respect decît gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dînsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sînt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înţeles.

Să luăm bunăoară cuvîntul samă (ratiocinium) şi să vedem la cîte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ş.a.m.d. Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt; destul numai că de fiece cuvînt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rînduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decît un argument în privirea noastră.

Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea ,,ghiaur" şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sînt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît şi de un popor.

Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea <de> nevoie de dînsa va învăţa-o nepoftit de nimene.

Curierul de Iași, 1 august 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Pomăritul întocmit cu deosebită privire...]

Sinuciderea unui aristocrat rus

De mai multe luni petrecea în Iaşi un barbat tânăr şi interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenţii aventuroase fiecine ştia să spună cîte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei ruseşti. Mulţi ştiau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alţii circaziană , în faptă însă era rus, de religie ortodoxă şi fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia . Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind şi el tot în acel regiment şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte. În vremea războiului sîrbesc însă s-a dus şi el ca voluntar în contra voinţei esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iaşi pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale şi a solicita graţiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise , îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a putea obţine graţie suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulţi amici că, dacă nu va izbuti să fie graţiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniştitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâştiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare , M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în faţa unui public numeros, care cunoştea greşala militarului ; pe când în vremi mai puţin turburate şi mai ales în altă situaţie, ferită de privirile publicului, un asemenea act de graţie putea uşor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câţiva paşi de la vagonul imperial, îşi străpunse inima c-un stilet . Dus la moment de cătră doi medici în sala de aşteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt .

Tot Iaşul îl cunoştea. Înalt şi bine făcut, mai mult oacheş şi având în faţă o espresie energică şi fină, mişcându-se c-o eleganţă naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor şi grădinelor . Alaltaieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la faţă, cu aceiaşi răceală şi linişte militărească . Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganţa şi frumuseţa întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră şi numai ochii, rămaşi deschişi şi pierzându-şi strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparenţa c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D.N. Heck au fotografiat alaltaieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineaţa s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulţi medici militari ruşi. Stiletul cu două ascuţişuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părţei drepte a inimei şi în direcţie verticală. Lovitura de moarte şi-a dat-o c-o extraordinară răceală şi tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă şi a patra parte din a şasea. Cercetându- se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei , adecă a membranei ce învăleşte creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită şi existenţei unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul ,,Eternitatea", în asistenţa unui public puţin numeros, dar distins.

Curierul de Iași, 27 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Sinucidere]

Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele

De cîte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucăţile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanţie sigură contra unei asemenea eventualităţi. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată şi îndelunga răbdare nu este fără sfârşit . Legătura cea puternică între dinastie şi popor e biserica, orişicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influenţate de biserică sunt cele agricole, cele ţărăneşti. Alipirea cătră tron şi iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în ţăranii aciia a cărora biserică a ştiut să le reprezinte familia domnitoare încunjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e 'ndreptat în contra bisericii. Preoţimea însăşi, întrucât este un factor politic, este pentru aşa numitul federalism , pe care-l numeşte drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă , dând fiecării naţionalităţi ceea ce este al ei, s-ar putea susţinea cu siguranţă că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluţiune. Susţinem şi am putea proba oricând că simţământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparţin unei confesii creştine oarecare şi că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simţământ; jocul de bursă, păsuirea , înaintarea în funcţiuni înalte, concesiile, ordinele şi decoraţiunile , interesele personale — acestea sunt adevăratele ţinte ale acelor clase de advocaţi cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă uşurinţă se formează şi se dizolvă grupurile politice de deputaţi din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric şi naţionalităţile se prezintă compacte şi neabătute din calea lor.

[...] Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesităţii, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naţionalităţilor şi ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omeneşti. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric - neînsemnate şi urâte de toţi din cauza suficienţii şi aroganţei lor.

„Curierul de Iași”, 13 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Contrar simpatiilor majorităţii popoarelor...]

Politeismul - după prelegerea lui Verussi

Dumineca trecută d. P. Verussi a ţinut prelegerea sa asupra „politeismului" înaintea unui public distins şi foarte numeros. Plecând de la consideraţia psicologică că politeismul este o religiune ce stă în legătură necesară cu gradul de dezvoltare intelectuală a unui popor şi că e proprie mai cu samă neamurilor unde judecata puţin deprinsă este jucăria închipuirei, d-sa a arătat cum astăzi încă popoarăle politeiste (camciadalii, grönlandejii ş.a.) pun cauza fenomenelor naturei în persoane divine, a căror acte sunt vânturile, viscolele, tunetul şi toate celelalte fenomene fizice. Trecând apoi la cosmogonia arilor vechi, au arătat cum din cultul lui Brahm care reprezenta universul înainte de creare şi nu se putea nici gândi, nici personifica, religia a simbolizat încetul cu încetul pe creator în Brahma, în Vişnu puterea de viaţă, prin Șiva moartea. A arătat apoi din ce cauză munţii sunt totdeauna aleşi de locuinţe zeilor, cum zeii inzilor a devenit nemuritori, cum în fine dintr-o concepţie preistorică şi unitară s-au osificat religia în chipurile simbolice ale zeilor.

Prelectorul a trecut apoi la popoarele iranice, coborâtoare din cel aric, dar la care s-a dezvoltat cultul focului şi apei, dualitatea principiului universului.

Apoi a trecut la egipteni (hamiţi ) şi la popoarele vechi semitice, arătând pretutindenea cum necesitatea psicologică a religiei politeiste se întrupa în chipuri foarte deosebite prin înrâurirea împrejurimei, în India sub impresiunea naturei măreţe, în Egipet sub impresiunea atârnărei acestui stat de soare, Nil şi pământ.

Ajungând apoi la greci, la cari politeismul a născut o neîntrecută dezvoltare a artelor plastice, d-sa a arătat pe scurt cosmogonia grecească, apoi mitologia şi reprezentarea plastică a figurelor ei. Totodată au arătat cum paralel cu cultul s-a dezvoltat metafizica, apoi scepticismul şi cum acestea a adus la cădere politeismul grecilor şi romanilor.

În fine d-sa încheie cu următoarele cuvinte: „Omul, din mijlocul vieţii de toate zilele, din mijlocul suferinţelor şi patimelor de cari este cuprins, tinde întruna, gravitează cătră un ideal. În fiecare zi el crede că l-a atins şi iarăşi în fiecare zi se convinge că idealul de ieri nu este decât o nălucire a minţii sale; încât credinţi religioase, sisteme metafizice nu sunt decât părţile repetate ale unei spirale imense care, ridicându-se prin infinitul timpului, ne conduce la Divinitate, căci acolo numai se află adevăratul răspuns ce omul îl caută pre pământ ".

„Curierul de Iași”, 2 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Prelegerile Junimei - Dumineca trecută d. P. Verussi]

Princepele Nikita al Muntenegrului

Ţara acestui din urmă, săracă şi muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Neguşeştilor, domnind preste o rasă de răzăşi liberi prin sărăcia lor şi dotaţi c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle „ce-i frica" şi n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuşi este un cântăreţ însemnat al faptelor străbune, el uneşte lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbeşte şi se poartă ca fiecare din poporul său şi joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean şi unde se vor fi găsind mulţi Nestori cu barbele albe şi cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în şcoli se învăţa obligătoriu mânuirea armelor şi cântecele lui Homer, pe când cititul şi scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sîrbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea şi mai justificat.

Curierul de Iași, 29 septembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [De la o vreme 'ncoaci]

O pereche potrivită

Himen

Cu vie părere de bine înregistrăm cununia d-nişoarei Eugenia Frangulea cu d. dr. Samson Bodnărescu. Mireasa a fost una din cele mai inteligente institutoare din oraşul Iaşi, directoare a unei şcoli de fete şi bursieră a statului, trimisă în Germania pentru complectarea studiilor sale pedagogice. D. dr. Samson Bodnărescu, cunoscutul poet liric care în curs de mulţi ani au îmbogăţit paginile Convorbirilor cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime şi curăţie de simţământ şi c-o formă ferită de necorectitudine şi de exagerări tropice, a fost în curs de doi ani directorul conştiincios şi inteligent al şcoalei pedagogice de la Trei-Ierarhi şi s-a bucurat în acea calitate de stima nerezervată a întregului public luminat. Cununia civilă va fi astăzi la 6 oare sara în localul primăriei, cea religioasă la 7 oare în biserica de la Trei-Ierarhi . Cu această ocazie dorim potrivitei părechi o viaţă îndelungată şi fericită.

„Curierul de Iași”, 10 aprilie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Himen]

Note: Titlul „Himen” îi aparține lui Eminescu și este o aluzie mitologică - la zeul grec al căsătoriei - nu anatomică.

Samson Bodnărescu era prieten bun cu Eminescu. Poet apreciat de Maiorescu (în „Direcția nouă”) dar azi uitat, era ironizat la Junimea din cauza poeziilor lui neinteligibile.

Eugenia Frangulea era prietenă buna cu Veronica Micle - au supraviețuit unele scrisori de la Veronica pt Eugenia, care era în Germania cu o bursă.

Eminescu despre Heliade - la 17, 20 și 27 de ani

Astfel îți e cîntarea, bătrîne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor in nor.
Ruga-m-aș la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu în viața-mi toată, dar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu“-Ți… să-l cînt, apoi să mor.

Mihai Eminescu, La Heliade, 1867 (la 17 ani)

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Mihai Eminescu, Epigonii, 1870 (la 20 de ani)


Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu ).

Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în româneşte.

Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe" se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr' a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic, încât întors în ţara lui şi făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire şi mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată şi serioasă. „Istoria românilor" scrisă de el este o ţesătură de închipuiri subiective şi de greşeli; o a doua ediţie a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înşirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ; celălalt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de orice bun simţ.

„Curierul de Iași”, 11 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Monumente]

Singurul ministru în toată Europa care...

Ca să se vadă ce serioase sunt intenţiile constituţionale ale Turciei, spunem numai că s-au făcut un frumos început cu numirea senatorilor.

S-a numit Întâi şi-ntâi Ahmed-Kaisserli Paşa, fost ministru de marină , om ce se bucura de oarecare celebritate pentru că era singurul ministru în toată Europa care nu ştia — citi şi scrie. Unu la mână şi cei mulţi înainte.

„Curierul de Iași”, 21 ianuarie 1877 

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Senatul turcesc]

Eminescu despre Shakespeare

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aș fi iubit atât ­- cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
- Destul că simt - tot ție-ți mulțumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Din poezia postumă „Cărțile” - continuarea aici.

Notă: Eminescu a și trandus un sonet de Shakespeare.

Eminescu despre Gogol

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a 'nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte - o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi... după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte" un cavaler de industrie îşi face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere".

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morţi". Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul ? ... Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş'aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

(...)

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg: „Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari".

„Curierul de Iași”, 5 decembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Revista tearală - Joia trecută s-a reprezentat...]

Istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte...

Netăgăduit că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor. La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea . Tot astfel,  prin războiul de la 1866 painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice. C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând , s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură ; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.

„Curierul de Iași”, 29 octombrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Netăgăduit că istoria...]

Eminescu ia apărarea unor evrei

Maltratare

Deşi nu suntem de loc amici ai rasei care profesează cultul mozaic şi nu ni se poate imputa nici un cuvânt în favoarea ei ca atare, totuşi, spre onoarea principiului escluderei ei de la drepturile publice şi chiar de la cele private, vom trebui să dezaprobăm purtarea nejustificabilă a unora din cetăţenii români, cari cred a putea trata persoane cu totul inofenzive de rasă semitică într-un mod în care turcii obicinuesc a trata pe bulgari. Declarăm că suntem contra oricărei concesii juridice sau economice cât de neînsemnate faţă cu totalitatea evreilor, dar principiul acesta nu include aplicarea de bastoane sau păruială asupra deosebiţilor indivizi care constituiesc acea totalitate.

Odată stabilit punctul nostru de vedere, spre a esclude de mai înainte orişice insinuare răutăcioasă, vom relata următorul fapt ce ni se comunică. D-nul Theodor Codrescu, care de mulţi ani are deosebite daravere cu librarii - anticvari fraţii Şragăr, a venit în magazia acestora şi în ziua de 24 sept. c. Cu această ocazie unul din fraţi i-a spus d-lui Codrescu că n-ar fi câştigat nimic cu desfacerea unor cărţi cumpărate de la tipografia sa. D. Codrescu, drept răspuns, a început să-l trateze părinţeşte pe Elias Şragăr. Atunci Samuel Şragăr zise: ,,N-am crezut, d-le Codrescu, ca să faceţi astfel şi să ştiţi că voi reclama". Dar Samuel nici nu sfârşise formularea verbală a protestărei sale când se şi pomeni cu răspunsul ciotoros pe spate, încât se zice că bastonul d-lui Codrescu să fi suferit mari pierderi în consistenţa sa materială, ceea ce ne face a presupune şi pierderile părţii opuse. În urma acestora aflăm că d. Codrescu va avea o înfăţişare înaintea secţiei a patra.

„Curierul de Iași”, 29 septembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Maltratare]

Cum arăta Eminescu în ochii contemporanilor

Am văzut cum arăta Eminescu copil, adolescent, student, să vedem și cum arăta în epoca de maturitate creatoare (între 24 și 33 de ani). Tot din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (consultată ca ebook):

„Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate și 4, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era plin (Platfuss, cum zice neamțul) însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, fața, un brun alb. (...) Piciorul și mâinile mici, ca ale mamei, dinți regulați și de culoare gălbuie,  când râdea cu mare poftă, și râs sincer. (...)
Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de jos, și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin.” (Matei Eminovici, fratele cel mai mic al lui Eminescu)

„Acolo îl găsii pe Eminescu. Tânăr, frumos, îmbrăcat cu îngrijire, mândru în toată ținuta lui - așa era când l-am văzut întâia oara.” (Constantin Meissner, cunoștință întâmplătoare) 

„Îl văzui că intră în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mișcare,  un om care, după aparențe, cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari, galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. (...) eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea între adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. (...) vorbea foarte vioi (...), mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți căpătau o expresie simpatică. (...)
Cum ședea aplecat peste foile așa de caligrafic scrise ale manuscriptului său, Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă; bărbia foarte pronunțată și gura largă se atenuau; fruntea ieșea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumusețea lor  și tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate.Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată.” (Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, una din iubirile lui Eminescu)

„Într-o ocaziune nesperată l-am cunoscut pe junele poet Eminescu (...) Este de o gentileţe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustaţa şi pletele-i negre aduc cu ale prinţilor din poveste...  Pare îndrăgostit de mine, însă, sigur, mai mult eu...” (Cleopatra Poenaru Lecca, pentru care Eminescu a avut o scurta dar intensă pasiune)

„În dosul pasajului aud pe cineva zicând: „Uite, Eminescu!” Toți ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii... Îl văd suindu-se-n tramvai (...) El ține pe brațe un ghiozdan ros pe la mărgini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.” (Alexandru Vlahuță) 

„În pragul altei uși, deschise spre geamlâc, stătea un bărbat cu o înfățișare neobișnuită. Mijlociu, puțin adus de spate, cu păr mult, negru, dat pe spate, cu mustața stufoasă, cu chip palid și o privire adâncă, tristă, depărtată. Un surtuc gros, mâncat de vreme, îi acoperea trupul ce-l simțeai zgribulit sub cămașa de noapte. (...) Numai ce aud glasul rece, dojenitor al doamnei [Slavici]:
- E aproape de de prânz... și tot în ținuta asta, domnule Eminescu?
(...) căta la el cu privirea ostenită, pâlpâind sub pleoape grele, un bărbat vădit pretimpuriu îmbătrânit, cu umeri triști și gura amară, stufuită de o mustață neîngrijită... cu chipul brăzdat și barba uitată.” (Vintilă Russu-Șirianu, consemnând mărturia tatălui său, Ioan Russu-Șirianu, care era nepotul lui Ioan Slavici și locuia la el, în aceeași casă cu Eminescu)

Cum arăta Eminescu student

Tot din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (consultată în varianta ebook):

„Eminescu era (...) un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu un lung clabăț bănățănesc peste pletele negre, cu ochi mărunți și visători  și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze - un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.” (Ioan Slavici) 

„Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine și era deplin de sănătos. Prin pelița curată a feței sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Și râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză și ceilalți din scoietatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul lui avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ți se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă și astfel fruntea sa lată părea și mai mare de ccum era, ceea ce-i da o înfățișare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporționat. când a venit la Viena avea mustața rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaștem îndată, căci avea încă înfățișarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuți, dar în Viena a lăsat să-i crească mustața. Avea însă obiceiul să și-o tot muște.”(Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)

„Deodată se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu, și fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, și întinzându-i mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna și privindu-mă cu surprindere: „Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.” (Iacob Negruzzi)

Note: Eminescu a fost student la Viena din toamna lui 1869 până în 1872, deci avea între 19-22 ani.

clabăț - căciulă mare a bănățenilor (sursa: dexonline)

Cum arăta Eminescu copil și adolescent

Aflăm din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am în varianta ebook):

Eminescu copil:

„Pe atuncea purta  Eminescu numele de Eminovici. Parcă-l văd și astăzi mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. (...) avea un veșnic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. (...) în cazuri de luptă (...), părul lung al lui eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi.” (Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)

Eminescu adolescent:

„Încă înainte de 1 august 1866, Eminescu era copist la Prefectura din Botoșani. Foarte voinic și gras, avea veșnic zâmbetul pe buze.” (Vasile Vîrcol)

„Eminescu pe timpul acela avea etate de 17-18 ani, după a mea părere. Era un tânăr de o construcție solidă, gras, tare, negricios, tuns, iar în frunte avea păr bucliu, pe care mereu și-l netezea; ochi ageri și ținută serioasă.” (Ioan Cotta, fost elev la Blaj)

„Bine făcut, voinic, (...) cu fața arămie, pârlită de soare, cu ochi mari scânteietori,  cu părul negru lung, retezat - însă neîngrijit, pentru că bătea a roșu, semn de mizerie;” (Alexandru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Era de statură mijlocie, avea față surâzătoare, ochi negri scânteietori,  sprincene groase și păr negru, des; era om frumos și simpatic, nu vorbea multe și era mai mult serios.” (Petru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Eminescu era un june compact, față brunetă,  ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească.” (Grigorie Dragoș,  fost elev la Blaj) 

„Era copil chipeș, deși neglijat în îmbrăcăminte. erra inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic.” (Ioan Orga, ardelean, cunoștință întâmplătoare)

„Era un tânăr între 16 și 17 ani, de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndăraăt și lung, părea a nu fi tuns de ani de zile.” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

„(...) mă întâmpină un tânăr de la institutul teologic-pedagogic de acolo și-mi prezintă  pe un alt om tânăr, cu fața negricioasă,  cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze și îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine.” (Nicolae Densușianu)

„Iată că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din grupa lui Pascaly, cu părul lung și de culoare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. (...)  În capul acestui tânăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei îți făceau impresiunea unui om predestinat, unui om fatal. (...) Acest tânăr cu „ochii mari fără de noroc” ni se recomandă ca Mihai Eminovici, actor în trupa lui Pascaly.”  (Ieronim Barițiu, ardelean; mai târziu va fi coleg de facultate cu Eminescu la Viena) 

„Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

„Eminescu la 1868-1869 era un tânăr cam de 19 ani. Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase și regulate, păr bogat și negru dat înapoi până pe umere, cum poartă artiștii. Cu un cuvant, un tip roșcovan foarte frumos. Mustățile și barba le rădea. Cine a văzut portretul (...) își poate face idee cum era Eminescu  la 1868-1869” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

De ce din umbra-mi ai fugit?

„De ce din umbra-mi ai fugit?
    De ce n-auzi chemarea-mi?
În crângul vechi şi liniştit
    Să vii o clipă baremi,

Şi lin al apei scânteiat
    Să-ţi lunece pe pleoape-ţi...
În tristul somnului regat
    Intrarea să o capeţi.

Tu pleoapa ta o-nchide blând
    Sub crengele-n murmure
S-auzi doar stele lunecând
    Pe vârfuri de pădure.

Şi feţei tale-ntoarese-n vis
    O zână să-i răsaie,
Sub văl e chipul ei închis
    Şi pletele bălaie.

Uşor ca umbra a păşit
    P-a apelor oglindă
Şi-a-ntins a mâinii licărit
    De mână să te prindă.

Dar ochiul ei cu gene lungi
    E rece cum e gheaţa.
Din creştet vălul i-l alungi
    Ca să-i descoperi faţa.

Şi inima-ţi îngheaţă-n piept
    Şi te îneacă plânsu-ţi:
Cu ochii goi se uită drept
    La tine, singur însuţi.

Şi te deştepţi apoi din somn
    În vuietul de ape...
O, vino iar, al umbrei domn,
    Aproape, mai aproape...”

Aşa mă ispitea odat
    A codrilor mireasmă,
Ci inima mi-a sfârtecat
    O turbure fantasmă.

De-atunci strein prin lume trec
    Cum peste mare luna,
Şi-mi vine-un gând: să mă înec,
    În valuri, totdeauna.

Să zac sub apele pustii
    Închis pe veci în raclă,
Vegheat de-o stea ce-o răsări
    Pe boltă, ca o faclă.

Notă: Nu, de data asta nu este Eminescu, ci Cărtărescu scriind à la manière de Eminescu, în Levantul, carte în care trece, postmodern, prin toate fazele poeziei române, de la origini până la Nichita Stănescu.

(Via poezie.ro - unde găsiți și alte poezii-imitații ale lui Cărtărescu, din același Levantul, à la manière de Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga și Nichita Stănescu)

Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu...

...în ochii contemporanilor lui, nu era imaginația sau sensibilitatea ci:

 „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa de covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână.” (Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui)

„petrece prin excursia în frumoasa Italie și, la întoarcere, mai încălzește-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române.” (Titu Maiorescu către Eminescu, în scrisoarea pe care i-a trimis-o la sanatoriul din Ober-Döbling, după temporara lui însănătoșire)

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„dacă prin o fericită întâmplare ai perde inteligența care o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale.” (Veronica Micle către Eminescu, într-o scrisoare scrisă la mânie)

„Este de o gentileţe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustaţa şi pletele-i negre aduc cu ale prinţilor din poveste...  Pare îndrăgostit de mine, însă, sigur, mai mult eu...” (Cleopatra Poenaru Lecca, pentru care Eminescu a avut o scurta dar intensă pasiune)

„Înaintea ochilor mei păstrez încă  icoana blândă, senină și inteligentă a lui Eminescu, plin de vieață și de sănătate, precum era când ne-a părăsit în Viena.”  (Teodor Ștefanelli, prieten și coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena)

 „Era inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic. Vorbea îndrăzneț ca și cand te-ai fi cunoscut cu el cine știe de când.” (Ioan Orga, ardelean, l-a cunoscut  întâmplător pe Eminescu adolescent)

„Dacă vei putea să-i abordezi locul de al II-lea sufleor, [...] ai face lui un mare serviciu, un mare bine, care ar fi prin drept acordat unui tânăr inteligent, capabil [...]”  (actorul Mihai Pascaly într-o scrisoare de recomandare pt Eminescu, către conducerea Teatrului Național)

„Era băiat foarte deștept Eminescu, poate mai deștept decât trebuia.” (Dimitrie Teleor, consemnând mărturia unui anume Găvănescu, care cunoscuse pe Eminescu adolescent, sufleor)

Citatele au fost culese din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am ca ebook, ceea ce facilitează enorm consultarea ei, căutarea după un cuvânt). Excepție face citatul din scrisoarea furioasă a Veronicăi Micle, care e din cartea Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (tot ca ebook o am). Ambele cărți sunt must read pentru cine dorește să îl descopere pe Eminescu așa cum a fost, dincolo de clișee.