luni, 31 martie 2014

În ajunul unei soluțiuni definitive a cestiunii izraelite

Sîntem în ajunul unei soluțiuni definitive a cestiunii izraelite. [...]

În această oră de apropiere generală, cînd România dă într-adevăr din toată inima posibilitatea ca izraeliții să devină cetățeni ai ei, ne simțim datori a vorbi în spiritul păcii și a reaminti că nu ura contra rasei izraelite, nu patima, nu prevențiuni religioase ne-au silit a menține un atît de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupațiunilor economice ale evreilor, precum și persistarea lor întru a vorbi în familie și piață un dialect polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru.

Dacă, în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decît în precupețirea de muncă străină, evreii se vor deda ei înșii cu ocupațiuni productive, dacă școalele noastre, în cari oricînd au fost primiți și tratați pe picior de perfectă egalitate cu românii, vor avea de rezultat a-i face să vorbească și să scrie românește, atunci viitorul art.7 nu va mai fi o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetățean român.

Fie zis într-un ceas bun și împlinească-se binele cu prisosință!

„Timpul”, 7 octombrie 1879 

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Sîntem în ajunul unei soluțiuni...]

duminică, 30 martie 2014

Energie genetică și abstinență

Cine știe durerea și furia voluptoasă cu care omul lucrează pe femeia pe care-o iubește, recunoaște că energia grămădită în el de mult timp are o singură direcție, aceea pe care o are universul întreg și că această energie nu este decât o fracțiune a acelei energii universale care crește cu abstinența - se-nțelege.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Energie genetică și abstinență]

Manuscrisul 2255 pagina 388r

sâmbătă, 29 martie 2014

Despre femei

Femeia e ca umbra, ca gloria, ca măririle omenești; nu le cauți - te cautã; o urmezi — fuge de tine; fugi de ea — s-apropie de tine.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Despre femei]

vineri, 28 martie 2014

Shakespeare și regele Lear

Flori mirositoare, însă sălbatece ca florile din cununa nebunului rege Lear. Oare amestecul ce pare fără înțeles a florilor sălbatece ce se strecor prin pletele bătrânului rege nu sunt metafora vie a creierilor săi, în cari imaginile, florile gândirei s-amestecau sălbatece și fără înțeles? Și câtă profunditate în acele gândiri, și cât miros în acele flori! Astfel sunt și florile sălbatece — cântecele poporale. Pe câmpiile lor a cules Shakespeare și orce poet național — pe alte câmpii însă a cules poeții aciia cari vorbesc de rai și iad de îngeri și demoni, de stelele cerului și de mărgaritarele din fundul mărei. Shakespeare a vorbit de om — de om cum e. Bețivul său e bețiv, eroul său erou, nebunul sau nebun, scepticul sau sceptic și fiecare om e muruit din gros cu coloarea caracterului său, căci poporul concepe cum vede, și Shakespeare a fost al poporului său prin escelință.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Shakespeare și arta națională]

joi, 27 martie 2014

Oamenii învățați și oamenii talentați

Oameni învățați dar fără talent propriu, adică purtătorii științei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o ușă de intrare și cu una de ieșire. Ideile străine intră printr-o ușă, trec prin întunericul salei și iesă pe cealaltă, indiferente, singure și reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreți de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci și indiferente — dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele-și găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută — concesii și ideele cele mari, chintesența vieței sale sufletești, se uită la ele dacă și cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Și cum iesă ele din această sală iluminată? Multe, întâi inamice, iesă înfrățite, toate cunoscându-se, toate știind dar în ce relațiune stau sau pot sta — și astfel se comunică și auditorului, și el se simte în fața unei lumi armonice, care-l atrage. Din contra, la cel mărginit, el vede chipuri pe care prelectorul nu le-a priceput el însuși, ieșind cu grămada din intelectul lui, tot astfel precum intrasă, necunoscute între ele, indiferente una față cu alta și unite doar esterior prin împrejurarea că ies din aceeași gură. De-aceea mulți oameni învățați vor simți cumcă au un fond negru în sufletul lor, deasupra căruia toată știința lor lunecă de la urechea cu care au auzit-o la gura cu care-o transmit altora. Ei înșii rămân neatinși de ea. La un om cu talent fondul e luminos, ei sunt mai mari pin cugetările proprii ce conține capul lor, figurat oamenii casei sunt mult mai însemnați în rang decât oaspeții ce intră și ies și, când oaspeții iesă, se cunoaște, parecă cumcă societatea în care-au petrecut li face onoare, de-aceea tonul de demnitate cu care reapar.

În genere orice cap omenesc samănă c-o odaie, numai e-ntrebarea ce fel de odaie, ce aer și ce lumină e în ea și ce societate găsești. Una e o crâșmă iluminată de-o luminare sumbră de seu, societatea e urâtă și cinică, alta e-o odaie curată și orânduită a unei babe, găsești că lucrurile mici sunt puse și tratate cu multă îngrijire, în cutioare, besectele ș.a. — pentru lucruri mari însă baba nu are nici un înțeles. Aceste comparațiuni s-ar putea urma în infinit.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Oameni învățați]

miercuri, 26 martie 2014

Naționalismul și umanitarismul

Arta de a guverna — arta de-a armoniza interesele claselor societății, și aceasta pentru că tot ce este, este un rezultat al societății: limbă, spirit, învățătură, avere, civilizație, putere. Lucrul principal este ca să fie un rezultat al societății numită nație și nu a universului întreg. Adevărat că de oi vedea un chinez, un evreu sau un sălbatec bolnav sau sărac nu i-oi da cu piciorul. Este om drept și trebuie ajutat, precum trebuie ajutat și un câne cu piciorul rupt sau mort de foame. Dar cu aceasta nu zicem că cânele să fie pus cu mine la masă și să-i dau pe mână toate averile produse de societatea mea.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Arta de a guverna]

luni, 24 martie 2014

Nevoia de tandrețe

A se lăsa iubit ca un copil, va să zică... a iubi ca un copil. E tânăr și frumos lucru a avea femeie care te idolatrează, te gugiulește, ca o mamă pe copilul ei, să-i săruți mânuțele-i dulci încunjurându-ți fruntea sau țiindu-ți ochi[i] cu palmele, glumind cu tine cu acea duioșie de mamă ca și când n-ai fi avut niciodată vârsta de 30 de ani, ca și când n-ai fi fost nici bărbat, nici bătrân, și tu, major, să simți acea bucurie senină și inocentă pe care o simțim la laudele și dezmierdările mamei. Să te simți virgin în inima ta, ba chiar vinovăția amorului să ți se pară ca și când ai dormi la sânul tinerei tale maice — o idee care trebuie luată à peu pres sau la pieptul fratelui tău mai mare. În gândirile tale să te simți privegheat, în neștiința ta să te știi știut, singur să nu știi ce gândești și ce voiești și ea să știe, ca mama la copiii dezmierdați. Și cât de bine o știe aceasta mama! Să te simți încă o dată de șapte ani, să asculți cu aceeași naivă curiozitate poveștile pe care ți le spune ea, să simți cu aceeași pietate mâna ei, să te simți protejat de o mână albă, frumoasă și fină, și să știi, să știi totdeuna că acel amor al ei e flacără arzătoare de care ea însăși te păzește pentru a nu te nenoroci. Și numai când ți-e frig, foarte frig, ea te apropie de sine, îți hrănește mintea cu povești, sufletul cu sărutări, până, căzut în niște friguri dulci și fără durere, adormi lângă ea surâzând, știind că ea, până și-n somnul ei, lăsându-și capul pe pieptul tău îți numără cu urechea, deșteaptă încă, bătăile inimei și te iubește, și mult te iubește.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [În neștiința ta să te știi știut]

duminică, 23 martie 2014

Sâmburele vecinic al tuturor acțiunilor omenești — egoismul

Interesul întovărășit de minte (sub forma minciunei), interesul fără minte (sub forma neroziei), interesul bine înțeles față cu cel rău înțeles, iată cel[e] două părți a unui ș-aceluiași sâmbure ce mișcă istoria: egoismul. Cu cea mai mare luare aminte trebuiesc cercetate așa-numitele acte de devotament, de curaj, de abnegațiune. Cel puțin 90 din 100 sunt flori istorice iară nu adevăruri.
    
Și când strănepoții vor citi odată despre luptele naționale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simțământului, cu toată bogăția de colori, de pasiune, de înamorare specifică în fetișurile naționalismului — citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică care asupra noastră o face răzbelul cruciaților și cavalerismul de-atuncea. Cumcă în fond este sâmburele vecinic al tuturor acțiunilor omenești — egoismul, care vivifică aceste forme, asta nu va interesa pe nime, acest sâmbure-l vor avea și strănepoții noștri cine știe sub ce formă, dar bogăția de forme esterioare ale vieței noastre, mulțimea de colori prismatice, de limbe varii și multe, de poezie și arte, care de care mai originală în felul ei, de apărare cu animozitate asupra unor teorii și puncte, necrezute în fond de cei ce le susțin (d. es. drept, istorie, religiune ș.a.), această minciună în aparență atât de frumoasă, în fond țesătura durerilor noastre, atât de strălucită în arătare, atât de cumplită în esența ei, va procura, ca fenomen, se-nțelege, căci nu mai implică voința și eșofare, multe ore de petrecere strănepoților noștri.

Am putea zice că adevărul nici interesă măcar. Ce seacă și neplăcută ar fi o istorie care ar arăta pur și simplu pe om dezbrăcat de închipuirile cu care-și îmbracă voința, un motor orb și surd, care zdrobește sau e zdrobit, în fine această dinamică a puterilor soțiale, dezbrăcate de filozofii și politică, de formele, vorbele, pompele esterioare strălucite. Prin urmare, chiar în istorie ne interesează paradele ei, pompa, haina — minciuna — iară nu acea rădăcină întunecoasă a tuturor acestor nerozii: egoismul.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Egoismul care vivifică aceste forme]

vineri, 21 martie 2014

Când cineva citește biografia unui geniu

De ce, când cineva (orcine ar fi) citește biografia unui geniu, cearcă a găsi, încifrează chiar trăsuri ale individualității sale în acele trăsuri mari ale unui bărbat însemnat? Fiindcă într-adevăr în fiece organism omenesc sunt potentia coardele omenirei întregi. Nu vorbim de treaptă — acestea sunt infinite. Poate că de acolo se esplică plăcerea ce oamenii o găsesc în operele poeților, și de acolo coincidința cea ades uimitoare în pasage, ba în cugetări organice întregi, a autorilor celor mari. Este același om care trăiește în toți, și naturi inferioare cred cumcă s-a plagiat unit pe alții, pe când poate nici nu s-au citit. Și fiindcă fiecare regăsește sâmburele individualității sale în cei mari, crede de datorie a reda în comentarii și ramificațiunile individuale ale acelui sâmbure, de aicea apoi se nasc diferiții glosatori și esplicatori, cari de cari mai proști, [ai] autorilor mari.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Biografia unui geniu]

joi, 20 martie 2014

Românii sunt inteligenți ?

De mult aud lăudându-se inteligența estraordinară a românului, deși poate nimic nu-i mai neadevărat decât această laudă. Căci pe [ce] se bazează o asemenea supoziție? Un popor, căruia [î]i este silă de orice muncă științifică, a cărui prisos de inteligență se consumă în lucrarea desigur cea mai ușoară a minții omenești, în suduituri sau ridicare în cer a guvernanților săi, nu poate fi numit un popor inteligent.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Instrucție și educație]

miercuri, 19 martie 2014

Libertate și inegalitate

Fără libertate și fără inegalitate nu există progres. Cine zice însă libertate, inegalitate zice. Nimic nu este mai inegalitar decât libertatea. Inegalitatea reală e însă întemeiată pe cantități de muncă, fie în mișcare, fie aprovizionate. Inegalitatea factice e întemeiată pe dreptul pozitiv.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Libertate și inegalitate]

marți, 18 martie 2014

Literatura noastră

Ceea ce producem noi nu place pentru că e prea slab față cu esperiențele de artă și literatură ce le avem în alte limbe — va să zică noi înșii suntem prea slabi și prea neculți pentru de-a produce în calitate ceea ce produc străinii atât în calitate cât și-n cantitate.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Producția noastră literară]

luni, 17 martie 2014

Eminescu autocritic

Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere și Madonă” și „Epigonii”. Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.

din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 8 febr. 1882, din volumul Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle

duminică, 16 martie 2014

Matematica

Eu știu chinul ce l-am avut însumi cu matematicele în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deși îndealtfel eram unul din capetele cele mai deștepte. N-ajunsesem încă la vârsta de douăzeci de ani să știu tabla pitagoreică — tocmai pentru că [nu] se pusese în joc judecata, ci memoria. Și, deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost; încât îmi intrase-n cap ideea că matematicele sunt științele cele mai grele de pe fața pământului. În urmă am văzut că-s cele mai ușoare, desigur pe de-o mie de părți mai ușoare decât limbile, cari cer memorie multă. Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecății omenești, numai acele legi nu trebuie puse în joc goale și fără nici un cuprins, ci totdeauna aplicate asupra unor icoane văzute ochilor.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Instrucție și educație]

sâmbătă, 15 martie 2014

Euforia

În dispoziția sufletească care se numește cu chief, în orice caz efectul unei băuturi, ochiul are un fel de luciditate, poate în urma eliberărei inteligenței de grijele zilnice, care face ca toate lucrurile să apară într-o lumină proprie, poate cea adevărată, lumină oarecum estetică, căci într-adevăr în asemenea momente par toate caracteristice și de-aceea frumoase. E ciudat ce impresie îți face atuncea un microcefal, un dobitoc, un strigău. Treaz fiind toate aceste chipuri îți pot fi indiferente, nici le observi, nici te interesa. Curățită inteligența de această greutate a zilei, de nepăsare, fiece întâmplare, fiece om face asupră-ți o impresie marcată, ți se pare c-ai citi rău, mai des c-ai privi o comedie. Ce șeme proaste îți par atunci cei mai mulți oameni. Este un flor înaintea ochilor, dară unul diamantin. E ca și când ai privi printr-o prismă care dă lucrurilor mărgini de curcubeu, vasăzică le desemnă c-o regularitate matematică. Orice strigare e mai supărătoare și, ieșită dintr-un piept de prost sau de om beat, ea se și manifestează ca atare, distingerea e mai clară, deși omul este aceea ce se numește treaz. Hanswurstiada se dezvoltă atât de veridic înaintea vieței, atât de grețoasă și clară totodată, dar totodată atât de indiferentă în privința voinței, încât această stare seamănă mult cu momentele argintoase ale poeziei, în care omul vede umbra luminoasă a lucrurilor fără ca ele să-i escite voința.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Dispoziția sufletească]

Note:

strigău - probabil prost, idiot - l-a folosit și în versurile:
   „Sau unui general cu talia naltă, / Strigău și prost ca și un bou de baltă?” („Pustnicul”)

șeme - nu știu ce înseamnă - folosit și în versurile:
   „Unde-s acum fantasticele șeme / Prin care luna străbătea-ntr-o vreme?” („Rime alegorice”)

flor - probabil pânză transparentă - l-a folosit și în versurile:
   „Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă / Al negurei flor” („O călărire în zori”)
   „De-al aplauzelor flor / Dispărând divinizată” („La o artistă”)

vineri, 14 martie 2014

Când intri iarna într-o cameră rece

Când intri iarna într-o cameră rece ți se pare foarte goală, de ai mai fost în ea încălzită fiind, ți se pare că lipsește ceva. Te uiți la părete — și-ți vine a crede c-a luat cineva ceva din el. E pustiu... e asemenea simțirei ce o are cineva, când a murit cineva în casa în care șede, lipsește o suflare proprie, care se lățea asupra tuturor obiectelor casei c-un cuvânt: lipsește ceva fără să știi ce.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Pustiu]

joi, 13 martie 2014

Românii din Austria

Românul din  Austria a ținut cuvântul ap[ostolului] Pavel: Oricine să'ncerce a fi liber, dar dacă ești slugă, fii slugă cu credință. Dar stăpânul e stăpân pe mine fizic, pe puterea mea fizică, pe viața mea fizică cel mult; nu e stăpân pe sufletul meu, care este a lui Dumnezeu, nu pe limba mea, care e limba în care grăiește sufletul meu.
Neplăcut ca împ[ăratul] le-a pus vataf pe ungur.
Rom[ânul] va zice: Frate, iartă, dar nu sunt stăpân pe puterea mea, ci numai pe sufletul meu. Te iubesc și totuși dau în tine.
Italiani, bosniaci.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Românul din  Austria]

Stăpânul politic a trupului și a raporturilor lui de avere poate fi ici un Habsburg, colo un Romanov, dincolo un Rachenberg sau un Obrenovici; pe sufletul lui, pe limba lui, pe inima lui e stăpân Dumnezeu și el, și nimenea 'ncolo.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Stăpânul politic]

Cineva poate  fi obligat prin locul nașterii sale de-a servi în armata ungurească, adecă de a-și da puterile, trupul și viața fizică pentru statul ungur, dar limba ungurească nu e nimenea dator de-a o învăța, nimeni dator, nici sie însuși, nici lui Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Cineva poate  fi obligat]

miercuri, 12 martie 2014

Cei mai mulți, când aud cuvântul idealism...

Cei mai mulți, când aud cuvântul „idealism”, își închipuie sub el cam contrarul de la mâncare și băutură sau pe-un om ce vorbește într-aiurea, ce crede că tot ce zboară se și mănâncă; încât idealism și tacâm de nebun e, dup-opiniunea multora, cam unul și același lucru. Un novelist român spunea că dracul, când n-are de lucru, își cântărește coada, omul, când n-are ce lucra, face filozofie. Această aplicare a unui proverb popular la filozofie în genere și la idealism în special e adevărată, în următorul înțeles: Când omul înzestrat de natură c-o porție de creieri mai mare decât semenii săi n-are de lucru, nu muncește pentru hrana de toate zilele, atunci nu face ca plebea spirituală, care-și omoară vremea în petreceri deșerte, ci-și cântărește puterile sufletului său, filozofează sau produce ceva din puterea minții, se ține de știință, de literatură, de arte.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Își cântărește puterile sufletului, filozofează]

marți, 11 martie 2014

Pseudotalent, talent și geniu

Iar voi, tineri cari vă otrăviți sufletele în această îmblătoare literară, ascultați sfatul unui om care vă voiește binele din inimă. Petrescu, pălămarul — cizmariul... croitorul, oameni onorabili, folositori șie și societății, au nevoie de ucenici. Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cizmărie. Mai bine cel dentâi într-un sat decât al doilea la Roma. Ca voi au fost mii de mii de oameni pe lume și vor fi încă. Nimărui din voi să nu-i abată cumva pin minte că ar fi un geniu. Căci, copiii mei, pământul nostru e mai sărac în genii decât universul în stele fixe și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe pământ un geniu. Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton și Galilei, Kant ori Darwin, geniile în știință, o dată la o mie de ani, încât nu știm zău daca de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toți o duzină. Încolo suntem cu toți niște bieți mizerabili cărora acești regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generații înainte. Daca avem talent, adecă câteva centigrame de creieri mai mult decât simia communis, [î]l putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; daca nu muncim, rămânem asemenea confraților noștri, dobitoacelor.

Mihai EminescuOpere vol. XV Fragmentarium [Pseudotalent, talent și geniu]

Note
îmblătoare - umblătoare, closet rudimentar, budă.
simia communis - maimuța obișnuită  (lat.)

luni, 10 martie 2014

Ardealul

Moldova și Țara Românească nu sunt decât promontorii ale Ardealului.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Promontorii ale Ardealului]

duminică, 9 martie 2014

Rămâi necunoscut cititorilor tăi

Ca artist sau ca om de litere e bine ca persoana ta să rămâie necunoscuta cititorilor tăi — și cu cât vei fi mai cu talent cu atâta aceasta-i mai necesar. Depărtarea face a crede că autorul cutării sau cutării scrieri interesante trebuie să fie un om foarte deosebit, în fapt însă, oricare ar fi puterea imaginației sau judecății tale, rămâi tot om, cu toate defectele și slăbiciunile ce sunt legate de acest cuvânt. Daca-i putea să guști în taină și necunoscut laudele acelor oameni ce i-ai putea iubi — bine, de nu, nu te arăta lor.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Nu te arăta lor]

sâmbătă, 8 martie 2014

Fragmentarium

Când eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliți, stând numai pe ici, pe colo la câte-un anticvar și răscolindu-i vechiturile; luam din cărțile lui tot ce-mi părea mai bizar și mai fantastic și, venind apoi acasă, citeam și transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele câte'mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de orașul universitar, împrejurul locuinței mele foarte liniștite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moșnegi bătrâni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam și traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. [...]
Intram în labirintele acelor curioase povești ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întâmplare pe alta. Atuncea stingeam lumânarea, ca  să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, și scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hârtii, găsesc acel fragmentarium.

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară [Când eram încă la Universitate]

vineri, 7 martie 2014

Ideea, cum vine, trebuie scrisă

Ideea, cum vine, trebuie scrisă, cãci, deși te sumeți a o ține minte, însă se-nvechește, se palifică în cap, astfel încât, în loc d-o gândire de aur strălucitor, batem o monetã ștearsă și veche, care sună fals când o pui în urmă pe hârtie .

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ideea, cum vine, trebuie scrisă]