joi, 31 iulie 2014

O scrisoare a lui Eminescu din perioada bolii - de la Liman, Odessa

Liman, 12 august 1885

Dragă Burlă,

Au trecut peste două săptămâni de când sunt aici și mă coc zilnic în băi de glod cald de 30 grade Reaumur. Nu pot zice că vremea aceasta a trecut fără să-mi facă bine. Durerile necontenite pe cari le aveam în Iași nu le mai simt aici, însă încă nu toate ranele s-a închis și mă tem că, de s-ar închide chiar, vindecarea să nu fie timporară și să nu apară din nou când mă voi întoarce în țară. La Odesa n-am fost în timpul acesta decât de vro două ori, ca să-mi iau medicamente și tutun. Cel din urmă e și scump și rău, încât în privirea aceasta orientalul din mine o duce greu.

E timp asemenea să chibzuiți în privința lui nervus rerum, căci, de m-oi vindeca, de nu m-oi vindeca, de plată știu că nu pot să scap. Îmi trebuiesc 100 de ruble cel puțin — dac-or fi mai multe nu vor strica nimic. În cazul când mi le veți trimite, rămân încă cu 60 franci pentru întoarcere, din care am să plătesc o zi sau două rămânerea în Odesa, pentru vizarea pasportului, biletul de drum și neapăratele bacșișuri. Iar de nu mi le veți trimite, vor îngriji cinovnicii ruși pentru mine în vro încăpere a onorabilei poliții.

Vremea pe aici e cam răcoroasă și, deși amenință pururea să ploaie, totuși nu face decât să picure din când în când.

Încolo, dușmanul cel mare al singurătății mele e urâtul. Persoanele cîte sunt aici nu vorbesc decât rusește sau leșește, abia vro două din ele rup cîte un cuvânt nemțesc ori franțuzesc. Astfel, deși nu tocmai vorbăreț de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut. De citit n-am asemenea ce citi, decât o ediție a lui Heine, rătăcite printre bucoavnele doctorului secundar... Pân-acum nici un român nu-mi interesează existința și n-o împinge la o mai mare activitate ; — vântul și valurile lacului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor și nopților, cari se scurg uniforme și monotone ca bătăile unui ceasornic de părete.

Rugându-te dar să [nu] mă uiți aici, irosit printre ruși, rămân al tău
credincios prieten
M. Eminescu

Adresa mea :
M. Eminescu
Andrejevsky Liman
à Odessa (Russie)
               Établissement du dr. Iachimowicz

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [1885]

Note:

Eminescu se afla  în stațiunea Liman de lângă Odesa, pe atunci în Rusia, azi în Ucraina, unde își trata boala fizică (de la picioare) cu bai de nămol.

Deși scrisă la 2 ani după declanșarea bolii psihice, scrisoarea asta, ca și altele trimise de acolo, e mărturie că Eminescu era atunci într-o perioadă de luciditate - ceea ce nu se potrivește cu diagnosticul de paralizie progresivă de origine sifilitică, susținut de unii din contemporanii lui, dar și de unii din contemporanii noștri.

Era singur (singurul român) acolo, pe teritoriul Rusiei (rivala Austriei) și în loc să fugă, să i se piardă urma, cere bani să se întoarcă în România - ceea ce nu se potrivește deloc cu ipoteza conspirației germano-austriaco-maioresciano-regale, la modă azi.

Vasile Burlă - junimist, prieten al lui Eminescu din studenție, i-a purtat de grijă în perioada bolii.

30 grade Reaumur - 37 grade Celsius

nervus rerum - banii

 cinovnic - funcționar de stat (de rang inferior) rus (sursa: DEX)

marți, 29 iulie 2014

Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu

Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:

[...]  dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.

Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...] 

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Din ultima scrisoare către Veronica Micle:

[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

luni, 28 iulie 2014

Eminescu despre renegați și sifilis

Renegații sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. [...] Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a readuce în sînul națiunei pe renegați. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau.  [...]  Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. [...] Toată iarna corpul e sănătos, fața roșie. Vine primăvara și buba venerică împle părțile cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, și pătrunde pînă-n creieri, rozînd pînă și oasele craniului. În curînd capul națiunei ungurești nu va fi decît un monstru urîcios și plin de bube — un cap incurabil.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Educație și cultură] (din manuscris)

Notă: fragmentul face parte dintr-un articol nepublicat, rămas în manuscris, scris probabil în perioada studenției vieneze, pledând pentru dreptul românilor ardeleni la educație în limba lor și împotriva încercărilor de deznaționalizare ale autorităților maghiare (indignarea stârnindu-i unele violențe de limbaj).

duminică, 27 iulie 2014

Boala sultanului Murad V

Murad al V e tot bolnav. Se zice că mai multe centre nervoase suntu-i paralizate și că urmarea va fi o paralizie generală. El e foarte melancolic și roagă pe miniștrii de a-l scăpa din starea plină de cruzime în care se află. Abdul Hamid, fratele său, are mania de a se crede persecutat, prin urmare începuturile unei periculoase boale psihice, iar Iusuf Izzedin fiul lui Abdul-Aziz e rahitic. Cum se vede Kalifatul e aproape nominal iar stăpânirea împărăției în mânile lui Mehemed-Rudgi Vizirul, a lui Midhat Pașa și a lordului Elliot, ambasadorul Angliei.

„Curierul de Iași”, 4 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Turcia ["Turcia refuză ..."]]

De la 7 august st. n. au ajuns în Constantinopole profesorul dr. Leidersdorf din Viena spre a se consulta asupra stării sănătății sultanului cu medicul de curte al acestuia, d-rul Capoleone. În urmă, în înțelegere cu medicul de curte, profesorul a început să-l trateze pe sultan. Acesta suferea de o estremă superescitație nervoasă, cauzată prin o insomnie de șase săptămâni ce l-au cuprins puțin după suirea sa pe tron. După căutarea profesorului, insomnia au încetat în parte, cu toate acestea iritabilitatea sa nervoasa, reclamă cea mai mare liniște și cruțare.

„Curierul de Iași”, 11 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Turcia ["De la 7 august St. N. ..."]] 

Note:

Eminescu publica în „Curierul de Iași” mai ales știri externe, preluate din gazete străine de limbă germană sau franceză. Din ele a preluat cu siguranță și aceste informații.

Sultanul Murad al V-lea, îmbolnăvindu-se curând după urcarea pe tron, se pare că de depresie („foarte melancolic”), e diagnosticat greșit de medicii din Istanbul cu paralizie progresivă de origine sifilitică („urmarea va fi o paralizie generală”), la fel cum se va întampla mai târziu cu Eminescu însuși.

Psihiatrului austriac Leidersdorf, care îl trateaza pe sultan, îl va trata mai târziu chiar pe Eminescu la clinica  sa din Ober-Döbling. În ambele cazuri se pare că medicul austriac nu a acceptat diagnosticele greșite ale medicilor locali - observați că în al doilea fragment, de după venirea lui  Leidersdorf, nu se mai vorbește de paralizie.

Sultanul Murad  va fi detronat după câteva luni de domnie, pe motive de boală, fiind înlocuit cu fratele său  Abdul Hamid, care se va dovedi într-adevăr paranoic dar va domni până în 1908, când este detronat de „Junii turci”.

Murad V va mai trăi 28 de ani, până în 1904, ceea ce infirmă clar diagnosticul inițial de paralizie generală progresiva sifilitică.

sâmbătă, 26 iulie 2014

Desgust

Ce v'asămănați cu mine viața mea zavistuind,
Ce nu curge ca a voastră ci se sfarmă, picurând?
Voi ce-ați fost mânați în lume de al dorului impuls
De a inimei bătaie cu sălbaticul ei puls
Sucul patimelor crude însă dulci cu toți l'ați supt,
V'a fost sufletul ferice deși poate e azi rupt.
Ce v'asămănați cu mine voi cu inime de foc
Voi cu gândul la speranțe și cu zile de noroc?

.............................................

Nu sunt rău fiindcă nimica nu merită ca să fiu,
Dar tot [una] îmi e mie de-aș muri ori de sunt viu;
Tot ce mișcă [viața] voastră pentru mine-i ironie
Ziua de-azi îmi spune aceeași ce mi-ar spune și o mie,
Nu m'am săturat de viață deșertând al ei păhar
Ci a voastră bucurie mie îmi face amar...
Nu știu este al meu suflet mestecat atât cu fiere
Cât preface bucuria, fericirea în durere[?]  
Este inima-mi bolnavă că preface- amoru 'n ură
Sau că ghiața o 'ncălzește și înghiață, la căldură
Este mintea mea altminteri, de privesc în lume-amar
Ca prin negură și ceață și prin negru ochelar;
Dară știu cum că iubirea mie-mi face neplăcere
Tot ce-i dulce, blând mă împle de dispreț, de chin și fiere.
Altu 'n ochii dragei sale mii de lucruri văd că 'nvață
Eu ? Iubirea mă respinge, frumusețea-mi face greață
O cadavre, despre cari sufletu-mi nici vra s'auză
Nu rîdeți căci vă văd dinții disbrăcați de a lor buze

.............................................

Totuși voi aveți în lume privilegiul fericirei
Tot amorul, toată ura, îndulcirile simțirei;
Sufletul vă este tânăr și mereu întinerește
La simțirea, la dorința ce într'însul încolțește      
Aveți viața și puterea.. . sunteți roți ale mașinei,
Ce se mișcă 'n jur de soare prin puterile luminei —
Am un singur privilegiu — mi-e urît, sunt trist, bolnav
Sunt bătrân ca și moșnegii, deși tânăr... dar nu sclav.

Mihai Eminescu, Opere vol. II Note și variante [Scrisoarea IV (note si variante)]

joi, 24 iulie 2014

Heraclit zice...

Heraclit zice că niciodată același om nu s-a coborât de două ori în același râu. Cu toate că ideile cari cuprind un joc cu infinitul timpului și al spațiului și aceasta culminează într-o antinomie, încât și contrariul e adevărat. Adecă, din contra, același râu oglindește în liniștita-i adâncime aceleași umbritoare păduri, același cer. Materia numai — acest Ahasver neobosit al formelor — e pururi alta, formele însă aceleași încât în ape vecinic călătoare îți vezi chipul rămânând pe loc. Râul timpului pare a curge; suma de viață și de forme posibile coexistă într-un vecinic prezent.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Heraclit zice...]

miercuri, 23 iulie 2014

Eminescu avea o teorie despre antagonismul de rase

Teoria noastră despre antagonismul de rase din România află multe întâmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor românești. Gazete germane, izraelite, „Indépendance roumaine”, care cel puțin e scrisă pentru străini, c-un cuvânt cine se simte cu musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba română ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioți care, pentru ironia lucrului, se numește „Românul”.

Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliții caută a fi obiectivi. Se 'nțelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate , mai încăpătoare decât capetele stârpiturilor fanariote; de-aceea și pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia.
                                             
În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvântată care înalță inimile, care dă preponderență superiorității de caracter, lupta din care răsare împăcarea și contopirea este războiul.[...]

Predominarea, poziția determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucișările fericite de rasă de încrucișările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o și stăpânesc; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o și stăpânesc. Ei bine, românii au cucerit Moldova și Țara Românească, ei ar și trebui să-i determine soarta, iar nu Giani, Pherekydis, C.A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpânească.

„Timpul”, 17 — 18 august 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Teoria noastră] 

Note:  Eminescu folosește termenul „rasă” cu alt înțeles decât cel de azi, în contexte în care noi azi am spune „etnie” și nu e împotriva amestecului de „rase”, când e rezultatul unei cuceriri. De remarcat și că îi apreciază pe evrei mai mult decât pe greci, ca parteneri de discuție - explicându-și superioritatea lor intelectuală  prin faptul că evreii au „capetele anatomic mai bine conformate” (aici intervine altă teorie a epocii, frenologia, ulterior infirmată, la fel ca și cele rasiste).

„Românul” este ziarul liberal al lui  C.A. Rosetti, cu care polemizează frecvent Eminescu.

Giani, Pherekydis - oameni politici liberali.

luni, 21 iulie 2014

Eminescu despre Alecsandri

Alexandri — el ce luminează geniul poporului în calea sa spre cer — elegant poet de salon care cu toate astea se rătăceşte [pe] piscurile de granit a gândirei în nourii cei suşi a melancoliei puternice.

El şi-a muiat aripele sale în cântec şi inima sa în senin — căci simţirile sale sunt senine şi dulci ca razele [cele] mai strălucite şi cele mai albe ale soarelui de mai.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Alexandri — el ce luminează] (manuscris)

duminică, 20 iulie 2014

Românii din Peninsula Balcanică

De mai multe ori am observat tendința foilor grecești de-a tăgădui existența până și a acelor resturi de populațiune traco-romană care-n evul mediu, mult mai răspândită decât astăzi, își întindea insulele sale etnice în toate teritoriile împărăției Răsăritului.

În adevăr Peninsula Balcanică era în anticitate o peninsulă tracică și numai vârful ei estrem era populat de greci. În comediile lui Aristofan — în Paserile de ex. — intră în scenă un zeu tracic și o dovadă că încă în vremile acelea grecii nu cunoșteau limba populației autohtone a peninsulei e că acest zeu pronunță sunete fără de nici un înțeles. Asemenea e știut azi că dacii erau traci care trecuseră Dunărea două sute de ani înaintea vremei lui Traian și că statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decât vârsta de douăzeci de decenii. În contact cu romanii populațiunile tracice — cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice — s-au romanizat, au devenit români. Spre a întrebuința un termen din chemie, tracii Peninsulei și cei din Dacia erau izomorfi cu romanii și s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare. (...)

Deja Theophylact , sub anul 579, și Theophan sub același an pomenesc de români în oastea trimisă în contra avarilor; sub anul 976 Cedrenus povestește că între Prespa și Castoria călători români au ucis pe David, fratele țarului bulgar Simeon. De aci înainte existența românilor balcanici nu mai e tăgăduită de nimeni. Anna Comnena [î]i citează în jumătatea a doua a secolului al XI-lea lângă Exeva . În jumătatea a doua a secolului al doisprezecelea călătorul evreu Benjamin de Tudela [î]i găsește în munții Tesaliei, nesupuși de nimeni, cu totul neatârnați și o spaimă a grecilor. Nicetas Choniates în fine numește munții Tesaliei Valahia Mare. În toată suta a treisprezecea numirea veche de Tesalia ieșise din uz și se 'ntrebuința numai numirea de Valahia. George Acropolita , G. Phrantzes , catalanul Ramon de Muntaner , Henry de Valenciennes , apoi chiar hrisoavele împăraților bizantini numesc țara Vlahia Mare, Blaquie la Grant. Etolia și Acarnania se numesc Vlahia Mică (Phrantzes ), partea de sudost a Epirului , vechea Dolopie , se numea Vlahia Superioară.

Teodor Angelos Comnenos Ducă domnește în suta a Xiii-a peste Epir, Tesalia, Albania și Macedonia, cari toate la un loc se numesc Vlahia , atât de cătră scriitorii bizantini cât și de cei occidentali .

Departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizați, ca și cei din Dacia. Rolul cel mai însemnat [î]l joacă sub asanizi , dintre cari Ioanițiu , în răspunsul dat papei Inocențiu III, se declară a fi el, împreună cu poporul, de origine romană, mulțumind papei că l-a adus la această cunoștință. Poporul românesc al Peninsulei a fost așadar absorbit de greci și de bulgari și din el n-au rămas decât aceste puține fragmente ce le vedem azi, dar despre cari nu e nici o îndoială că ei sunt autohtoni, și grecii — coloni ce locuiesc între ei. Nici nu se poate altfel, de vreme ce grecii sunt pretutindenea coloni, în Asia Mică, pe țărmii Mării Negre și-n alte locuri.

Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toți că e numai un dialect al limbei dacoromâne și că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidența. Atât dialectul din Istria cât și cel macedoromân sunt varietăți a limbei dacoromâne , cu mici deosebiri fonologice și cu mari și hotărâtoare asemănări.

„Timpul”,  11 august 1882

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [De mai multe ori am observat] 

sâmbătă, 19 iulie 2014

Când te-am văzut, Verena...

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.

Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.

(continuarea aici)

Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [Când te-am văzut, Verena...]

vineri, 18 iulie 2014

Scrisoarea lui Eminescu din ospiciul austriac, după însănătoșirea temporară

Döbling, 12/24 ianuarie 1884

Iubite Chibici,

Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost. Sînt slab, rău hrănit și plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială și mai nesigur pentru mine decât oricând.

Ceea ce-aș voi să știu de la tine este daca cărțile și lada mea sînt în oarecare siguranță și daca pot spera să le revăd. În ladă trebuie să se fi aflând și ceasornicul pe care l-am fost scos de la Simțion., Încolo aș voi să știu daca pot scăpa de aci, unde în adevăr îmi pare că stau fără nici un folos. Tratamentul pare a consista în mâncare puțină și proastă și în recluziune; — încolo n-am observat nimic în maniera de-a mă trata. Sufăr cumplit, iubite Chibici, de lovitura morală pe care mi-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă care va avea influență rea asupra întregului rest al vieții ce voi mai avea-o de trăit. Asemenea nu știu nimic asupra poziției pe care mi-ați creat-o în acest institut. Cine plătește pentru mine aci și cine are grijă de mine ? D. Maiorescu a trecut pe aci într-o zi, dar a stat mai puțin de un minut și nu mi-a spus nimic în ce mă privește, încât, de și mi-am venit în fire de mai bine de două săptămâni, nu știu absolut nimic asupra sorții care mă așteaptă, căci sper că nu voi fi condamnat a petrece aci ani întregi fără necesitate.

Doctorii mi-au spus că trebuie să-ți scriu ție în privirea aceasta. Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decât că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni, ci și mai mult încă de foame. Mă-ntreb acum daca e vorba ca, cu cheltuială și anume să continue regimul sub care trăiesc, regim cu totul fără folos atât pentru mine cât și pentru amicii cari au binevoit a se interesa de mine și a mă trimite aici.

Fii bun, iubite Chibici, și răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de d. Maiorescu și de tine. Eu știu despre tine că tu n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sînt. Îmi sînt dar necunoscute măsurile pe cari d. Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi și văd pe de altă parte că doctorii de la institut nu știu asemenea nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele d-sale și al tău, ceea ce — în izolarea în care mă aflu — nu e de natură a mă satisface. Și, în adevăr, nu-ți poți închipui starea în care un om se află într-un institut de alienați, după ce și-a venit în fire. Neavînd nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obicinuiește la spitale și lăsat în prada celor mai omorâtoare grije în privirea viitorului, mi-e frică chiar de-a-mi plânge soartea căci și aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu. Eu aș vrea să scap cât se poate de curând și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece

nenorocitul tău amic
          M. Eminescu

Adresa mea e : Michael Eminescu Ober-Döbling bei Wien.
       Hirschengasse No. 71.
Privatheilanstalt.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1884] (sursa imaginilor)


miercuri, 16 iulie 2014

Eminescu și Caragiale

Eminescu către Caragiale și Ronetti Roman, colegii lui de redacție la Timpul:

Florești, 13 iulie 1878

Mă oameni buni, Caraiali și Ronetti Roman

Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.

Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.

Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...

Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.

Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]


Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):

„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)


Caragiale despre Eminescu:

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]

Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]

Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.

Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

marți, 15 iulie 2014

Eminescu despre tatăl său, Gheorghe Eminovici

Ciorne de scrisori din perioada studenției lui Eminescu la Berlin:

Eminescu către tatal său:

[Berlin, decembrie 1873—ianuarie 1874]


Iubite Tată,


Dacă nu ți-am scris pân-acuma cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini oricice voință proprie a oricărui din fiii d-niei tale, neîncredere augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută decât a se chivernisi, după cum o numești , d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Ești un părinte nenorocit — adevărat. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsure pașii după cum dorești d-ta. Când vorbești de frații mei, se poate că ei ți-or fi greșit, căci ei poate te-au înșelat, poate ți-au spus lucruri ce nu erau, eu nu-mi aduc aminte să fi păcătuit decât prin o extremă iubire de adevăr, și de aceea-l spun și acuma.

N-am putut pleca la moment din Berlin pentru că Rosetti a făcut cu putință ca să rămân. El mi-a ridicat leafa la Agenție la 16 napoleoni pe lună și, fiindcă era singur aici, neavând pe nimeni în cancelarie, am crezut de dătoria mea să rămân c-un om la a cărui opinie bună am ținut și țin. El în urmă a fost numit membru la Curtea de Casație și la urmașul lui, fostul ministru Crețulescu, am intrat în aceleași condiții, într-o vreme în care eram de neapărată trebuință aici. Daca ți-aș fi scris asta d-tale ai fi zis, după cum obicinuiești, că îmblu cu minciuni, că îmblu să te-nșel ș. a. N-am voit să mă espun la asemenea laude și de-aceea am tăcut. În sara chiar în care am primit bani din Lipsca prin casa Wertheisner m-am dus la agenție ș-am anunțat lui Rosetti plecarea mea și, daca n-am plecat, d-ta vei crede că nu-s așa de nebun să fi stat numai de flori de cuc aici.

(scrisoarea a rămas neterminată)

Eminescu către un prieten neidentificat, poate Samson Bodnărescu (poet junimist, pe atunci directorul bibliotecii din Iași):


[Berlin, februarie—septembrie 1873]


 Iubitul meu,

Aș fi dorit ca să nu fi trebuit să-ți scriu această epistolă, nici pentru. tine, pentru că te expune la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ți va deschide fereștile spre-a te uita într-o casă care n-as fi dorit s-o cunoască nimenea-n lume, a mea adică. Nu știi ce tată am. Sărac și împovărat de o familie grea (șapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o deșertăciune atât de mare încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume.

Măritându-se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promite înscris ceea ce nici are, nici poate realiza, dar obligațiunea față de cumnatu-meu este pozitivă, și bătrânul meu e ca și ruinat. Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I și c-o înțelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplesie. Am frați mai mari și [mai] mici decât ele [și] mine, fără pozițiune-n lume—și asta nu din cauza lor, ci numai din a deșertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, și sfârșea prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiți prin străinătate, fără subzistență, în voia sorții lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deșertăciunea îndărătnicului bătrân, și întristarea mea cea mare este că eu ajut de-a [o-]ngreuia prin nefolositoarea mea esistență. Nu crede însă cumc-o fac din impuls propriu. Deja de la al 14-a și pân' la al 20-lea an mi-am câștigat pânea singur, într-o viață aventuroasă și plină de nemulțămiri, și am făcut-o aceasta cu deplina conștiință a sacrificiului, iar nu din capriții copilăroase, precum protestam foarte des față cu cunoscuții mei, căci voiam mai iute să trec de-un lucru rău decât de fiul unui om sărac și van.

Această trăsătură de caracter, care a aflat-o el în urmă de la niște rude comunicative, l-au mișcat pe bătrânul meu foarte mult, căci oarecare nobleță de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani. Îmi pare rău c-am primit oferirea lui, căci sânt o greutate, nu pentru el, ci pentru familie. Nu am prejudiții și cu toate astea mi-ar părea rău dacă țărâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâni străine. Iartă că devin sentimental — e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om își are pe-ale sale — afară de-aceea nu te oblig de-a le respecta. A opri calamitatea nu mi-a venit în minte, pentru că-i imposibil. Ceea ce aș fi voit e ca eu să nu fi adaogat defel la sporirea acelei greutăți ce apasă deja asupra acelei palme de pământ. Deciziunea mea-i luată. Nevoind nici să-mpărtășesc soarta fraților mei, risipiți pin străini, nici să adaog la lipsa lor, am decis să mă-ntorc în țară peste câtăva vreme și [să] m-arunc iarăși în valurile vieții practice. Mi-e indiferent cum — eu ș-așa nu mai pot fi fericit în lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuitoarele de toate zilele, precum. [î]mi lipsesc adeseori azi. Îmi venise într-un rând ideea, adică-n anul trecut, ca să cer un ajutor de la Junimea, dar am fost în Iași și m-am convins în persoană cumcă societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale, în sensul strict al cuvântului, nu mi-a trecut nici prin minte vodată ca să trăiesc.

Am deci o rugă cătră tine. Știu că-i supărătoare — și numai eu știu cât m-a costat pân’ m-am decis a lua condeiul ca să-ți scriu. Caută-mi o ocupațiune în Iași — ea poate fi foarte  modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimărui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iași, să lucrez fără s-o știe nime, mi-ar părea și mai bine. De nu vei găsi o ocupațiune pentru mine, fă-te ca și cum n-ai fi primit scrisoarea asta, scrie-mi de altele și eu voi înțelege și voi tăcea. Mă vei întreba poate de ce nu m-am adresat cătră persoane mai influente decât tine — dar cu cât cineva e mai influent cu atâta trebuie să-mi calc mai mult pe inimă pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufletești, la ce să te espui la oameni cari chiar prin vorba lor cred că-ți fac o onoare dacă ți-o adresează. Voi să reintru în nimicnicia din care am ieșit.

Te sărut
M. Emin[escu]

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

duminică, 13 iulie 2014

Eminescu despre fratele său Șerban Eminovici

Berlin, în 17 iuni 873

Scumpii mei părinți,

De două ori am scris lui Iorgu și n-am căpătat nici un răspuns, așa încât nu știu cum vă aflați acasă și tăcerea fratelui mă împle de neliniște. Afară de aceea i-a scris și Șerban de două ori și, după cum mi-a spus înainte de vro 4 zile, nici el nu căpătase încă răspuns. Vă rog dar a mă scoate din această neliniște și a-mi răspunde numaidecât în urma primirei scrisorii de față. Pe la finea lui august sau începutul lui septemvrie gândesc că mi-oi isprăvi esamenele și m-oi întoarce-n țară. Aștept cu nerăbdare capătul vieții mele de student, care desigur că pentru mine numai plăcută n-a fost.

Pe Șerban îl văd rar, căci șede foarte departe de mine. Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atâta ca să știu ce are de gând să facă. Ceea ce știți d-voastre despre el știu și eu. .. și nici cred ca să-i fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gândeste. Altfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe cu doctori germani, și societatea lui e foarte căutată. El e și membru la o societate științifică-medicală. Ce sânt românii cari învață medicina aicea pe lângă el ? Pot să zic că dispar ... și cu toate acestea ... Eu o spun curat, nu-l înțeleg și pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie rețete, face chiar vizite, căci după legile prusiane [î]i este permis aceasta, se-nțelege că sub responsabilitatea sa personală. Dar presupunem c-ar rămânea chiar aici, ce viitor îl poate aștepta în mijlocul unui oraș unde sânt atâția alții ?

Aștept un grabnic răspuns, vă sărut mînile, sărut pe Iorgu, Harieta și Aglaia (care pare că e acasă) și rămân al d-voastre
supus fiu
Mihai

Iași, în 4/16 noiemvrie 874

Iubite Tată,

Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. Întreținerea sa în spital costă opt napoleoni pe lună, sumă de care eu nu dispun. D-nul Krețulescu se-nțelege că nu poate lua asupră-și o asemenea sarcină, deși pân-acum au avut toate îngrijirile putincioase pentru însul. Vă rog a-mi răspunde grabnic ce puteți face și dacă-i puteți trimite cel puțin pe două luni deocamdată. Să-mi spuneți și cum stau toate acasă și să tăinuiți mamei cuprinsul scrisorii mele. Ministrul Cultelor a fost în Iași. El știa deja despre Șerban, dar, neavând nici o sumă disponibilă din buget, nu poate veni în ajutorul său.

Sărutându-vă mânile, rămân al d-voastre supus fiu
Mihai


[10—25 noiembrie 1874]

Iubite Tată

Telegrama din Berlin din partea secretarului Agenției sună astfel : „Spitalul anunță că Șerban a murit ieri. Luăm dispozițiuni de înmormântare pentru miercuri. Telegrafiați nemijlocit intențiunile d-voastre". Se poate că secretariul credea că d-ta vei lua dispoziții deosebite în această privință.

În altă scrisoare, despre care v-am dat samă, el cerea ca să se plătească din parte-ne suma datorită spitalului de alienați în care fusese condus nefericitul Șerban și care se urcă la 40 taleri pe lună (160 franci) și alte dătorii mici. [...]

Întrebarea principală este dacă puteți să faceți și această cheltuială, cea din urmă după cum vedeți, pentru un fiu nefericit, care desigur au greșit mai mult printr-o înnescută slăbiciune de caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie și nici o putere. Șărban a fost un om slab, iar nu om rău — asta a fost părerea mea despre el întotdeauna — și desigur că a fost mai nenorocit decum merita să fie. El n-a avut pentru nimenea ură în lume, n-a avut nici o patimă urâtă și, dac-a greșit, nu din răutate, ci dintr-o nemărginită slăbiciune a greșit. El era un copil bătrân și astfel ar fi trebuit tratat. Acuma — se-nțelege că e prea târziu pentru orișice. [...]

Sărut mânile mamei și cred că veți tăinui încă această știre. Eu n-am spus-o nimărui, căci ușor ar veni și în Botoșani. Nu știe decât Chernbach, care-acum e-aici la telegraf.

Al d-voastre supus fiu
Mihai


[către Ioan Al. Samurcaș, secretarul Agenției României la Berlin:]


Iași, 1 decemvrie 874

Mult stimatul meu Domn,

Din scrisoarea alăturată a tatălui meu veți vedea cum stau împrejurările, adică foarte rău. Vă rog de-un lucru. Făceți-mi o listă a dătorielor sale, despre cari eu n-am știut nimic pân' la ultima dv. scrisoare. Un abuz de încredere e foarte mare lucru și-l dezaprob până și-n nefericitul meu frate. Însă desigur că numai sub presiunea împrejurărilor îl va fi comis. Eu vă asigur că, pe cât eram în Berlin, am împărțit întotdeuna cu el pe cât aveam când avea nevoie de bani. Puneți în lista cerută prețul cu care el a vândut obiectele de valoare încredințate lui, căci eu cred că d-na Presber i le-a trimis ca să le vândă. Aceasta se vede indicat în pasagiul următor al scrisoarei sale : „Bei meinem Umzuge von Berlin nach Creuz nach hatte ich mir Geld geliehen welches ich verzinsen muss. Dieses (Geld scilicet) bestand in Werțpapieren". [...]

Iertați, vă rog, neîngrijirile de stil ale scrisorii de față și credeți că sunt amețit de cap, văzându-mă pus în curentul unor nefericiri familiale cu cari eu, ce am fost avizat la un trai singuratec și la puterile mele proprii, nu sunt deprins și nici știu a le mânui. Cred că, dacă bătrânul meu va mai răsufla de greutățile momentane cari-l apasă, va putea să acopere îndătoririle fiului său, dar în prezent nu cred să poată face mult. Chiar acuma i-am scris lui, alăturându-i scrisoarea doamnei Presber. Pe mine mă știți că nu am nici un fel de avere și că traiul meu, modest cum este și va fi întotdeuna, nu e cu toate acestea ușor. După cum am citit coala întâia a acestei scrisori am văzut că-i scrisă fără nici un fel de legătură și vă rog din nou să mă scuzați. Vedeți bine că mai nu știu ce să vă răspund, decât că, pe cât e-n puterea mea, voi încerca să dau o soluțiune acestei afaceri, desigur cea mai penibilă din viața mea. Mulțămiți și astă dată d-lui ministru cu mai bune și mai frumoase cuvinte decât sunt în stare eu în acest moment. E trist pentru mine că nu am drept mulțămire decât cuvinte și nu pot împlini în faptă ceea ce doresc și voiți.

Salutările mele d-voastre și surorii d-voastre și rămân
ca-ntotdeuna al d-voastre
Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1873][1874

Note:

Șerban Eminovici era cel mai mare dintre frații lui Eminescu; studiase medicina (fără să-și ia licența) și se afla la Berlin în perioada când Eminescu își pregătea acolo doctoratul în filosofie. Născut în 1841, înnebunește deci la aceeași vârstă ca Eminescu, la 33 de ani. Se asemăna cu Eminescu prin firea pesimistă „frate-meu Șerban [...] vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat.”, dar și prin comportamentul din perioada bolii (comparați cu scrisoarea lui Miron Pompiliu despre Eminescu în faza maniacală: iresponsabilitate, datorii, abuz de încredere) -  probabil era vorba tot de tot psihoză maniaco-depresivă, boală cu o componentă ereditară.

Iorgu era alt frate mai mare, ofițer, atunci bolnav, mort în acel an1873, deci înaintea lui Șerban, acasă la Ipotești, în circumstanțe nesigure (după spusele celui mai mic dintre frați, Matei, dintr-o căzătură de pe cal, dar după spusele lui Caragiale, s-a împușcat).

Aglaia (măritată Drogli) și Harieta erau surorile mai mici ale lui Eminescu.

Ministrul pomenit este, se pare, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului și cultelor.

[despre] Boala lui Eminescu - psihoza maniaco-depresivă - mărturiile contemporanilor

Boala de care a suferit Eminescu în ultimii ani ai vieții nu a fost nici sifilisul, cum au crezut mulți, de la contemporanii lui până la G. Călinescu și după el, nici o înscenare a serviciilor secrete, cum pretind conspiraționiștii de astăzi, ci, așa cum au arătat medicii Ion Nica și Ovidiu Vuia,  psihoza maniaco-depresivă - forma cea mai gravă din spectrul tulburărilor de personalitate bipolare - o boală psihica ce se manifestă prin alternanța succesivă a perioadelor de manie cu cele de depresie, cu perioade de relativă normalitate între ele.

Această boală psihică era, din nefericire pentru Eminescu, foarte puțin cunoscută în vremea lui  - deși un psihiatru francez, Jean-Pierre Falret, o descrisese deja sub numele de folie circulaire  în „Memoriu despre nebunia circulară, forma de maladie mentală caracterizată de repetarea succesivă și regulată a stării maniacale, a stării melancolice și a unui interval lucid mai mult sau mai puțin durabil” - așa că medicii din România, derutați și de niște ulcerații de la picioare, l-au diagnosticat greșit cu paralizie progresivă de origine sifilitică și l-au tratat cu fricțiuni cu mercur (tratamentul obișnuit în epocă pentru sifilis), ceea ce s-ar putea să îi fi grăbit moartea, la doar 39 de ani.

Dar mărturiile contemporanilor lui despre perioada bolii, din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieti spusa de contemporani (ebook) se potrivesc perfect descrierii acestei boli psihice necunoscute pentru ei.

Faza maniacală:
„... ai avut un delir continuu de peste 5 luni [...] În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă” (Titu Maiorescu într-o scrisoare către Eminescu)
„Eminescu întinse îndată mâinile afară [...] și râzând foarte înveselit , spuse lui papa: „Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspirație și colo marea domnișoară” apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă și se așeză. [...] Nu știu cum să mă exprim; la un om sănătos aș califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i și râsul sunt exact ca mai înainte, când făcea mare haz de anecdote povestite.” (Livia, fiica lui Maiorescu, într-o scrisoare către Emilia Humpel)
„Joi 23 iunie [1883, cu 5 zile înaintea izbucnirii bolii] [...]
Și Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în București.
[...]
Duminică, 14/26 august - până miercuri, 17/29 august [...] 
Astăzi, vizitat un minut împreună cu Wilhelm [Kremnitz, soțul lui Mite] pe M. Eminescu, alienat, la Dr. Suțu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind întruna, scuipând în toate părțile.” (Titu Maiorescu în jurnalul său Însemnări zilnice
„[Înainte de îmbolnăvire] Nu-mi aduc, precum am spus, aminte ca să-l fi văzut vreodată supărat, nici mai ales ca noi amândoi să ne fi supărat unul pe altul. [...] Acum [în preajma izbucnirii bolii] era oarecum pervertit, se supăra pentru toate nimicurile și era mereu preocupat ca nu cumva  să fie luat drept un smintit. Îndeosebi cu mine se certa pentru cele mai mici deosebiri de vederi.
[După îmbolnăvire, la sanatoriul Suțu] Părea că mă recunoaște, dar de vorbit, nu am putut să vorbim. Se plimba în sus și-n jos prin grădină recitând cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părți din Iliada.” (Ioan Slavici)
„De un timp încoace, deși nu mai prăpădește nopțile pe la cafenelele chantante, deși nu-l mai stăpânește patima băuturii ca mai înainte, a contractat alte apucături nu mai puțin înjositoare. Așa, de pildă, cere cu stăruință parale nu numai de la prieteni,  dar și de la persoane pe care le-a văzut o dată sau de două ori; mai departe, ca un om care și-a pierdut bunul simț și buna cuviință ce se cere  de la fiecare între oameni, pe ulițele pe unde trece lovește cu bățul în zaplazuri și ziduri. (...) Într-o seară fiind la teatru la parter, după un interval de timp s-a culcat pe bancă, spre marea surprindere a publicului. 
De asemenea, nu mai știe nimic de respect și de rușine. Damele i-au luat frica, încât de departe îl înconjură când îl văd pe stradă, căci nu mai e chip să treacă în liniște și nesupărate de dânsul. 
Nu mai puțin a pierdut  conștiința de împlinirea datoriei și simțul de onestitate. În timpul ce-și  face serviciul la bibliotecă, iese în oraș, lăsând ușile deschise și cărțile în voia întâmplării; (...) Și mai presus de toate aceste, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți. La mustrările ce-i  fac uneori în această privință, răspunde că nu-i adevărat.  Și dacă n-are încotro în fața dovezilor ce-i aduc, întreabă: S-a plâns cineva că nu i-am dat paralele înapoi ?” (Miron Pompiliu, junimist, prieten din tinerețe al lui Eminescu, care i-a purtat de grijă în perioada bolii, într-o scrisoare către Titu Maiorescu
„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a  unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)
Faza depresivă:
„Este de dorit un lucru mai greu, și anume ca să-și revină într-o stare normală sufletească, ce-i lipsește astăzi. Va fi fost el melancolic și blazat înainte de boală,, dar nu cred ca împrejurările externe și teoriile cu care se îndeletnicea atuncea, să-i fi smuls tot gustul de viață. Astăzi însă pare că nu i-a mai rămas nici un stimulent care să-i activeze fie gândirea, fie simțirea lui; pare că nu există nimic în lume care să-l poată atrage [...]” (Petru Missir într-o scrisoare către Maiorescu)
„Doarme puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită să mănânce. Și cu toate astea se-ngrașă - asta-l amărește mult. Grozav îl tulbură și-l demoralizează lipsa de ocupație hrănitoare. El o spune adesea. De aici, poate,  în mare parte vădita umilință, sfiala copilărească din vorba și mișcările lui. E mișcător până la lacrimi când vezi la ce e redusă viața lui. Toată existența i se-ncheie într-o dinamică foarte restrânsă și înceată, cât îi trebuie cuiva ca să nu fie mort. Citește tare puțin, căci îl obosește. Nu scrie nimica. S-a încercat, mi-a spus, dar i-a fost cu neputință. [...]
„Sunt grozav de demoralizat” mi-a spus de nenumărate ori cât am stat cu el , „aș vrea s-adorm și să  nu mă mai deștept. Cum nu poate omul să moară când vrea!””(Al. Vlahuță într-o scrisoare către Maiorescu)
„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)
„Nu mai era nebun ca înainte, dar era într-o stare de prostrațiune, din care rar, foarte rar ieșea. [...]  Aceasta era starea lui mentală când [...] o întâlnesc pe Veronica Micle, care își frământa mâinile și ofta.
- Ce este, m-me Micle, o întrebai eu.
- Ce să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dânsul, toate silințele mele ca să-l aduc la o viață reală n-au izbutit; el se uită lung la mine, nu zice nimic, ba câteodată are aerul de a zâmbi ironic.”  (Gh. Panu în cartea Amintiri de la Junimea din Iași)
 „(Scris) scrisoare Emiliei cu amănunte despre Eminescu, care are memoria întreagă, dar (este) fără voință, are neliniște în privința existenței sale, avariție de bani.” (Maiorescu în jurnal)

sâmbătă, 12 iulie 2014

Se bate miezul nopții...

Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă,
Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viață și cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

Notă: Într-o primă versiune făcea parte din poemul dramatic Andrei Mureșanu (scris în perioada studenției, pe la 20 ani) , după cum vedem în manuscris.

joi, 10 iulie 2014

Rugăciune

Dacă raza ce lumină din ochii-ți asupra mea este raza nemurirei — arunc-o asupra ăstui popor tâmpit de nenorocire, ars de setea dreptății.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Raza mântuitoare] (manuscris)

miercuri, 9 iulie 2014

Timpul - o idee

Timpul — o idee ce leagă fapt de fapt.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Timpul — o idee] (manuscris)

marți, 8 iulie 2014

Când te laudă lumea...

Când te laudă lumea ascult-o, numai lauda ce ți-o aduci tu singur n-o asculta. Vei vedea ce frumos se reduc laudele lumei la nimic și cum înveți a prețui exact valoarea proprielor tale acte. Lauda lor îți arată numai ceea ce reprezinți în capul lor deșart, lauda ta te-ar învăța asupra a ceea ce ești în adevăr... lucru foarte trist...

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Când te laudă lumea]

luni, 7 iulie 2014

Acea culme...

N-am vrut să pun pe paginile sfinte îndoielile mele. Fost-a ea mulțămită de mine ? Avut-a ea acea culme pe care trebuie s-o aibă cineva în cea mai intimă-mbrățișare... copila mea cea sperioasă ? Să am această siguranță numai - atunci aș fi fericit... Sigur este însă că ea nu e dintre acele naturi voluptoase cari sug plăcerea din ochii iubitului și din măduva lui... ea e pudică, timidă în acest punct, și cu toate astea dacă aș fi putut-o satisface... Ea mi-a spus că a fost satisfăcută de trei ori... O, de-aș ști aceasta numai !

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Nedumerire]

(via Eminescu mon amour)

duminică, 6 iulie 2014

Inteligența - salahor al voinței

Inteligența este condamnată a juca rolul de salahor al voinței, cum se vede aceasta în jurnale și în opinia publică în genere.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Stat pro ratione voluntas]

sâmbătă, 5 iulie 2014

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări!
Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești.
Demonic-dureroasă era acea simțire ­
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...
Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat
Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.

Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă;
Și părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge pân- la șale în unde luminoase;
Și vorba ta e vie și ochiul lănguros
Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;
Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

..............................................................

Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit.
Acele nopți turbate de doruri și suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!
Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți
Și în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.

(găsiți poezia în intregime aici)

Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [M'ai chinuit atâta cu vorbe de iubire]

vineri, 4 iulie 2014

Eu sunt budist

Eu sunt budist. Nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la potența a 10[-a], nu mi-e milă numai de-ai mei, mi-e milă de orice viețuiește, fie aceea un gândac, fie un animal, fie un grec, fie un sârb, fie un bulgar.

Religia mea îmi comandă de-a nu spune decât atâta cât poate s-aducă pe-o ființă * la cunoștința de sine, la acea fulgurațiune intelectuală care să-l facă a-l vedea că degeaba invidia se zbate, degeaba răutatea se frământă, degeaba minciuna luptă, căci luptă în contra unei puteri constante, care există pururea, în contra lui Brahm, a adevărului.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Mi-e milă de orice viețuiește]

joi, 3 iulie 2014

Substratul lingvistic traco-iliric în limbile română, albaneză, neogreacă, bulgară și sârbă

Toate limbile câte se vorbesc păstrează o seamă de însușiri filologice cari, nefiind nici de origine greacă, nici romană, nici slavă, nu pot să fi ieșit din senin, ci trebuie să fi fost proprie unui popor care-a dispărut acum, trebuie să corespunză c-o realitate etnică care-a existat în trecut, c-un corelat etnic. Numai în limba albaneză ele par a fi cu totul originare și, fiindcă această limbă este totodată cea mai veche din peninsulă, putem trage concluziunea îndreptățită că acele proprietăți indicate mai sus s-au născut fără îndoială dintr-un element înrudit cu limba albaneză, așadar dintr-o limbă străstrăveche, dispărută azi, din limba traco-ilirică. Așadar limba traco-ilirică este temelia și substratul peste cari s-au superpus deosebite pături linguistice, dar aceste din urmă, cu toată superpunerea, sunt în chiar esența lor modificate prin acel substrat.

Avem așadar la români:
substrat: traco-iliric; pătura imediat superpusă: latina,
la bulgari:             .
substrat: traco-iliric; pătura superpusă: paleoslavă, a doua pătură: finotartară,
la greci[i] din Morea :
substrat: traco-iliric; pătură superpusă: elina, paleoslava, albaneza, româna,
la serbi, muntenegreni, dalmațieni, bosniaci, croați :
substrat: traco-iliric : pătura superpusă: limba lehitică a hrovaților (aduși în Imp. Bizantin în timpul avarilor),
la albanezi :
substrat : traco-iliric ; pătura: traco-ilirică.

Dar cari sunt acele proprietăți cari dovedesc un substrat și etnic lingvistic comun?

1) Formațiunea caracteristică a viitorului cu un verbum volendi (vouloir, wollen), comună limbilor albaneză, română, neogreacă, bulgară și sârbă.
2) Lipsa și circumscrierea infinitivului în limbile albaneză, bulgară, neogrecească, ba uneori în cea română și cea sârbă chiar.
3) Însemnarea genitivului și a dativului cu aceeași formă (în limbile albaneză, română și bulgară).
4) Așezarea articolului după, nume, unde ține locul terminațiunilor declinațiilor.
articolul albanez definit : masc. i, fem. e; articolul albanez nedefinit e: tτ
articolul român : masc. l, le ; fem. a, oa
articolul bulgar : tτ, ta, to.
5) Frecuența sunetelor ă și â în limba albaneză și română și în dialectele bulgarilor apuseni.
6) Schimbarea deasă a lui l în r în limba albaneză, română, neogreacă — mai rar în cea bulgară.
Pe lângă aceasta mai sunt o sumă de fenomene analoge în sintaxa acestor limbi.

Dar și mai multe puncte de atingere sunt între limba albaneză și cea română. Astfel este fecunditatea în diftongi (Doppellaute); apoi tensiunea vocalelor din e în ea (tem, teamă); din o în oa (om, oameni); (au) (în limba albaneză ua, au); nazalizarea vocalei de la-nceput; eliminarea lui l înaintea lui i consonans (fii în loc [de] fili, găină în loc de galina, cai în loc de cali, văi în loc de văli, moi în loc [de] moli) ; schimbarea lui r în n (senin în loc de serin)
(v[ezi] Miklosich și Slavische Elemente im Rumunischen)

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Substratul lingvistic traco-iliric]

Notă: mai multe despre similaritățile acestor limbi găsiți aici pe Wikipedia.

marți, 1 iulie 2014

Ce e educația ?

O constantă deprindere la economie de puteri și la aplicarea lor pentru obiecte cari merită să le cheltuim.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ce e educația ?]