joi, 25 decembrie 2014

Colinde, colinde!

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucur' copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ș-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

sâmbătă, 20 decembrie 2014

[despre] Data nașterii lui Eminescu - 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850 ?

Eminescu știa că s-a născut în  20 decembrie 1849 - astfel s-a trecut în registrul Junimii, la înscriere:
Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societății literare „Junimea“ și-au însemnat data și locul nașterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoșani“, și deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie. (Titu Maiorescu, „Eminescu și poeziile lui)
Și astfel își socotea și vârsta - într-o însemnare din 1883 socotea că are 34 de ani.

La fel va spune, după moartea poetului, și fratele său Matei, referindu-se la o însemnare a tatălui lor, într-o psaltire unde însemnase nașterile copiilor (așa era obiceiul pe atunci, la fel făcea și străbunicul meu, pe la 1900):
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihai.“
(sursa: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)

Din păcate, Matei Eminovici nu s-a îngrijit să transmită acea acea psaltire (sau măcar acea pagină) posterității, deci dovada nu mai există. În schimb a fost descoperită însemnarea din registrul de botezuri al bisercii Uspenia din Botoșani:
„Născut la 15 ghenarie 1850, din părinții: Gheorghe Eminovici, proprietar, și soția sa Ralu, născută Vasile Iurașcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe dumnealui stolnicul Vasile Iurașcu“.
(sursa - o scrisoare a descoperitorului documentului, N. D. Giurescu, reprodusă de Titu Maiorescu în articolul „Eminescu și poeziile lui”)

Stolnicul Vasile Iurașcu, nașul, era  bunicul lui Eminescu, tatăl mamei lui, Ralu[ca].

Așadar, data oficială a rămas cea din actul oficial, deși parcă e mai probabil că cealaltă e cea reală. Mi se pare posibil ca Gheorghe Eminovici să nu știe pe de rost datele de naștere ale tuturor celor 11 copii ai săi (de pildă, în actele de înscriere la școală la Cernăuți, Eminescu figura ca născut în 14 decembrie) dar însemnarea din psaltire pare făcută atunci pe loc: „Astăzi”... (G. Călinescu zice ca ar putea fi doar o formulă) - plus însemnarea orei și chiar a minutelor !

Ambele date sunt pe stil vechi, după calendarul iulian, folosit pe atunci în Romania, nu după cel gregorian folosit de noi astăzi și folosit pe atunci în Europa apuseana. Diferența era pe atunci de 12 zile, deci când în Romania era 20 decembrie 1849, în Europa era 1 ianuarie 1850, iar când în Romania era 15 ianuarie 1850, în Europa era 27 ianuarie.

joi, 18 decembrie 2014

Odaia lui Eminescu

Descrisă de el însuși:
„Locuia într-o cameră naltă, spațioasă și goală. În colțurile tavanului paia[n]jenii își exersau pacifica și tăcuta lor industrie, într-un colț al casei, la pământ, dormeau una peste alta vro câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce cuprindea, în alt colț al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roșie și-nainte[a] patului o masă murdară, cu suprafața ilustrată de litere mari latine și gotice ieșite de sub bricegelul vreunui ștrengar de copil. Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop.”(M. Eminescu, „Geniu pustiu)
Descrisă de contemporanii săi:
„Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași.  (...) Intrând pe ușă, de-a stânga în colțul odăii era un cuptoraș făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraș, de-a lungul păretelui din stânga, o canapea mică, care servea de pat;în el dormea cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit, ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos,  de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu samă cărți vechi, nemțești cea mai mare parte.Pe masă erau tot felul de hârțulii scrise și nescrise. O mașină mică de tinichea de făcut cafea turcească - ici cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete și cărți și alte multe și mărunte, toate în dezordinea cea mai frumoasă. În odaie nu se ștergea, nu se mătura,  pe sus și prin unghiuri se țesuse păienjeniș, așa cum spune el în poezia Singurătate.” (Ștefan Cacoveanu descrie odaia lui Eminescu la 18-19 ani, când era sufleor la București)
„Era o odăiță în fundul curții Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărți, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase și curățise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în toată viața mea, până chiar și prin bordeie țigănești, așa murdărie.” (Iacob Negruzzi)
„Acolo, sub niște bolți scunde și afumate, și-a mutat masa de brad, lăzile cu cărți și cu manuscripte, scaunele scârțâitoare, și, așa cum au fost aruncate în ziua când le-a dus, au și rămas tot timpul cât a stat acolo. N-a mai avut loc să le mute de la un loc la altul spre a le pune în oarecare rânduială și se simțea în adevăr acasă la el în mijlocul „boarfelor” sale, cum zicea dânsul” (Ioan Slavici

sursa: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani 

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Poezii din adolescență - din manuscrisul Marta

Locul aripelor

Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.

Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping ­
Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere
Mâna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea ești tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz,
Să deschei corsetul ista... Tu roșind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi

Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă!
Tu roșești... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai ști ce caut eu...
Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!


De ce să mori tu?

Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.

Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.

Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

Notă:

Caietul vienez, numit și caietul Marta (după poezia a doua de aici, prima din el), era un caiet confecționat manual, probabil chiar de Eminescu, în care poetul, probabil pe la 19 ani, în primul an de studenție, la Viena, își trecuse pe curat 39 poezii din adolescență, unele publicate deja în revista Familia, altele inedite (printre care si astea) - poate cu scopul publicării într-un volum (sau cu scopul impresionării Martei?) . În prezent sub-manuscrisul Marta a fost cuprins în manuscrisul 2259, filele 15-51. (sursa)

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Influența Poloniei

...să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem şi mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influenţa dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvântului — respublica Poloniae. Cetăţenii acestui stat era egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urma şleahtic care striga în parlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărârea corpului leguitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie decât soarta acestei nefericite şi totuşi nobile naţii. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celui întâi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenţi. Regalitatea electivă i-a omorât politiceşte; aceasta şi escesul libertăţii individuale. Dar a fi cetăţan polon era un privilegiu. Cei mai mulţi locuitori — misera plebs contribuens — nu însemna nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetăţeni poloni.

Acest drept public polon avea mari farmace pentru clasele puternice din ţările învecinate. în Prusia boierii începuseră a vorbi leşeşte de dragul instituţiilor polone, dar Marele Elector îi învaţă minte, lărgind dreptul breslelor şi regulând starea ţăranilor. În Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încât Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie şi cu calităţi rare în istorie, nefiind în stare să înfrâneze aceste elemente de disoluţiune, le adună sub steag şi declară război la toată lumea; o campanie care se sfârşeşte cu risipirea oştirilor lui Carol al XII până în ţările noastre, unde avem de la oamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava şi turnul Colţea din Bucureşti. C-un cuvânt acele instituţii găsesc pretutindene trecere, unde pot numai.

În aşa dese relaţii cu aceşti vecini, dreptul lor public nu putea să rămâie fără înrâurire asupra noastră. Mai întâi nefericita de domnie electivă. Acest drept, atât de lăudat de cătră mai toţi publiciştii noştri, nu este nimic mai puţin decât vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoş ne inspiră mari îndoieli asupra sorţii acelui voievod. După el urmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani — puţin pentru o ţară care începe.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Note:

respublica Poloniae - republica poloneza (lat.) - de fapt era regat, dar regele era ales (pe viață) de nobilii polonezi (șleahtici).

nie poswoliam Panie - nu permit/nu sunt de acord, domnule (pol.) - pentru alegerea regelui era nevoie consens, dezacordul unui singur nobil era suficient sa o împiedice.

misera plebs contribuens - populația săracă plătitoare de taxe (lat.)

vineri, 5 decembrie 2014

Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale

De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci — oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; şi principiile sunt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ş-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive ? Aristocraţia istorică — şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

joi, 4 decembrie 2014

Cum am tratat noi pe aceşti ţărani?

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

Cum am tratat noi pe aceşti ţărani? Am clădit un aparat greoi şi netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, şi care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o ţară care n-are export industrial ţăranul munceşte pentru toţi: sigur şi necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scrim, chibritul cu care ne aprindem ţigara, toate ne vin în schimbul grâului nostru şi acest grâu îl produce numai ţăranul; grâul e productul muncei sale.

Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulţi trăiesc pe sama aceleiaşi sume de oameni. Ce este consecuenţa? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susţie, sau va trebui ca, cu acelaşi timp şi cu aceleaşi puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Ţăranul nostru e acelaş ca şi înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (la începutul secolului câteva zeci), mii de amploiaţi (în începutul secolului câteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii), zeci de mii de alţi supuşi străini (în începutul secolului câteva sute).

Pe atunci ţăranul nostru creştea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă uşoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi munceşte toată vara ca să-şi plătească dările, trăieşte mult mai rău decât atunci şi se stinge. Mor o sută şi se nasc în locul lor 60. Şi aceasta nu e o veste de senzaţie — ci adevărul.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Notă:

Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. - Țăran sărac, țară săracă - țară săracă, rege sărac.

miercuri, 3 decembrie 2014

Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII

Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII. Datoria de a fi slujbaş al ţărei — o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi — devine un drept de a sluji ţara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Şi aceşti îndreptăţiţi de a o sluji se înmulţesc din zi în zi, căci toate izvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, ţăranul — fecior boieresc, boierul mic — boier mare, boierul mare — domn. Şi boierii mici cum se formeaza? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camerdinerii, comişii de la grajduri, vechilii de moşii, vătajii, se boieresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie. Mulţi de acei care au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care într-un rând îşi suspendase plăţile. Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit şi-au închis dugheana, şi-au deschis - o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu şi-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei — adică paznic de noapte — acolo evreul ş-au deschis ciubotărie.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

marți, 2 decembrie 2014

Cînd s-au ridicat boierescul în Rusia...

Cînd s-au ridicat boierescul în Rusia şi li s-au recunoscut ţăranilor dreptul de a se muta şi de a dispune cum or voi de pămînturile lor, atunci n-au avut altă grabă mare decît [a] desface pe bani proprietatea lor nemişcătoare. Nici  nu le venea în minte că ei pot şi testa ogorul, precum nu le-a venit în minte că au a se îngriji şi de copiii lor; ei trăiau în rătăcirea că feciorii, cînd s-or face gospodari, or căpăta de la stat pămînt, precum în trecut au fost căpătînd ogoară de la proprietari sau de la comună. Proprietarii şi agenţii lor jidovi îi întăreau şi mai mult pe mojici în această credinţă deşartă, şi astfel s-au făcut că proprietarii au recîştigat  pămînturile ce le dedese, cu te miri ce şi mai nimică, iar boierescul există şi astăzi de facto. Cînd ţăranii se treziră din beţia permanentă pe cîtă vreme le-au ajuns banii scoşi de pe părticelele vîndute, au trebuit să cerşească de lucru de la proprietari, pentru-a şi ţinea sufletul; deci au fost colonizaţi din nou de cătră proprietari. Pentru uzul unui ogor dat din nou, de pe care pot fi alungaţi în orice moment, ţăranul face azi un boieresc mult mai greu decît înainte vreme. Deci s-au găsit şi aici un modus vivendi, care nimicea toate bunurile cîştigate. Aşadar nu-i minune dacă  milioane de ţărani ruşi caută azi a cîştiga cu puterea libertatea ce au fost cîştigat-o, dar care au pierdut-o prin vina lor proprie. Rusia e-n adevăr subminată de o mişcare agrarie socialistă care va izbucni poate-n curînd cu foc şi sînge !

(din manuscrisul 2257 pag.  274r -  275r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Fiecare membru al unui sat răzăşesc...]

Note:

Cînd s-au ridicat boierescul în Rusia - când s-a abolit iobăgia în Rusia, în 1861

testa - aici, a lăsa prin testament, nu a proba

colonizaţi - aici, transformați (din nou) în „coloni”, adică iobagi

luni, 1 decembrie 2014

Istorie alternativă (Ucronie)

Să comparăm acuma suma  puterilor soţiale de astăzi cu suma  puterilor soţiale de sub patriarcalul prisacari Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari proprietari de latifundii, care-şi cruţau populaţia în mod instinctiv
Boierii mici slujbaşi
Breslele târgoveţilor cu starostiile lor
Răzăşii, ţărani liberi
Iobagii, ţărani supuşi, c-un drept asupra unei părţi de pământ.

Să ne 'nchipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia Muşăteştilor, necontestat  de nimeni. La influenţele secolului al XIX-lea el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viaţă în stat clasei de mijloc, acelaşi drept asigura proprietatea răzăşilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având şi cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil ş-ar fi creat o clasă de amploiaţi, dar aceşti amploiaţi ar fi fost stabili sub o domnie stabilă, căci numai unde vodă se perândează, se mănâncă şi pita lui vodă pe rând . Negustorul ar fi rămas negustor, meseriaşul — meseriaş, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simţite. În sfârşit, în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III-lea posito — sub ce împrejurări ! Firmele de pe uliţa mare ar fi româneşti. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut  într-adevăr vuiet mult, dar se  spărgea de stânca maiestăţii. S-ar fi plătit pământul în 90 de ani şi nu în 15, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din şcoalele poporale ar fi ieşit oameni ştiutori de carte care rămâneau ce erau şi nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstorna la orice schimbare de ministeriu... În sfârşit, Ioan Sandul al IV-lea moştenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Besarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania.

(din manuscrisul 2258 pag. 228r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [În genere toată societatea...]