joi, 2 octombrie 2014

Eminescu despre Gogol

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a 'nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte - o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi... după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte" un cavaler de industrie îşi face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere".

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morţi". Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul ? ... Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş'aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

(...)

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg: „Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari".

„Curierul de Iași”, 5 decembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Revista tearală - Joia trecută s-a reprezentat...]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu