luni, 30 iunie 2014

Fanarioții

Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria țărilor românești nu poate să se mire de cele ce se petrec în zilele noastre.

Pe timpul fanarioților, mai nainte, ba chiar numaidecît după epoca lui Ștefan cel Mare, scaunele domnești au început a fi cumpărate cu bani. Fanarioții nu erau decît oamenii care au luat acest principiu al cumpărării scaunului domnesc drept bază pentru organizarea unui sistem de exploatare publică.

Mai mulți greci din Constantinopol și din țară se uneau între dînșii, compuneau din economiile lor un capital însemnat, se grupau pe lîngă vreun fanariot cu oarecare trecere la Poartă și cumpărau tronul vreuneia dintre țările românești. Venind apoi în țară, Domnul îndeobște nu înapoia banii, ci lua cu sine pe membrii companiei și le da funcțiuni înalte, din care să-și poată scoate capetele cu camete cu tot. Aceștia, la rîndul lor, luau biruri legiuite și nelegiuite, vindeau funcțiunile și făceau negoț cu posturile atîrnate de dînșii.

Acest sistem s-a păstrat în țările românești aproape una sută și cincizeci de ani.

„Timpul”, 18 mai 1879

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria] 

duminică, 29 iunie 2014

Proiect filologic

Cumpăr Biblia  în toate limbile pe cari vreau să le învăț. Toate cele europene. Sanscrita. Iudaica. Araba. Persana.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Proiecte filologice] (manuscris)

Notă:
Conform editorilor volumului Fragmentarium, însemnarea e din perioada premergătoare nebuniei, din primăvara și vara anului fatal 1883.

Dintre ele, Eminescu va învăța cu adevărat sanscrita, după un manual german, într-o perioada de remisiune a bolii și relativă normalitate, pe când lucra ca subbibliotecar la Iași, deci cândva între 1885-1886.

sâmbătă, 28 iunie 2014

Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!

Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Când aș sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg…
Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg…

N-o mai caut… Ce să caut? E același cântec vechi,
Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.
Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!

Sfârșitul Scrisorii a IV-a, publicată în „Convorbiri Literare” din 1 septembrie 1881 și în volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

Notă: În 28 iunie 1883, Eminescu, în vârstă de 33 de ani, a fost internat la ospiciu din cauza unui acces de manie acută, debutul psihozei maniaco-depresive de care va suferi (cu unele perioade de remisiune) până la moartea sa din 15 iunie 1889.

vineri, 27 iunie 2014

Austria și Casa de Habsburg

Ardelenii să felicite pe Rudolf la nașterea fiului lui. Acela* cu * ord[inul] * Mare Principe al Transilvaniei * ca și Voievodul * Ion Corvin va fi duce al Bucovinei * ca și Ștefan cel Mare. Ardelenii trebuie să salute venirea * lui în lume cu bucurie, cu încredere în Habsburg; cu speranță în bunătatea lui Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ardelenii]

Iar ce vor zice Academia ungurească și societățile lor istoriografice acea ne e cu totul indiferent.
Noi avem în România două institute: Mărcuța și Golia, unde se face exact atâta știință și filozofie ca și-ntr-o academie ungurească, cu unica deosebire că nebunii de la noi sunt spirituali, pe când nebunii unguri sunt idioți.
Ori o academie maghiară și *** — ori un spital de la Döbling: e unul și același lucru.

Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Academia maghiară]

Pentru acești Tersites din Europa, pentru acești barbari cari șchiopătează ca dobitoacele în urma civilizației europene guvernați de ființe * corupte *, adecă de renegați jidani și nemți, *** *** noi relațiuni bune, vechi, seculare ale poporului român cu Casa de Austria.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Pentru acești Tersites]

Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la împărăția turcească sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la existența Austriei sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la Patriarhia de Țarigrad sunt românii: probe.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Singurul popor]

Note:

Cf. op. cit., aceste însemnări au fost scrise de Eminescu, în caietele lui, în primăvara și vara anului 1883, în perioada premergătoare izbucnirii nebuniei din 28 iunie 1883. După cum se vede, deși foarte ostile ungurilor (datorită lipsirii de drepturi a românilor din Transilvania), aceste notițe nu sunt ostile Austriei și casei de Habsburg - chiar dimpotrivă! Asta apropo de ipoteza conspiraționistă cum ca lui Eminescu i s-ar fi înscenat nebunia (și ar fi fost apoi asasinat) la cererea Austriei !

Lui Rudolf, prințul moștenitor austriac, i se va naște de fapt o fiică, Elisabeta, în septembrie 1883; alți copii nu va mai avea până când se va sinucide în 1889 (anul în care va muri și Eminescu).

Mărcuța și Golia erau case de nebuni celebre în epocă - Mărcuța la București, Golia la Iași.

Spitalul de la Döbling e probabil clinica de psihiatrie de la Ober Döbling unde va fi internat Eminescu însuși în chiar toamna acelui an 1883.

Țarigrad = Constantinopol = Istanbul - din slavonă - orașul țarului (împăratului)

Disclaimer: nu împărtășesc pornirea pătimașă a lui Eminescu împotriva ungurilor (și a evreilor), ci am citat cele mai sus ca document al părerilor, sentimentelor și stării lui de spirit premergătoare îmbolnăvirii.

joi, 26 iunie 2014

Jumătate din creieri

Ce-ar gândi un om când i-ar adormi o jumătate din creieri și o jumătate nu?

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ce-ar gândi un om]

Notă: răspunsul la întrebarea lui Eminescu îl puteţi afla azi la Hemispherectomy.

miercuri, 25 iunie 2014

Reacția de respingere

De câte [ori] ni se prezintă un principiu sau un complex de principii ce nu ni convine, e ca și când ne-ar trece cineva cu fum pe sub nas și, cel puțin în gând, ni dăm capul înapoi — Vornehmheit. Indignarea e cea mai firească a oamenilor pornire.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [De câte [ori] ni se prezintă un principiu] (în manuscris)

Notă:
Vornehmheit - rafinament, distincție, noblețe, grandoare (germ.)

marți, 24 iunie 2014

Numai în somn suntem activi

Numai în somnul adânc, în visul clar asemenea vederei obiectelor sub apă  — asemenea orașului pe care, după povești, îl vezi cu case, strade, biserici, oameni în fundul unui lac limpede — numai în somn suntem activi, de aceea visul are atâta dramacitate. Altfel suntem pasivi.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [În cap sunt formele acestei lumi]

luni, 23 iunie 2014

Adevărurile abstracte

Adevărurile abstracte sunt indigestibile pentru inteligența populară, precum carbon, azot, hidrogen și oxigen pur sunt indigeste pentru stomac ca alimente. Ele nu produc căldura necesară, tot astfel nici abstracțiunile nu produc căldura sufletească necesară, organismul moral nu le poate asimila.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Adevărurile abstracte]

Notă:
carbon, azot, hidrogen și oxigen - elementele de bază din care e alcătuită materia organică (deci toate organismele - animalele și plantele).

sâmbătă, 21 iunie 2014

Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț...

De câte ori, iubito...

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheață mi-apare înainte
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se 'ntr-o clipă cu anii înapoi.
................................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

vineri, 20 iunie 2014

A nu ști carte, a nu fi învățat nimic serios în viață...

A nu ști carte, a nu fi învățat nimic serios în viață nu este, în sine privit, nici nenorocire, nici defect, ci o împrejurare indiferentă pentru viața statului, căci marea mulțime a activităților omenești nu exige decît puțină știință teoretică. Dar lucrul se schimbă foarte cînd brațele cari ar trebui să fie consacrate unei munci folositoare și lor și societății, în loc de daltă, mistrie, coarnele plugului, bardă și gelău apucă condeiul și vor să stăpînească un popor. Ei bine, sînt o mulțime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă știință teoretică decît un țăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Și, ca să cităm un caz concret și foarte caracteristic, spunem că șeful diviziei școalelor în Ministeriul Învățăturilor Publice este un funcționar care nu va putea să dovedească mai multe studii decît un țăran sau un lucrător.

Acest caz nu-l cităm pentru că ar fi rar — toate ramurile administrației publice gem de asemenea înțelepți — ci numai pentru că e caracteristic, căci în orice caz e foarte ciudat ca școala și învățăturile publice — de la universitate începînd și pînă la școala rurală - să fie administrate de oameni cari nici la școală au îmblat, nici vro învățătură acătării au.

Daca cineva nu se pricepe în țara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacționarilor, jură în numele trinității Rosetti-Brătianu-Carada, se face luntre și punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moșie a statului fără parale și — patria e mîntuită.

„Timpul”, 12 ianuarie 1879

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [În numărul nostru de la 20 decemvrie] 

joi, 19 iunie 2014

Dorobanții

Au sosit în București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului. Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară. Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea. Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om" așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig.

Consistă această țară din călăi și din victime?

„Timpul”, 30 decembrie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Dorobanții] 

miercuri, 18 iunie 2014

Ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite

Ziarul „Pays" din Paris anunță ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite. Aceasta industrie consistă în dubirea pieilor omenești. D-l Mahrenholz din Washington au fondat o dubălărie de piei omenești, pe care le cumpără cu prețuri foarte bune în stare brută, încât multe văduve duioase, mulți copii nenorociți au ocazia de a vinde pielea răposatului soț sau părinte acestui ilustru industriaș. Productele fabricei sale sunt bine lucrate și se potrivesc minunat prin moliciunea lor pentru botine de dame. La espoziția din Philadelphia d. Mahrenholz a trimis o păreche de botine din piele dubită de om; ea atrage luarea aminte a tuturor damelor tinere și cochete. Un alt american produce din cadavrele despoiete al fabricei Mahrenholz et Comp. gaz aeriform pentru luminarea orașelor. Acest esces de utilitarism al Americei liberale, unde statul cum se vede nu mai are nici o însămnătate morală și e dat pe mâna tendențelor egoistice ale societății și a indivizilor, ni inspiră și nouă un proiect, a cărui realizare ar nimici fatala teorie a lui Malthus. Într-adevăr, Malthus susține că în împrejurări normale — și ale Americei sunt desigur din punct de vedere animalic cele mai normale — populația se înmulțește în progresiune geometrică, iar mijloacele de existență numai în cea matematică, încât oameni vor ajunge neapărat într-o zi să se mănânce unii pe alții. N-ar fi bine ca d. Mahrenholz să deschiză alături cu dubălăria să și o căsăpie de carne omenească și Parlamentul să-i deie concursul său, votând o lege prin care să se stabilească că până la o vârstă oarecare copiii să fie proprietatea duioșilor părinți și numai de acolo să devie persoane juridice? Acești duioși părinți n-ar întârzia, cred, de a vinde pentru prețul unui vițel prisosul copiilor lor. Prin aceasta s-ar pune capăt unei prea mari înmulțiri a rasei omenești în genere și a practicilor americani îndeosebi, s-ar dezlega cestiunile soțiale și ar fi și o reformă... demnă de America. Sfinte Brahma !

„Curierul de Iași”, 26 mai 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Piei de om] 

Note: „propunerea” din final reia pe cea din scrisoarea către o revistă germană.

dubire,  dubălărie - tăbăcire, tăbăcărie

căsăpie - măcelărie

gaz aeriform - gaz de iluminat, obținut prin distilarea lemnului, huilei, cărbunelui

marți, 17 iunie 2014

Autoportretele artistului în tinerețe - ficționalizate

Nu era un cap urât acela a lui Dionis. Fața era de acea dulceață vânătă albă ca și marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor — un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui la spectacolul ce-l privea. (...) Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în vițe până pe spate, dar uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta plăcut cu fața fină, dulce și copilărească a băietanului. Își puse în cui paltonul ud și, la aroma îmbătătoare a unei cafele turcești, ochii lui cei moi și străluciți se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieților, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu fața de copil. (...) Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie.

(Dionis din nuvela „Sărmanul Dionis”)


Înfundat după o perdea grea de mătasă verde și uitându-se pe fereastă în noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând defel la petrecere, ocupat se vede cu sine însuși și cu visele sale. Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rondă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era umflat în vițe naturale mari, care înmulțeau strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și, fiindcă răsese fulgii de barbă neagră ce începuse a umplea părțile în josul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri; nasul era corect și plin, părea tăiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măiestrie erau întunecoși, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriți de gene atât de lungi și atât de dese, n-ar fi părut atât de întunecoși, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru. Dacă a cunoscut cineva ochi frumoși, la a căror vedere se cutremură orice fibră, pe care i-ai privi cu o intensivă și, ca să zic, dureroasă plăcere, atunci erau ai lui. Era îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru deschis, cu talie lungă, pantaloni negri și jiletcă de catifea neagră cu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit și cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzând pe umeri bine făcuți, contrasta cu albastrul postavului.

Expresiunea feții lui era tristă, dar nu dureroasă. Cel puțin umerii obrazului, cam ieșiți, arătau că rotunzimea lui slăbise și făcuse loc acelei umbre dulci și interesante în mijlocul obrajilor care le șade atât de bine oamenilor tineri ― umbra sentimentalității. Această umbră, semnul setei de iubire, este la amândouă sexele irezistibilă. În vreme ce damele se uitau foarte des, ca-n treacăt, dar cu multă intențiune la tânărul nostru ― și nu era discrețiunea ce le oprea de-a-l atrage în mijlocul lor, ci refuzul cu care le-ar fi răspuns ―  el se uita pe fereasta care dădea în grădină.

(Iorgu din „Aur, mărire și amor”, început de proză abandonat - în manuscris)

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară 

luni, 16 iunie 2014

Însușirile bune sunt negative

Însușirile bune sunt, prin esența lor, negative și echivalează cu atrofierea celor rele. Traducând aceasta într-o imagine, ar fi ca și cum noi am numi orbirea bună, vederea rea. Tot astfel o viață cumpătată, deci o însușire bună, reprezintă de fapt, numai o atrofiere, parțială a organelor, iar păstrarea măsurii mai atârnă și de vârstă. „Tinerețea nu cunoaște virtutea”, se spune, tocmai fiindcă toate organele sunt încă proaspete, iar mersul către virtute e mai curând doar o insensibilizare a sistemului nervos. Cei insensibili din naștere sunt desigur virtuoși de la natură.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Însușirile bune sunt negative]

în original în germană (am preluat traducerea din volum):

Gute Eigenschaften sind, ihrem Wesen nach, negativ und bedeuten soviel wie die Atrophie schlechter. In ein Bild die Sache übersetzen, hiesse es soviel als wenn wir Blindheit gut, Sehen schlecht nennen würden. So ist auch ein gemässigtes Leben, also eine gute Eigenschaft, wohl nur eine partielle Atrophie der Organe, und hängt auch das Masshalten vom Alter ab. „Jugend hat keine Tugend” sagt man, weil eben alle Organe noch frisch sind, und das tugeudlichwerden ist eher wohl nur eine Abstumpfung des Nervensystems. Stumpfgeborene sind wohl von Natur aus tugendhaft.

duminică, 15 iunie 2014

Ah, ce dulce-i moartea...

Ah, ce dulce-i moartea; ca repaosul după o zi de lucru, dulce ca momentul ațipirei. Cui nu-i place să doarmă, să doarmă cald, adânc, fără visuri, cari neliniștesc sufletul ? Liniștea e mai dulce decât chiar bucuria. De-aceea pe-nțelepți nimic nu-i bucură ca pe nebuni, cum nu-i supără nimic ca pe nebuni. Viața duce-n sine acel grăunte de mulțămire care s-a născut din acea primă mișcare ce-a scos caosul din echilibru.

Moartea, cum înțelepciunea e echilibrul gândirei, este echilibrarea esistenței. Ea este înțelepciunea vieții, rezultatul final a toată munca și osteneala noastră; cine gândește des că are să moară acela-i așa d-înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însăși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern — e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripele somnului, să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte ? E-ntocmai procesul adormirei; când ai adormit, nici nu știi că și cum ai adormit. Și, deși s-ar părea cum că un stadiu neconștiu e indiferent, totuși ce dulce e somnul fără de vise !

Moartea e un moment — și nu dureros. Aduceți-vă numai aminte că bolnavii înainte de moarte se simt atât de bine cum corpul ostenit se simte bine înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștit înainte de-a-și închide-ntineritele sale frunze scrise. Insens devii în somn, insens în moarte. Încet — încet [nu] mai auzi bătând decât visurile ce pătrund *** — dup-aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace!

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Moartea este echilibrarea esistenței]

sâmbătă, 14 iunie 2014

Odă în metru antic

Nu credeam să'nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
                      Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
                      Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
                      Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
                      Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
                      Mie redă-mă!

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

vineri, 13 iunie 2014

București

Casele negre ale Bucureștilor risipite prin maidanuri gunoiete, cu ferestrele lor de care colbul s-a lipit negrind  painjinișurile, un miros propriu asemenea gunoiului aburind supt noapte și luna se strecură, pare-că slăbită,  [...] prin risipitu[ri]le norilor. Un șuier, un câne urlând... trece speriat pe ulițele pustii, temându-se de orice chip apare în vun colț... Pași se aud de departe ca și în Pompeii... pare un oraș dispopulat... Din când în când răsună durăitul surd al unei trăsuri, apoi iar nimic.

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară [Casele negre ale Bucureștilor]

București, din 1665 capitala Țării Românești, din 1862 a Principatelor Unite, Moldova și Țara Românească (România) [...] [are] un diametru de peste o milă și oferă, cu numeroasele ei biserici, turnuri și cupole, în majoritate acoperite cu tabla albă strălucitoare, în mijlocul maselor de case (cu grădini) verzi, un aspect propriu și măreț. [...]

Ca aspect exterior Bucureștiul forma în trecut o stațiune de tranziție între Orient și lumea occidentală și mai are și în prezent în cea mai mare parte caracterul unui mare oraș agricol. Cele 25000 case sunt în cea mai mare parte construcții proaste; Bucureștiul are 114 biserici grecești și trei catolice, câte o casă de închinare luterană, calvinistă și armeană, 10 sinagogi, 20 de case de rugăciune evreiești, 40 hotele importante, 10 cafenele, 60 grădini particulare, 645 străzi cu o lungime de 203 114 m, din care 119 460 m sunt pietruite (asfaltate), 2 hale comerciale, 6 piețe publice, 7 curți bisericești, 1 universitate, 2 licee, 2 gimnazii  inferioare, 1 seminar teologic, 1 școală comercială, 2 școli superioare de fete, o școală medicală-chirurgicală și o școală veterinară, 1 conservator, 1 școală de pictură, un Institut macedoromân, 16 școli elementare pentru băieți și 11 pentru fete, 32 librării, 14 tipografii, 6 institute de litografie, o bibliotecă națională, un muzeu zoologic-mineralogic și unul de antichități, începuturile unei galerii de tablouri și 8 spitale mari și bogat dotate. E reședința principelui român, sediul mitropolitului, al guvernului, al Curții Supreme de Justiție și Casație, al Camerelor (parlamentare) și al tuturor autorităților superioare civile și militare. Un mare orfelinat a fost întemeiat în 1862 de principesa Elena, iar pe vremea prințului Știrbei a fost construit un teatru de stat pentru opera italiană și teatrul românesc. (La Șosea, înaintea Barierei, exista de pe vremea prințului Bibescu un frumos loc de plimbare, un strălucit Corso zilnic. Alte locuri de plimbare sunt: Cișmigiul, grădina Sf. Gheorghe și grădina Episcopiei). Industrie este acum puțină. Se produc la nivel industrial cărămizi, petrol, fierărie, lumânări și altele. [...]

Începând din 1872 orașul are luminație cu gaz. În fiecare an se construiesc în medie 500 case noi.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Concepte pentru „Conversation Lexicon”] 

Note:

Primul fragment (probabil dintr-un text din adolescență) continua cu primul dintre textele despre prostituate.

Al doilea a fost scris de Eminescu în original în germană (am preluat traducerea din volum) și era destinat enciclopediei Brockhaus („Conversation Lexicon”), la care, pe lângă Eminescu, au mai contribuit cu articole legate de România și Maiorescu și  A. D. Xenopol.

joi, 12 iunie 2014

Nu ne-am trezit noi...

Nu ne-am trezit noi — s-au trezit secolii din urma noastră și ne-au scuturat din somn.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Nu ne-am trezit noi...]

marți, 10 iunie 2014

Prostituatele

Treci pe o ulița strâmtă... Dintr-o căscioară mică licurește lumina prin geamurile acoperite c-o perdea roșie... Lumina pare în fundul odăii. Intri 'năuntru... o femeie îți iese 'nainte și te stringe'n brațe. ... E frumușică și buzele-i sunt roși*. Curând e pe deplin dizbrăcată și marginea patului îi servește drept culcuș de nuntă.

*

Față cu aceste ființe  mai mult decât degradate se'nțelege că descrierea tace, fiindcă nu va putea niciodată, nu să dea o descriere artistică, ceea ce e imposibil, căci în noroiul vieței omenești nu se poate afla poezie, ci o descriere în genere, care devine imposibilă pe de o parte prin drasticitatea și [i]moralitatea obiectului, pe de alta prin aceea că obiectul însuși nu merită a fi descris. Aceste ființe fără pudoare, fără rușine, fără conștiință de sine, căci ele nu-și aparțin lor, ci numai viciului și banilor, fiindcă orce dorință'n ele e stinsă din simpla cauză că toate simțirile sunt stinse, aceste ființe pot plânge... Am văzut una plângând. E ciudat... dar e adevărat. De ce o fi plâns acest animal omenesc nu știu.

Și cu toate astea n-o desprețuiesc. Și această femeie a fost odată vergină. Și aceasta femeie a avut în privire ardoare, în surâs inocență. Astăzi — o față spoită, o rânjire pentru bani, un surâs care vrea să fie cochet și seducător și care pentru orcine din oamenii mai nobil organizat nu poate insuf[la] decât dezgust... Și dacă n-ar surâde cel puțin... Dacă s-ar oferi pur și simplu ca mașine ale deșertării sexuale. Dar nu ! Ele surâd cu fața lor spoită, nici par  fețe frivole spoite gros cu roșu, căci urâciunea morții nu consistă în ea însăși, ci totdeuna în simulațiunea vieții.

*

Juni cu corpuri slabe, cu suflete stoarse trec pe sub ferestre roșii — și e destul un sunet răgușit din partea lor ca să vezi aprinzându-se un chibrit la [a] cărui lumină zărești o față spoită, ca o mască rânjind o desfrânare absurdă, grețoasă. (manuscris)

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară [Casele negre] 

luni, 9 iunie 2014

Consistența unei limbe începe cu scrierea ei

Limba română de-aceea s-a depărtat [...] așa de latină, pentru că așa de lungă vreme nu a fost scrisă. Consistența unei limbe începe cu scrierea ei. Elementele primite în această scriere, nouă fiind chiar, devin consistente și rămân în limbă, dacă nu contrazic cu direcțiunea spirituală a poporului. Ele nu trebuie să coincidă cu natura limbei, ci numai să nu-i contrazică.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Consistența unei limbe]

duminică, 8 iunie 2014

Cestiunea de căpetenie

Cestiunea de căpetenie este acea pusă de bătrânul Menenius Agrippa: dacă cineva e un organ al vieții sociale, dacă munca care se transmite asupra lui e tradusă într-un echivalent de muncă proprie, care se reflectează asupra totalității, sau dacă e o superfetație, un neg social, care n-are nici o funcțiune organică.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Funcția socială organică]

sâmbătă, 7 iunie 2014

Sonet - Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ți placa ție,
Căci în priviri citeam o veșnicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

vineri, 6 iunie 2014

Limba italiană

Italia, lumea  schimbată la față, pământul în delir, soarele beat. Limba ei, muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română prinsă-n muzică, limba română măsurată pe note, limba română cântată în apoteoza unei feerii.

Io amo la lingua italiana perchè ella è la musica di piu grande maestro di mondo, la musica di Dio.

M. Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Limba Italiei și limba românească]

Notă:

Traducere: Eu iubesc limba italiană pentru că ea e muzica celui mai mare maestru din lume, muzica lui Dumnezeu. (într-o italiană cu greșeli, din câte spune G. Călinescu în Viața lui Mihai Eminescu)

miercuri, 4 iunie 2014

Biserica catolică

Biserica condamnă pe Giordano Bruno și pe Darwin pentru că ei descopăr secretele coteriei. Biserica știe de mult ceea ce acești învățați descopere. Dar biserica ține oamenii în cercul adevărurilor fenomenologice. De la noumenon ea respinge pe omul de rând și e în fond aristocratică, deși nu aristocrație de caracter, ci de inteligență.

M. Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Biserică și adevar] (manuscris)

marți, 3 iunie 2014

Latiniștii

Blășenii n-au iubit și cultivat națiunea română ca atare, cum este ea, ei au iubit o abstracțiune, un paingăniș creat de ei, o națiune română cum ea nu esistă și cum, ni place a spera, ea nici va esista.

M. Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Blășenii și națiunea română]

luni, 2 iunie 2014

Toamna vieții

Toamna anului e una pe an, apoi [î]i urmează primăvară. Toamna vieții vine fără să știi când, nici de unde... numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Ș-atunci se simte omul bătrân, foarte bătrân, și ar vrea să moară.

dintr-o scrisoare a lui Eminescu către sora sa, Harieta, din 6 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă - 1880 - Harieta Eminovici] 

duminică, 1 iunie 2014

Suveniri din copilărie

La Dziercek în casa cu plopii. Grădina cu mere în care-mi făcusem cuib și găseam mere toamna, rămase din scuturătură. Pazirski.
Galeria de tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe păreți chipuri rupte din jurnale — ca un quodlibet — și o numeam galerie de tablouri, pentru vederea cărui trebuia să se plătească entrée.
Teatru l-am jucat o dată în odaia din pod, în care ședeam cu Arm[e]anul, a doua în grădină, „Landhaus an der Heerstrasse” — „Liebele[ie]n am Fenster”.
Grospapa — bostanul găurit cu lumânare —. Scuturatul ferestei. Curiozitatea lui Dzierzek, care iese noaptea cu ciubucul, ca să vadă ce-i, — un ucenic sare dintr-un măr, Dzierzek după el, sare gardul și-ncape-n gura unor câni.
Domnișoara cea bătrână de sus.
Sentimentalismul lui Scheffer.
În casa lângă fântână:
Mâncam *** de foame, făceam chisăliță și povidlă. Învățând în ist. nat. despre maimuțe — ne suiam în nuci spre a le imita și-a-nvăța lecția.
Porcul leșesc, care voia să se înăsprească prin răceală. Modul cu care-a venit cu cățel — cu purcel din Galiția.
Gramatica lui Ollendorf.
Maria Buicliu.

Vlachos.

M. Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Suveniri din copilărie]

Note:

Dzierzek (Ţirtec) - un ucrainean la care Eminescu a stat în gazdă când era elev la Cernăuţi.

quodlibet - ce (îţi) place (lat.)

entrée - (aici: taxă de) intrare (fr.)

Das Landhaus an der Heerstrasse” - piesă de teatru de August von Kotzebue

Grospapa - bunic (germ.)

bostanul găurit cu lumânare, scuturatul ferestei - colegii care stăteau cu Eminescu în gazdă l-au speriat cu o „stafie” care era de fapt un bostan cu lumânare, mişcând şi fereastra, legată cu o sfoară (au povestit întâmplarea în cartea Mărturii despre Eminescu).

povidlă - magiun (un fel de gem de prune)

Galiția - zonă din vestul Ucrainei, fostă provincie a  Imperiului Habsburgic.

Vlachos - valah, aromân (gr.); poate fi şi nume de persoană.