Trecutul când n-am fost, viitorul când n-oi fi, nu esistă ele, fiindcă eu nu esist, sufletul lumei este eu. Fără eu nu esistă timp, nu există spațiu, nu esistă Dumnezeu. Fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec, ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.
Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi ?
Oare eu, tu, el nu e totuna? (Oare astea nu se confundă într-unul întreg, într-un individ? Când?). Oare atomele metalului nu se confundă într-un Apollon, oare trecutul și prezentul nu sunt piedestalul viitorului ?
Eu e Dumnezeu. Națiunea mea e lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără națiunea mea nu e lume.
Națiunea — acest complex de euri.
Dacã n-ai esista tu n-ar esista zenitul, umbra destinului, destinul, Dumnezeu. [...]
Eu și cu tine un singur eu.
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Fragmente din 1868—1870]
Notă: Eminescu avea cam 18-19 ani când scria aceste rânduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu