vineri, 8 august 2014

[despre] Boala lui Eminescu - nici sifilis nici înscenare ci psihoză maniaco-depresivă

Încă din anii '70, medicii au arătat că boala care i-a întunecat lui Eminescu ultimii ani ai vieții a fost psihoza maniaco-depresivă (din spectrul tulburărilor bipolare). Unii reprezentanți de seama ai lumii literare (ca de ex. Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu) au acceptat verdictul specialiștilor, totuși marele public pare să nu aibă știință de el, ci se împarte între trandiționaliștii care susțin vechiul diagnostic de sifilis și conspiraționiștii care susțin că Eminescu nu a fost deloc nebun, ci victimă a unei înscenări.

Opinia medicilor:

Asadar, Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n'a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n'a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice mixte. (dr. Ion Nica, în cartea „Eminescu. structura somato psihică”, 1972)
Tabloul afecţiunii lui Eminescu după cunoştinţele medicale actuale şi în concordanţă cu cele ale medicilor lui Eminescu, pledează pentru existenţa unei psihoze maniaco-depresivă fără semne demenţiale şi fără substrat anatomic. Există o predispoziţie ereditară pe linia ascendenţilor mamei. (dr. Ovidiu Vuia, neurolog, în articolul „Iar despre boala lui Mihai Eminescu”, 1985)

De ce nu poate fi sifilis (mai exact paralizie progresivă siflitică):

Pentru că nu a avut o evoluție progresivă, ci sinusoidala, cu suișuri și coborâșuri, cu perioade maniacale, perioade depresive și perioade relativ normale.

Paralizia progresivă sifilitică înseamnă distrugerea de către spirochete a neuronilor, a materiei cenușii a creierului. Distrugerea e ireparabilă - chiar și astăzi, antibioticele pot opri evoluția bolii, dar nu mai pot reface neuronii distruși. Așadar, înainte de antibiotice, boala „progresa” constant în timp, din rău în mai rău, cu o tot mai accentuată demență.

Ori nu așa s-a întâmplat cu Eminescu. Dovadă unele scrisori de după declanșarea bolii (în iun.1883), care par scrise de un om în deplinătatea facultăților mintale (ex: în  ian. 1884 de la clinica Ober-Döbling, sau în aug. 1885 de la băile Liman).

De ce nu poate fi înscenare, conspirație:

Despre realitatea bolii psihice:

- Ultimele însemnări ale lui Eminescu, din caietele sale - păstrate și azi în Biblioteca Academiei - arată un om aflat la limita nebuniei (sau chiar dincolo de ea). În volumul XV Fragmentarium le găsiți în capitolul Însemnări din primăvara - vara 1883. La început, încearcă să explice totul - politică, istorie, relațiile dintre sexe ș.a.m.d. - prin formule matematice și elucubrații fizice despre centrul de greutate. Mai târziu, ajunge la planuri politice fanteziste și „cabale”:
Kaballa mea proprie călugăr — secretar general la esterne în calitate de călugăr — arhidiacon — arhimandrit episcop in partibus, dr. in teologie, delegat la patriarhie (...) patriarh oecumenicDomnitor al locurilor sfinte și al Orientului întreg.
Eminescu recunoaște că a suferit de o boală psihică în scrisoarea sa din  ian. 1884 de la ospiciul austriac Ober-Döbling, după temporara însănătoșire, când își revine din prima perioadă maniacală:
Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost.  [...] Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decât că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni, ci și mai mult încă de foame.  
- Mărturiile multor contemporani despre perioada lui de boală se potrivesc cu manifestările psihozei maniaco-depresive, deși boala aia nu era cunoscuta în epocă în Romania și Eminescu era diagnosticat greșit cu sifilis. Printre ei, Nicolae Iorga și viitorul politician antisemit A.C. Cuza, care nu pot fi nicidecum încadrați în presupusa conspirație  iudeo-masonico-germano-austriaco-etc.

Nicolae Iorga îl descrie pe Eminescu într-o perioada maniacală:
„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)
A.C. Cuza îl  descrie pe Eminescu  într-o depresie severă:
„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)
- Eminescu mai suferise de depresii și înainte de a înnebuni, după cum mărturisea în scrisori:
eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic
dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora.
- Boala psihică era ereditară în familie, fratele cel mare al lui Eminescu înnebunise la aceeași vârstă -spune chiar Eminescu într-o scrisoare:
Iubite Tată, Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. 
Alți doi frați mai mari i s-au sinucis: Iorgu și Nicolae. După spusele lui Slavici, Nicolae era și el bolnav psihic și Eminescu avea de gând să-l interneze la sanatoriul lui Suțu când s-a îmbolnăvit el însuși.

Despre neverosimilitatea presupusei consipirații:

- Eminescu a fost liber în cea mai mare parte a timpului bolii. A fost internat:
 - din 28 iunie 1883 până prin martie 1884, întâi la sanatoriul lui Suțu apoi la cel austriac;
 - din nov. 1886 până în aprilie 1887 la Mănăstirea Neamț
 - din febr. 1889 până în 15 iunie 1889 (când moare) e iar la sanatoriul lui Suțu
 În rest a umblat liber prin Iași, Botoșani și București. Mai mult, în august 1885 e singur la băi lângă Odesa, deci pe teritoriul Rusiei, rivala Austriei ! Și în loc să fugă, să-și piardă urma, cerea bani să se întoarcă în țară!

- Maiorescu l-a protejat constant pe Eminescu și înainte și după îmbolnăvire. Nu numai că i-a facut rost de serviciu: el l-a numit bibliotecar, apoi revizor școlar (adică inspector) pe când era ministru, dar i-a propus să-l numească profesor universitar de filozofie, după ce-și dă doctoratul (dar Eminescu nu și l-a mai dat). Când Maiorescu n-a mai fost la putere, Eminescu a fost dat afară de minsitrul liberal, dar tot Maiorescu i-a găsit iar serviciu, l-a chemat la București, ca ziarist la „Timpul”, unde era bine plătit (400 franci). A încercat și să-l găzduiască în casa lui, ca să-i asigure condiții mai bune de viață, dar Eminescu, prea mândru ca să accepte, a plecat de la el după câteva săptămâni. După îmbolnăvire, a organizat ajutorarea lui: colectarea banilor, trimiterea lui la clinica austriacă, apoi, pt refacere, în Italia, i-a editat el volumul de Poesii și când s-a întors aparent însănătoșit (temporar) i-a obținut iarăși un post la bibliotecă. Ar fi foarte trist și nedrept ca după toate astea să rămână în posteritate ca cel care l-a „asasinat civil” pe Eminescu :(

- Încordarea relațiilor cu Austro-Ungaria se datora discursurilor oficiale ale unor politicieni liberali  în prezența regelui, la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare de la Iași, nu lui Eminescu sau societății Carpații. Liberalul (traseist, fost conservator) Petre Grădișteanu spusese că lipsesc două nestemate din coroana lui Ștefan cel Mare (desigur, Basarabia și Bucovina) iar liderul liberal C.A. Rosetti (cel mult atacat de Eminescu) îl numise pe Carol I regele românilor.

Eminescu considera unirea cu Transilvania o utopie - cel putin asa scria în ziare:
Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. [...]
A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage , se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește [...]
 El milita frecvent în Timpul pentru drepturile românilor în cadrul Austro-Ungariei, dar nu și pentru unire.

- Eminescu era de fapt destul de filogerman / filoaustriac - doar antimaghiar:
Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu. [...]
Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceața luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. [...]
Într-o Românie extrem de francofilă, în care cei mai mulți din clasa politică și intelectuală erau educați la Paris și îmbibați de cultura franceză, un om ca Eminescu, educat la Viena și Berlin și pătruns de cultura germană, care nu doar citea ci și scria unele însemnări și chiar visa în germană, ar fi fost în ochii Germaniei și Austriei un posibil aliat de câștigat, în nici un caz inamicul nr.1!

- Adversari cerți ai presupușilor conspiratori au fost tratați mult mai blând, nu prin internare la ospiciu, moarte civilă și asasinat.

Adversarii regelui Carol I:

Junimistul Gheorghe Panu l-a atacat dur pe Carol I într-un articol intitulat „Omul periculos” - l-a numit „cătană nemțească”, „ulan prusian”, „izvorul tuturor relelor”, „samsarul tuturor trădărilor”, „suflet blestemat”.  A fost condamnat la 2 ani închisoare, dar după proces a fugit din țară. S-a întors însă peste câțiva ani și a putut face carieră politică, a fost deputat și senator.

Alexandru Candiano-Popescu, fost lider al efemerei Republici de la Ploiești, devine adjutant al regelui Carol (spre indignarea lui Eminescu).

Adversarii Austro-Ungariei (doar ai Ungariei, de fapt, la fel ca Eminescu):

Memorandiștii au fost condamnați la închisoare de la două luni la cinci ani, dar au fost grațiați după numai 1 an de împăratul Franz Josef.

Avram Iancu a umblat liber prin munți până la moartea sa în 1872. Deși suferea, se pare, de depresie în urma speranțelor dezamăgite - umbla din sat în sat, cânta din fluier cântece de jale și lăcrima - nu se știe să fi fost internat la ospiciu.

2 comentarii: