De câte ori voi să-mi închipuiesc figura unui om nobil și inteligent pe care nu-l cunosc îmi iese Ilie nainte — pare că văd înaintea mea ochii lui albaștri — de câte ori citesc un pasagiu înțelept îmi pare că-l aud citit de glasul lui. I se prezintă oare orișicui ideea unei persoane iubite (și pierdute) în închipuirile cele mai valoroase și mai prețuite ale sufletului său, sau este asta numai în cazul meu? Și daca li s-ar prezenta într-adevăr, ce însemnează asta? Chiar dacă mă-nchipuiesc mare, onorat, sapient, îmi pare c-aș voi s-o fiu sub forma lui și nu sub a mea, pare că când mă primblu picioarele și corpul meu au acea legănare proprie mersului său — oare nu sunt eu el, cu toate diferințele? De la simpatia deosebită s-ar putea conchide la asemănare, din această nedispozițiune a chipului său — la identitate.
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Despre Ilie, fratele poetului]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu