Ah, ce dulce-i moartea; ca repaosul după o zi de lucru, dulce ca momentul ațipirei. Cui nu-i place să doarmă, să doarmă cald, adânc, fără visuri, cari neliniștesc sufletul ? Liniștea e mai dulce decât chiar bucuria. De-aceea pe-nțelepți nimic nu-i bucură ca pe nebuni, cum nu-i supără nimic ca pe nebuni. Viața duce-n sine acel grăunte de mulțămire care s-a născut din acea primă mișcare ce-a scos caosul din echilibru.
Moartea, cum înțelepciunea e echilibrul gândirei, este echilibrarea esistenței. Ea este înțelepciunea vieții, rezultatul final a toată munca și osteneala noastră; cine gândește des că are să moară acela-i așa d-înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însăși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern — e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripele somnului, să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte ? E-ntocmai procesul adormirei; când ai adormit, nici nu știi că și cum ai adormit. Și, deși s-ar părea cum că un stadiu neconștiu e indiferent, totuși ce dulce e somnul fără de vise !
Moartea e un moment — și nu dureros. Aduceți-vă numai aminte că bolnavii înainte de moarte se simt atât de bine cum corpul ostenit se simte bine înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștit înainte de-a-și închide-ntineritele sale frunze scrise. Insens devii în somn, insens în moarte. Încet — încet [nu] mai auzi bătând decât visurile ce pătrund *** — dup-aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace!
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Moartea este echilibrarea esistenței]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu