De mai multe luni petrecea în Iaşi un barbat tânăr şi interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenţii aventuroase fiecine ştia să spună cîte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei ruseşti. Mulţi ştiau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alţii circaziană , în faptă însă era rus, de religie ortodoxă şi fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia . Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind şi el tot în acel regiment şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte. În vremea războiului sîrbesc însă s-a dus şi el ca voluntar în contra voinţei esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iaşi pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale şi a solicita graţiarea sa.
Marii duci, cu cari se 'ntâlnise , îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a putea obţine graţie suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulţi amici că, dacă nu va izbuti să fie graţiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniştitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâştiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare , M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în faţa unui public numeros, care cunoştea greşala militarului ; pe când în vremi mai puţin turburate şi mai ales în altă situaţie, ferită de privirile publicului, un asemenea act de graţie putea uşor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câţiva paşi de la vagonul imperial, îşi străpunse inima c-un stilet . Dus la moment de cătră doi medici în sala de aşteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt .
Tot Iaşul îl cunoştea. Înalt şi bine făcut, mai mult oacheş şi având în faţă o espresie energică şi fină, mişcându-se c-o eleganţă naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor şi grădinelor . Alaltaieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la faţă, cu aceiaşi răceală şi linişte militărească . Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganţa şi frumuseţa întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră şi numai ochii, rămaşi deschişi şi pierzându-şi strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparenţa c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D.N. Heck au fotografiat alaltaieri pe mort.
Ieri la 9 1/2 ore dimineaţa s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulţi medici militari ruşi. Stiletul cu două ascuţişuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părţei drepte a inimei şi în direcţie verticală. Lovitura de moarte şi-a dat-o c-o extraordinară răceală şi tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă şi a patra parte din a şasea. Cercetându- se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei , adecă a membranei ce învăleşte creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită şi existenţei unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul ,,Eternitatea", în asistenţa unui public puţin numeros, dar distins.
Curierul de Iași, 27 mai 1877
Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Sinucidere]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu