De ce din umbra-mi ai fugit?

„De ce din umbra-mi ai fugit?
    De ce n-auzi chemarea-mi?
În crângul vechi şi liniştit
    Să vii o clipă baremi,

Şi lin al apei scânteiat
    Să-ţi lunece pe pleoape-ţi...
În tristul somnului regat
    Intrarea să o capeţi.

Tu pleoapa ta o-nchide blând
    Sub crengele-n murmure
S-auzi doar stele lunecând
    Pe vârfuri de pădure.

Şi feţei tale-ntoarese-n vis
    O zână să-i răsaie,
Sub văl e chipul ei închis
    Şi pletele bălaie.

Uşor ca umbra a păşit
    P-a apelor oglindă
Şi-a-ntins a mâinii licărit
    De mână să te prindă.

Dar ochiul ei cu gene lungi
    E rece cum e gheaţa.
Din creştet vălul i-l alungi
    Ca să-i descoperi faţa.

Şi inima-ţi îngheaţă-n piept
    Şi te îneacă plânsu-ţi:
Cu ochii goi se uită drept
    La tine, singur însuţi.

Şi te deştepţi apoi din somn
    În vuietul de ape...
O, vino iar, al umbrei domn,
    Aproape, mai aproape...”

Aşa mă ispitea odat
    A codrilor mireasmă,
Ci inima mi-a sfârtecat
    O turbure fantasmă.

De-atunci strein prin lume trec
    Cum peste mare luna,
Şi-mi vine-un gând: să mă înec,
    În valuri, totdeauna.

Să zac sub apele pustii
    Închis pe veci în raclă,
Vegheat de-o stea ce-o răsări
    Pe boltă, ca o faclă.

Notă: Nu, de data asta nu este Eminescu, ci Cărtărescu scriind à la manière de Eminescu, în Levantul, carte în care trece, postmodern, prin toate fazele poeziei române, de la origini până la Nichita Stănescu.

(Via poezie.ro - unde găsiți și alte poezii-imitații ale lui Cărtărescu, din același Levantul, à la manière de Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga și Nichita Stănescu)