În 15 ianuarie, ziua oficială a lui Eminescu și a culturii române, președintele Klaus Iohannis a făcut o mică gafă, alegând sa citeze (trunchiat) chiar dintr-un articol care era de fapt antiliberal si xenofob. Citatul netrunchiat, după cum a sesizat prompt criticul literar Costi Rogozanu, era (am bold-uit părtile omise de Iohannis):
A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc.Iar articolul întreg era (de data asta am bold-uit părțile citite de Iohannis):
Adevărul doare. Pe la 3 martie, pe când nu era încă vorba de proclamarea regatului, pe când d. Brătianu răspundea evaziv d-lui Vernescu, am crezut de cuviinţă a rectifica unele erori ale primului ministru, care, neştiind ce va să zică Domn, precum nu ştie nici ce e cancelar, căci în genere foarte puţine ştie arhigrămăticul nostru, am dovedit şi am putea dovedi încă că Domn cu vocativul ,,Doamne", atribuit şefului statului român, nu 'nseamnă nici împărat, nici rege, ci mare duce.
La aceasta „Românul" zice:
Este sau nu evidinte că, daca ceva poate opri pe puterile străine de-a recunoaşte rigatul , aceste cuvinte ş-analize ale partitei conservatoare erau făcute de-a înlesni străinilor pretestele de-a se opune ... Şi ca să, îndemne şi mai bine la rezistenţă pe străin etc.
Mărturisim şi noi că pentru străini am vorbit, dar nu pentru străinii din Apus, ci pentru pretinşii români şi patrioţi de meserie de la noi. De aceea am şi pomenit de Palestina şi Greco-bulgaria .
Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci sunt străinii romanizaţi de ieri alaltăieri .
Oricine înţelege ce însemnează rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti, Pherichydis sunt , politiceşte vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfântul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsându-se deoparte din Maramureş , de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII [lea] şi al XIV-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi până la 1700. N-am avea decât să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei , de la Breaza ori de la Câmpulung pentru ca orice om cu minte să râză ţinându-se cu mânile de inimă de colosala deosebire de rasă.
Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri, deci şi mai multă minte decât mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e, între noi vorbind, o speţă de caricatură .
Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sunt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta, dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit şi i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ , care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine şi nu despre el e vorba.
Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Ştim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor. liberali, dar el trebuie spus odată, ca [să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului şi românismului.
Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor , precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare . Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Şi aceasta când ? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice . În fine unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene , preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea daca elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneşte. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Cuvântul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este linguistic. Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, escepţie făcând de vreo patru sau cinci vocabule cari privesc păstoria .
E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi au avut epoce de bogăţie şi de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizaţiei. Desigur că Hoffman n-a avut nefericirea de-a vedea căpăţânele de mac de pe umerii d-nilor C.A. Rosetti şi Giani sau buturuga bulgărească de pe umerii cuviosului Simion. În sfârşit Virchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi.
E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulţi oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ : greci, nemţi, bulgari, numai espresia geografico - politică a ţării să fie aceeaşi. Pentru aceştia de ex. e indiferentă încetăţenirea evreilor sau colonizarea ţării cu nemţi. Dar pentru istoric nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conştiinţă poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale ţării şi între cele scurse după vremuri în mlaştina gospodăriei turceşti. În oraşele de şes ale Ţarii Româneşti au imigrat de peste Dunăre rase intelectual sterpe, fizic degenerate. Ele au viciat spiritul public, au viciat instituţii şi limbă, pentru că vârsta lor etnică e prea înaintată ca să se poată asimila sau pentru ca să fie capabile a concepe cu toată tinereţea organică a simţirii şi a caracterului o idee generoasă sau un adevăr. Nu e deloc de mirare că, pe când regenerarea naţională pornea în veacul al XVII-lea din Tîrgovişte spre Ardeal, în secolul al XIX-lea ea pornea din Ardeal spre Bucureşti. Jupân Bucur — fie-i ţărâna uşoară! — era fără îndoială mocan, dar prin strunga prin care treceau odată oile lui au trecut mai târziu alte soiuri de dobitoace.
Dar să lăsăm pe vechii fanarioţi deoparte. Nu al lor e meritul c-au domnit în Ţara Românească, ci a lui Baiazid Fulgerul şi-a lui Mahomed II. Nu există tip de mizerie de caracter şi de inteligenţă ca împărăţia bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia şi Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influenţă asupra civilizaţiei decât împărăţia răsăritului, devenită grecească. Prin ei înşii n-ar fi ajuns niciodată la vrun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi ai turcului.
Să venim la noii fanarioţi. Nimiciţi politiceşte de mişcarea atât de neînsemnată a lui Tudor şi a o mână de boieri moldoveni şi munteni, ei s-au romanizat repede repede.
Se ştie că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formaţiunea oaselor mănâncă varul de pe pereţi prin instinct, neştiind pentru ce. Tot astfel rasa etnic rahitică a noilor fanarioţi a 'nceput să mănânce la românism. C.A. Rosetti şi Carada scot o gazetă căreia îi pun numele ,,Românul", oarecum esclusivul român, românul cu monopol. Acest ,,Român" e scris într-o limbă săracă, c-un dicţionaraş de cel mult una mie vorbe cu totul cosmopolite precum „ingerinţă , existenţă , giurisprudinţă , iniorinţă etc".
Iată de ce întâmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la aceşti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul şi înclinaţiunile adevăratului popor românesc şi al căror patriotism se măsură cu lefuri, cumul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România şi nu suntem noi singuri cărora să le fie ruşine în adâncul sufletului când se află că până şi Constituţia, legea fundamentală şi de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada şi C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.
Timpul, 1 aprilie 1881
Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Adevărul doare]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu