luni, 24 martie 2014

Nevoia de tandrețe

A se lăsa iubit ca un copil, va să zică... a iubi ca un copil. E tânăr și frumos lucru a avea femeie care te idolatrează, te gugiulește, ca o mamă pe copilul ei, să-i săruți mânuțele-i dulci încunjurându-ți fruntea sau țiindu-ți ochi[i] cu palmele, glumind cu tine cu acea duioșie de mamă ca și când n-ai fi avut niciodată vârsta de 30 de ani, ca și când n-ai fi fost nici bărbat, nici bătrân, și tu, major, să simți acea bucurie senină și inocentă pe care o simțim la laudele și dezmierdările mamei. Să te simți virgin în inima ta, ba chiar vinovăția amorului să ți se pară ca și când ai dormi la sânul tinerei tale maice — o idee care trebuie luată à peu pres sau la pieptul fratelui tău mai mare. În gândirile tale să te simți privegheat, în neștiința ta să te știi știut, singur să nu știi ce gândești și ce voiești și ea să știe, ca mama la copiii dezmierdați. Și cât de bine o știe aceasta mama! Să te simți încă o dată de șapte ani, să asculți cu aceeași naivă curiozitate poveștile pe care ți le spune ea, să simți cu aceeași pietate mâna ei, să te simți protejat de o mână albă, frumoasă și fină, și să știi, să știi totdeuna că acel amor al ei e flacără arzătoare de care ea însăși te păzește pentru a nu te nenoroci. Și numai când ți-e frig, foarte frig, ea te apropie de sine, îți hrănește mintea cu povești, sufletul cu sărutări, până, căzut în niște friguri dulci și fără durere, adormi lângă ea surâzând, știind că ea, până și-n somnul ei, lăsându-și capul pe pieptul tău îți numără cu urechea, deșteaptă încă, bătăile inimei și te iubește, și mult te iubește.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [În neștiința ta să te știi știut]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu