[despre] Boala lui Eminescu - psihoza maniaco-depresivă - mărturiile contemporanilor

Boala de care a suferit Eminescu în ultimii ani ai vieții nu a fost nici sifilisul, cum au crezut mulți, de la contemporanii lui până la G. Călinescu și după el, nici o înscenare a serviciilor secrete, cum pretind conspiraționiștii de astăzi, ci, așa cum au arătat medicii Ion Nica și Ovidiu Vuia,  psihoza maniaco-depresivă - forma cea mai gravă din spectrul tulburărilor de personalitate bipolare - o boală psihica ce se manifestă prin alternanța succesivă a perioadelor de manie cu cele de depresie, cu perioade de relativă normalitate între ele.

Această boală psihică era, din nefericire pentru Eminescu, foarte puțin cunoscută în vremea lui  - deși un psihiatru francez, Jean-Pierre Falret, o descrisese deja sub numele de folie circulaire  în „Memoriu despre nebunia circulară, forma de maladie mentală caracterizată de repetarea succesivă și regulată a stării maniacale, a stării melancolice și a unui interval lucid mai mult sau mai puțin durabil” - așa că medicii din România, derutați și de niște ulcerații de la picioare, l-au diagnosticat greșit cu paralizie progresivă de origine sifilitică și l-au tratat cu fricțiuni cu mercur (tratamentul obișnuit în epocă pentru sifilis), ceea ce s-ar putea să îi fi grăbit moartea, la doar 39 de ani.

Dar mărturiile contemporanilor lui despre perioada bolii, din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieti spusa de contemporani (ebook) se potrivesc perfect descrierii acestei boli psihice necunoscute pentru ei.

Faza maniacală:

„... ai avut un delir continuu de peste 5 luni [...] În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă” (Titu Maiorescu într-o scrisoare către Eminescu)

„Eminescu întinse îndată mâinile afară [...] și râzând foarte înveselit , spuse lui papa: „Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspirație și colo marea domnișoară” apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă și se așeză. [...] Nu știu cum să mă exprim; la un om sănătos aș califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i și râsul sunt exact ca mai înainte, când făcea mare haz de anecdote povestite.” (Livia, fiica lui Maiorescu, într-o scrisoare către Emilia Humpel)

„Joi 23 iunie [1883, cu 5 zile înaintea izbucnirii bolii] [...]
Și Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în București.
[...]
Duminică, 14/26 august - până miercuri, 17/29 august [...] 

Astăzi, vizitat un minut împreună cu Wilhelm [Kremnitz, soțul lui Mite] pe M. Eminescu, alienat, la Dr. Suțu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind întruna, scuipând în toate părțile.” (Titu Maiorescu în jurnalul său Însemnări zilnice) 

„[Înainte de îmbolnăvire] Nu-mi aduc, precum am spus, aminte ca să-l fi văzut vreodată supărat, nici mai ales ca noi amândoi să ne fi supărat unul pe altul. [...] Acum [în preajma izbucnirii bolii] era oarecum pervertit, se supăra pentru toate nimicurile și era mereu preocupat ca nu cumva  să fie luat drept un smintit. Îndeosebi cu mine se certa pentru cele mai mici deosebiri de vederi.
[După îmbolnăvire, la sanatoriul Suțu] Părea că mă recunoaște, dar de vorbit, nu am putut să vorbim. Se plimba în sus și-n jos prin grădină recitând cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părți din Iliada.” (Ioan Slavici)

„De un timp încoace, deși nu mai prăpădește nopțile pe la cafenelele chantante, deși nu-l mai stăpânește patima băuturii ca mai înainte, a contractat alte apucături nu mai puțin înjositoare. Așa, de pildă, cere cu stăruință parale nu numai de la prieteni,  dar și de la persoane pe care le-a văzut o dată sau de două ori; mai departe, ca un om care și-a pierdut bunul simț și buna cuviință ce se cere  de la fiecare între oameni, pe ulițele pe unde trece lovește cu bățul în zaplazuri și ziduri. (...) Într-o seară fiind la teatru la parter, după un interval de timp s-a culcat pe bancă, spre marea surprindere a publicului. 

De asemenea, nu mai știe nimic de respect și de rușine. Damele i-au luat frica, încât de departe îl înconjură când îl văd pe stradă, căci nu mai e chip să treacă în liniște și nesupărate de dânsul. 

Nu mai puțin a pierdut  conștiința de împlinirea datoriei și simțul de onestitate. În timpul ce-și  face serviciul la bibliotecă, iese în oraș, lăsând ușile deschise și cărțile în voia întâmplării; (...) Și mai presus de toate aceste, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți. La mustrările ce-i  fac uneori în această privință, răspunde că nu-i adevărat.  Și dacă n-are încotro în fața dovezilor ce-i aduc, întreabă: S-a plâns cineva că nu i-am dat paralele înapoi ?” (Miron Pompiliu, junimist, prieten din tinerețe al lui Eminescu, care i-a purtat de grijă în perioada bolii, într-o scrisoare către Titu Maiorescu) 

„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a  unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)

Faza depresivă:

„Este de dorit un lucru mai greu, și anume ca să-și revină într-o stare normală sufletească, ce-i lipsește astăzi. Va fi fost el melancolic și blazat înainte de boală,, dar nu cred ca împrejurările externe și teoriile cu care se îndeletnicea atuncea, să-i fi smuls tot gustul de viață. Astăzi însă pare că nu i-a mai rămas nici un stimulent care să-i activeze fie gândirea, fie simțirea lui; pare că nu există nimic în lume care să-l poată atrage [...]” (Petru Missir într-o scrisoare către Maiorescu)

„Doarme puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită să mănânce. Și cu toate astea se-ngrașă - asta-l amărește mult. Grozav îl tulbură și-l demoralizează lipsa de ocupație hrănitoare. El o spune adesea. De aici, poate,  în mare parte vădita umilință, sfiala copilărească din vorba și mișcările lui. E mișcător până la lacrimi când vezi la ce e redusă viața lui. Toată existența i se-ncheie într-o dinamică foarte restrânsă și înceată, cât îi trebuie cuiva ca să nu fie mort. Citește tare puțin, căci îl obosește. Nu scrie nimica. S-a încercat, mi-a spus, dar i-a fost cu neputință. [...]
„Sunt grozav de demoralizat” mi-a spus de nenumărate ori cât am stat cu el , „aș vrea s-adorm și să  nu mă mai deștept. Cum nu poate omul să moară când vrea!””(Al. Vlahuță într-o scrisoare către Maiorescu)

„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)

„Nu mai era nebun ca înainte, dar era într-o stare de prostrațiune, din care rar, foarte rar ieșea. [...]  Aceasta era starea lui mentală când [...] o întâlnesc pe Veronica Micle, care își frământa mâinile și ofta.

- Ce este, m-me Micle, o întrebai eu.
- Ce să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dânsul, toate silințele mele ca să-l aduc la o viață reală n-au izbutit; el se uită lung la mine, nu zice nimic, ba câteodată are aerul de a zâmbi ironic.”  (Gh. Panu în cartea Amintiri de la Junimea din Iași)

 „(Scris) scrisoare Emiliei cu amănunte despre Eminescu, care are memoria întreagă, dar (este) fără voință, are neliniște în privința existenței sale, avariție de bani.” (Maiorescu în jurnal)