Primim din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată...

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice merită mai mult respect decît gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dînsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sînt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înţeles.

Să luăm bunăoară cuvîntul samă (ratiocinium) şi să vedem la cîte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ş.a.m.d. Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt; destul numai că de fiece cuvînt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rînduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decît un argument în privirea noastră.

Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea ,,ghiaur" şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sînt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît şi de un popor.

Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea <de> nevoie de dînsa va învăţa-o nepoftit de nimene.

Curierul de Iași, 1 august 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Pomăritul întocmit cu deosebită privire...]

Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele

De cîte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucăţile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanţie sigură contra unei asemenea eventualităţi. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată şi îndelunga răbdare nu este fără sfârşit . Legătura cea puternică între dinastie şi popor e biserica, orişicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influenţate de biserică sunt cele agricole, cele ţărăneşti. Alipirea cătră tron şi iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în ţăranii aciia a cărora biserică a ştiut să le reprezinte familia domnitoare încunjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e 'ndreptat în contra bisericii. Preoţimea însăşi, întrucât este un factor politic, este pentru aşa numitul federalism , pe care-l numeşte drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă , dând fiecării naţionalităţi ceea ce este al ei, s-ar putea susţinea cu siguranţă că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluţiune. Susţinem şi am putea proba oricând că simţământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparţin unei confesii creştine oarecare şi că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simţământ; jocul de bursă, păsuirea , înaintarea în funcţiuni înalte, concesiile, ordinele şi decoraţiunile , interesele personale — acestea sunt adevăratele ţinte ale acelor clase de advocaţi cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă uşurinţă se formează şi se dizolvă grupurile politice de deputaţi din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric şi naţionalităţile se prezintă compacte şi neabătute din calea lor.

[...] Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesităţii, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naţionalităţilor şi ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omeneşti. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric - neînsemnate şi urâte de toţi din cauza suficienţii şi aroganţei lor.

„Curierul de Iași”, 13 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Contrar simpatiilor majorităţii popoarelor...]

Despre ardeleni

Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, din timpul studenției la Viena, din 6 feb. 1871:

Asupra împrejurărei că din Transilvania căpătați scrieri a căror caracteristică e fraza patriotică aș putea să vă citez două cauze. Una: că în genere transilvănenii au foarte puțină aplecare și talent pentru artă, și a doua: că într-adevăr sânt nenorociți cu căpcăunii ciia de unguri. Dac-ați cunoaște mai de-aproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor,  pe cari ei le răpăd prin toate vinele, prin toate organele statului, și esclud din viața publică tot ce nu e maghiar, atunci ați găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de mai sus. Nu sânt încercări vage și fraze goale cele ungurești, ci e un sistem de ură, de deznaționalizare și de cutropire, premeditat pîn-în amănunțimile sale. Nu vă puteți închipui apoi ce mare e pericolul românilor din Transilvania sub influințele spiritului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor contra ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le manifesta. Ei au învățat până și naționalitatea [de] la unguri, și nu sânt naționaliști ca românii, ci cu acel esclusivism radical care-i caracterizează pe unguri înșiși.

Afară de aceea, lipsa absolută de prospectul unui viitor în patria lor, simțământul neputinței față cu pericole ce-i amenință, iată ceea ce-i face nenorociți înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i lipsește de liniștea sufletească cerută pentru produceri literare, ceea ce-i face necapabili de alte producte decât fraza patriotică. E o idee impusă cu putere, care predomină și întunecă pe celelalte, tot așa precum o idee fixă face cu neputință liniștea sufletească îndată ce se reflectează numai umbra ei pe țesătura celorlalte cugetări. Mie-mi pare că nu sânt aspirațiuni momentane, cum le numiți c-o mică doză de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau viață. Apoi noi ne și ocupăm puțin de ei. De-o mulțime de ani de când se chinuiesc să ridice o facultate de drept, și de la noi nu li-a venit nici un ajutor. Ei dau de unde au,  dar de unde nu au nici Dumnezeu nu poate lua.

Cumcă în ei simțământul de naționalitate e de o intensivitate neobicinuită la noi găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite. Arătați-mi la noi un oraș patriotic ca Brașovul d.es. — și, nota-bene, Brașovul nu-i decât parte românesc; cei bogați și mulți sânt încă tot sașii. Și cu toate acestea sânt nesiguri de esistența lor națională îndată ce mașina deznaționalizătoare a statului maghiar îi va apuca — nu în corporațiuni, ci în indivizi; și i-ar fi apucat de mult dacă finanțele Austro-Ungariei stăteau mai bine. Cu învățământul maghiar în școli comunale întreținute de stat și cu instituțiunea militară inaugurată, fără o reacțiune puternică din partea românilor nici nu știm unde va ajunge această parte a poporului nostru. E destul de tristă starea unui popor când trebuie să se lupte pentru limbă și naționalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparține.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]

Notă: Eminescu scria aceste rânduri la 4 ani după ce instituirea dualismului austro-ungar din 1867, când Transilvania, până atunci provincie distinctă în cadrul imperiului, devine parte a Ungariei, spre neplăcerea românilor ardeleni.

Eminescu despre renegați și sifilis

Renegații sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. [...] Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a readuce în sînul națiunei pe renegați. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau.  [...]  Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. [...] Toată iarna corpul e sănătos, fața roșie. Vine primăvara și buba venerică împle părțile cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, și pătrunde pînă-n creieri, rozînd pînă și oasele craniului. În curînd capul națiunei ungurești nu va fi decît un monstru urîcios și plin de bube — un cap incurabil.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Educație și cultură] (din manuscris)

Notă: fragmentul face parte dintr-un articol nepublicat, rămas în manuscris, scris probabil în perioada studenției vieneze, pledând pentru dreptul românilor ardeleni la educație în limba lor și împotriva încercărilor de deznaționalizare ale autorităților maghiare (indignarea stârnindu-i unele violențe de limbaj).

Austria și Casa de Habsburg

Ardelenii să felicite pe Rudolf la nașterea fiului lui. Acela* cu * ord[inul] * Mare Principe al Transilvaniei * ca și Voievodul * Ion Corvin va fi duce al Bucovinei * ca și Ștefan cel Mare. Ardelenii trebuie să salute venirea * lui în lume cu bucurie, cu încredere în Habsburg; cu speranță în bunătatea lui Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ardelenii]

Iar ce vor zice Academia ungurească și societățile lor istoriografice acea ne e cu totul indiferent.
Noi avem în România două institute: Mărcuța și Golia, unde se face exact atâta știință și filozofie ca și-ntr-o academie ungurească, cu unica deosebire că nebunii de la noi sunt spirituali, pe când nebunii unguri sunt idioți.
Ori o academie maghiară și *** — ori un spital de la Döbling: e unul și același lucru.

Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Academia maghiară]

Pentru acești Tersites din Europa, pentru acești barbari cari șchiopătează ca dobitoacele în urma civilizației europene guvernați de ființe * corupte *, adecă de renegați jidani și nemți, *** *** noi relațiuni bune, vechi, seculare ale poporului român cu Casa de Austria.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Pentru acești Tersites]

Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la împărăția turcească sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la existența Austriei sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la Patriarhia de Țarigrad sunt românii: probe.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Singurul popor]

Note:

Cf. op. cit., aceste însemnări au fost scrise de Eminescu, în caietele lui, în primăvara și vara anului 1883, în perioada premergătoare izbucnirii nebuniei din 28 iunie 1883. După cum se vede, deși foarte ostile ungurilor (datorită lipsirii de drepturi a românilor din Transilvania), aceste notițe nu sunt ostile Austriei și casei de Habsburg - chiar dimpotrivă! Asta apropo de ipoteza conspiraționistă cum ca lui Eminescu i s-ar fi înscenat nebunia (și ar fi fost apoi asasinat) la cererea Austriei !

Lui Rudolf, prințul moștenitor austriac, i se va naște de fapt o fiică, Elisabeta, în septembrie 1883; alți copii nu va mai avea până când se va sinucide în 1889 (anul în care va muri și Eminescu).

Mărcuța și Golia erau case de nebuni celebre în epocă - Mărcuța la București, Golia la Iași.

Spitalul de la Döbling e probabil clinica de psihiatrie de la Ober Döbling unde va fi internat Eminescu însuși în chiar toamna acelui an 1883.

Țarigrad = Constantinopol = Istanbul - din slavonă - orașul țarului (împăratului)

Disclaimer: nu împărtășesc pornirea pătimașă a lui Eminescu împotriva ungurilor (și a evreilor), ci am citat cele mai sus ca document al părerilor, sentimentelor și stării lui de spirit premergătoare îmbolnăvirii.

Maghiarismul, germanismul și asimilarea prin cultură

De maghiari nu ne-am temut neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiți. Ei sînt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Espuși soarelui, el ne-ar fi absorbit și ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide însă solare. Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceața luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. Dar te pomenești că între noi și cultura germană se pune piatra cea brută și scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că noi nu ne vom da îndărăt, pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic nu permite ca în unul și același loc să stea două corpuri deodată; ce minune dar daca impenetrabilitatea corpului noastru moral nu cedează nici un atom al ființei sale corpului străin ce apasă asupră-ni? Noi avem toți cauza de-a mulțumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deșteptat ca și cum ai deștepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Educațiune și cultură] 
(din manuscris)

Daca românii din Ungaria ar avea drepturi politice

Dacă maghiarii n-ar fi la mijloc, dacă românii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puțin cu al[e] croaților , cehilor, polonilor, n-am avea cuvânt a vedea în Austria o putere străină, și atunci s-ar putea vorbi de relații analoge cu acele ale Wurtenbergului . A alege între un stat în care românii se bucură de deplină libertate de dezvoltare și-ntre altul, unde condițiile de existență ale rasei române sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, și numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atât de străine ca și Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanței Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în București, nici în Belgrad, ci în Ardeal.

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage , se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește — și roșii sunt tot atât de străini de România ca redactorii lui „Pester Lloyd" de Ungaria; sunt aceeași breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii și foile lor din Pesta n-au altă treabă decât de-a băga vrajbă între naționalități și a le întărâta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioții noștri aflaseră de cuviință a porni un vânt de cucerire în care românul, om cu minte și așezat de felul lui, n-a crezut niciodată, având conștiință clară, că un asemenea lucru e cu neputință. Dar daca pe de o parte recunoaștem neputința noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consângenilor de peste Carpați, daca evităm chiar de-a înrăutăți relațiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitații pe care le inventează ,,Pester Lloyd" și foile ungurești, sugându-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăția austriacă ar fi — din cauza ungurilor — cel puțin tot atât de impopulare la noi ca și simpatiile pentru Rusia, pe cât timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naționalității române cu celelalte naționalități ale monarhiei învecinate.

„Timpul”, 19 august 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [«Pesther Lloyd» polemizează]

Idealul românilor din toate părțile Daciei

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din așa numita Ungarie , au trăit sute de ani împreună cu alte naționalități și au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăși , care le dedese preponderanța în această țară, avea și răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniți — nu de a fi absorbiți , căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei — dar meniți de a fi vexați singuri de solgabiraiele fraților maghiari, de a sta izolați sub presiunea administrativă și financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba ; pe când , împreunați sub greutatea acelorași suferințe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă și când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaște că sistemul lor de guvernământ — în finanțe foarte asemănători cu cel turcesc — și-a trăit veacul și nu mai este cu putință. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale și județene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viață liniștită și proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii , ci în mod egal bănățenii , simpaticii crișeni și străvechiul Maramurăș. Așadar idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este mănținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericei naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baștină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca și romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziția de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze . El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

[...]

Așadar biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, și prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult. [...] Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin precare , nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbește mai puțin și popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

„Curierul de Iaşi”, 17 noiembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Se vorbește că în Consiliul...]

Românii din Austria

Românul din  Austria a ținut cuvântul ap[ostolului] Pavel: Oricine să'ncerce a fi liber, dar dacă ești slugă, fii slugă cu credință. Dar stăpânul e stăpân pe mine fizic, pe puterea mea fizică, pe viața mea fizică cel mult; nu e stăpân pe sufletul meu, care este a lui Dumnezeu, nu pe limba mea, care e limba în care grăiește sufletul meu.
Neplăcut ca împ[ăratul] le-a pus vataf pe ungur.
Rom[ânul] va zice: Frate, iartă, dar nu sunt stăpân pe puterea mea, ci numai pe sufletul meu. Te iubesc și totuși dau în tine.
Italiani, bosniaci.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Românul din  Austria]

Stăpânul politic a trupului și a raporturilor lui de avere poate fi ici un Habsburg, colo un Romanov, dincolo un Rachenberg sau un Obrenovici; pe sufletul lui, pe limba lui, pe inima lui e stăpân Dumnezeu și el, și nimenea 'ncolo.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Stăpânul politic]

Cineva poate  fi obligat prin locul nașterii sale de-a servi în armata ungurească, adecă de a-și da puterile, trupul și viața fizică pentru statul ungur, dar limba ungurească nu e nimenea dator de-a o învăța, nimeni dator, nici sie însuși, nici lui Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Cineva poate  fi obligat]

Ardealul

Moldova și Țara Românească nu sunt decât promontorii ale Ardealului.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Promontorii ale Ardealului]