Istorie alternativă (Ucronie)

Să comparăm acuma suma  puterilor soţiale de astăzi cu suma  puterilor soţiale de sub patriarcalul prisacari Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari proprietari de latifundii, care-şi cruţau populaţia în mod instinctiv
Boierii mici slujbaşi
Breslele târgoveţilor cu starostiile lor
Răzăşii, ţărani liberi
Iobagii, ţărani supuşi, c-un drept asupra unei părţi de pământ.

Să ne 'nchipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia Muşăteştilor, necontestat  de nimeni. La influenţele secolului al XIX-lea el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viaţă în stat clasei de mijloc, acelaşi drept asigura proprietatea răzăşilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având şi cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil ş-ar fi creat o clasă de amploiaţi, dar aceşti amploiaţi ar fi fost stabili sub o domnie stabilă, căci numai unde vodă se perândează, se mănâncă şi pita lui vodă pe rând . Negustorul ar fi rămas negustor, meseriaşul — meseriaş, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simţite. În sfârşit, în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III-lea posito — sub ce împrejurări ! Firmele de pe uliţa mare ar fi româneşti. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut  într-adevăr vuiet mult, dar se  spărgea de stânca maiestăţii. S-ar fi plătit pământul în 90 de ani şi nu în 15, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din şcoalele poporale ar fi ieşit oameni ştiutori de carte care rămâneau ce erau şi nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstorna la orice schimbare de ministeriu... În sfârşit, Ioan Sandul al IV-lea moştenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Besarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania.

(din manuscrisul 2258 pag. 228r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [În genere toată societatea...]

Primim din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată...

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice merită mai mult respect decît gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dînsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sînt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înţeles.

Să luăm bunăoară cuvîntul samă (ratiocinium) şi să vedem la cîte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ş.a.m.d. Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt; destul numai că de fiece cuvînt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rînduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decît un argument în privirea noastră.

Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea ,,ghiaur" şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sînt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît şi de un popor.

Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea <de> nevoie de dînsa va învăţa-o nepoftit de nimene.

Curierul de Iași, 1 august 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Pomăritul întocmit cu deosebită privire...]

Despre ardeleni

Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, din timpul studenției la Viena, din 6 feb. 1871:

Asupra împrejurărei că din Transilvania căpătați scrieri a căror caracteristică e fraza patriotică aș putea să vă citez două cauze. Una: că în genere transilvănenii au foarte puțină aplecare și talent pentru artă, și a doua: că într-adevăr sânt nenorociți cu căpcăunii ciia de unguri. Dac-ați cunoaște mai de-aproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor,  pe cari ei le răpăd prin toate vinele, prin toate organele statului, și esclud din viața publică tot ce nu e maghiar, atunci ați găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de mai sus. Nu sânt încercări vage și fraze goale cele ungurești, ci e un sistem de ură, de deznaționalizare și de cutropire, premeditat pîn-în amănunțimile sale. Nu vă puteți închipui apoi ce mare e pericolul românilor din Transilvania sub influințele spiritului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor contra ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le manifesta. Ei au învățat până și naționalitatea [de] la unguri, și nu sânt naționaliști ca românii, ci cu acel esclusivism radical care-i caracterizează pe unguri înșiși.

Afară de aceea, lipsa absolută de prospectul unui viitor în patria lor, simțământul neputinței față cu pericole ce-i amenință, iată ceea ce-i face nenorociți înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i lipsește de liniștea sufletească cerută pentru produceri literare, ceea ce-i face necapabili de alte producte decât fraza patriotică. E o idee impusă cu putere, care predomină și întunecă pe celelalte, tot așa precum o idee fixă face cu neputință liniștea sufletească îndată ce se reflectează numai umbra ei pe țesătura celorlalte cugetări. Mie-mi pare că nu sânt aspirațiuni momentane, cum le numiți c-o mică doză de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau viață. Apoi noi ne și ocupăm puțin de ei. De-o mulțime de ani de când se chinuiesc să ridice o facultate de drept, și de la noi nu li-a venit nici un ajutor. Ei dau de unde au,  dar de unde nu au nici Dumnezeu nu poate lua.

Cumcă în ei simțământul de naționalitate e de o intensivitate neobicinuită la noi găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite. Arătați-mi la noi un oraș patriotic ca Brașovul d.es. — și, nota-bene, Brașovul nu-i decât parte românesc; cei bogați și mulți sânt încă tot sașii. Și cu toate acestea sânt nesiguri de esistența lor națională îndată ce mașina deznaționalizătoare a statului maghiar îi va apuca — nu în corporațiuni, ci în indivizi; și i-ar fi apucat de mult dacă finanțele Austro-Ungariei stăteau mai bine. Cu învățământul maghiar în școli comunale întreținute de stat și cu instituțiunea militară inaugurată, fără o reacțiune puternică din partea românilor nici nu știm unde va ajunge această parte a poporului nostru. E destul de tristă starea unui popor când trebuie să se lupte pentru limbă și naționalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparține.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]

Notă: Eminescu scria aceste rânduri la 4 ani după ce instituirea dualismului austro-ungar din 1867, când Transilvania, până atunci provincie distinctă în cadrul imperiului, devine parte a Ungariei, spre neplăcerea românilor ardeleni.

[despre] Boala lui Eminescu - nici sifilis nici înscenare ci psihoză maniaco-depresivă

Încă din anii '70, medicii au arătat că boala care i-a întunecat lui Eminescu ultimii ani ai vieții a fost psihoza maniaco-depresivă (din spectrul tulburărilor bipolare). Unii reprezentanți de seama ai lumii literare (ca de ex. Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu) au acceptat verdictul specialiștilor, totuși marele public pare să nu aibă știință de el, ci se împarte între trandiționaliștii care susțin vechiul diagnostic de sifilis și conspiraționiștii care susțin că Eminescu nu a fost deloc nebun, ci victimă a unei înscenări.

Opinia medicilor:

Asadar, Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n'a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n'a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice mixte. (dr. Ion Nica, în cartea „Eminescu. structura somato psihică”, 1972)

Tabloul afecţiunii lui Eminescu după cunoştinţele medicale actuale şi în concordanţă cu cele ale medicilor lui Eminescu, pledează pentru existenţa unei psihoze maniaco-depresivă fără semne demenţiale şi fără substrat anatomic. Există o predispoziţie ereditară pe linia ascendenţilor mamei. (dr. Ovidiu Vuia, neurolog, în articolul „Iar despre boala lui Mihai Eminescu”, 1985)

De ce nu poate fi sifilis (mai exact paralizie progresivă siflitică):

Pentru că nu a avut o evoluție progresivă, ci sinusoidala, cu suișuri și coborâșuri, cu perioade maniacale, perioade depresive și perioade relativ normale.

Paralizia progresivă sifilitică înseamnă distrugerea de către spirochete a neuronilor, a materiei cenușii a creierului. Distrugerea e ireparabilă - chiar și astăzi, antibioticele pot opri evoluția bolii, dar nu mai pot reface neuronii distruși. Așadar, înainte de antibiotice, boala „progresa” constant în timp, din rău în mai rău, cu o tot mai accentuată demență.

Ori nu așa s-a întâmplat cu Eminescu. Dovadă unele scrisori de după declanșarea bolii (în iun.1883), care par scrise de un om în deplinătatea facultăților mintale (ex: în  ian. 1884 de la clinica Ober-Döbling, sau în aug. 1885 de la băile Liman).

De ce nu poate fi înscenare, conspirație:

Despre realitatea bolii psihice:

- Ultimele însemnări ale lui Eminescu, din caietele sale - păstrate și azi în Biblioteca Academiei - arată un om aflat la limita nebuniei (sau chiar dincolo de ea). În volumul XV Fragmentarium le găsiți în capitolul Însemnări din primăvara - vara 1883. La început, încearcă să explice totul - politică, istorie, relațiile dintre sexe ș.a.m.d. - prin formule matematice și elucubrații fizice despre centrul de greutate. Mai târziu, ajunge la planuri politice fanteziste și „cabale”:

Kaballa mea proprie călugăr — secretar general la esterne în calitate de călugăr — arhidiacon — arhimandrit episcop in partibus, dr. in teologie, delegat la patriarhie (...) patriarh oecumenic. Domnitor al locurilor sfinte și al Orientului întreg.

- Eminescu recunoaște că a suferit de o boală psihică în scrisoarea sa din  ian. 1884 de la ospiciul austriac Ober-Döbling, după temporara însănătoșire, când își revine din prima perioadă maniacală:

Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost.  [...] Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decât că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni, ci și mai mult încă de foame.  

- Mărturiile multor contemporani despre perioada lui de boală se potrivesc cu manifestările psihozei maniaco-depresive, deși boala aia nu era cunoscuta în epocă în Romania și Eminescu era diagnosticat greșit cu sifilis. Printre ei, Nicolae Iorga și viitorul politician antisemit A.C. Cuza, care nu pot fi nicidecum încadrați în presupusa conspirație  iudeo-masonico-germano-austriaco-etc.

Nicolae Iorga îl descrie pe Eminescu într-o perioada maniacală:

„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)

A.C. Cuza îl  descrie pe Eminescu  într-o depresie severă:

„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)

- Eminescu mai suferise de depresii și înainte de a înnebuni, după cum mărturisea în scrisori:

eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic

dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora.

- Boala psihică era ereditară în familie, fratele cel mare al lui Eminescu înnebunise la aceeași vârstă -spune chiar Eminescu într-o scrisoare:

Iubite Tată, Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. 

Alți doi frați mai mari i s-au sinucis: Iorgu și Nicolae. După spusele lui Slavici, Nicolae era și el bolnav psihic și Eminescu avea de gând să-l interneze la sanatoriul lui Suțu când s-a îmbolnăvit el însuși.

Despre neverosimilitatea presupusei consipirații:

- Eminescu a fost liber în cea mai mare parte a timpului bolii. A fost internat:
 - din 28 iunie 1883 până prin martie 1884, întâi la sanatoriul lui Suțu apoi la cel austriac;
 - din nov. 1886 până în aprilie 1887 la Mănăstirea Neamț
 - din febr. 1889 până în 15 iunie 1889 (când moare) e iar la sanatoriul lui Suțu
 În rest a umblat liber prin Iași, Botoșani și București. Mai mult, în august 1885 e singur la băi lângă Odesa, deci pe teritoriul Rusiei, rivala Austriei ! Și în loc să fugă, să-și piardă urma, cerea bani să se întoarcă în țară!

- Maiorescu l-a protejat constant pe Eminescu și înainte și după îmbolnăvire. Nu numai că i-a facut rost de serviciu: el l-a numit bibliotecar, apoi revizor școlar (adică inspector) pe când era ministru, dar i-a propus să-l numească profesor universitar de filozofie, după ce-și dă doctoratul (dar Eminescu nu și l-a mai dat). Când Maiorescu n-a mai fost la putere, Eminescu a fost dat afară de minsitrul liberal, dar tot Maiorescu i-a găsit iar serviciu, l-a chemat la București, ca ziarist la „Timpul”, unde era bine plătit (400 franci). A încercat și să-l găzduiască în casa lui, ca să-i asigure condiții mai bune de viață, dar Eminescu, prea mândru ca să accepte, a plecat de la el după câteva săptămâni. După îmbolnăvire, a organizat ajutorarea lui: colectarea banilor, trimiterea lui la clinica austriacă, apoi, pt refacere, în Italia, i-a editat el volumul de Poesii și când s-a întors aparent însănătoșit (temporar) i-a obținut iarăși un post la bibliotecă. Ar fi foarte trist și nedrept ca după toate astea să rămână în posteritate ca cel care l-a „asasinat civil” pe Eminescu :(

- Încordarea relațiilor cu Austro-Ungaria se datora discursurilor oficiale ale unor politicieni liberali  în prezența regelui, la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare de la Iași, nu lui Eminescu sau societății Carpații. Liberalul (traseist, fost conservator) Petre Grădișteanu spusese că lipsesc două nestemate din coroana lui Ștefan cel Mare (desigur, Basarabia și Bucovina) iar liderul liberal C.A. Rosetti (cel mult atacat de Eminescu) îl numise pe Carol I regele românilor.

- Eminescu considera unirea cu Transilvania o utopie - cel putin asa scria în ziare:

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. [...]

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage , se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește [...]

 El milita frecvent în Timpul pentru drepturile românilor în cadrul Austro-Ungariei, dar nu și pentru unire.

- Eminescu era de fapt destul de filogerman / filoaustriac - doar antimaghiar:

Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu. [...]

Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceața luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. [...]

Într-o Românie extrem de francofilă, în care cei mai mulți din clasa politică și intelectuală erau educați la Paris și îmbibați de cultura franceză, un om ca Eminescu, educat la Viena și Berlin și pătruns de cultura germană, care nu doar citea ci și scria unele însemnări și chiar visa în germană, ar fi fost în ochii Germaniei și Austriei un posibil aliat de câștigat, în nici un caz inamicul nr.1!

- Adversari cerți ai presupușilor conspiratori au fost tratați mult mai blând, nu prin internare la ospiciu, moarte civilă și asasinat.

Adversarii regelui Carol I:

Junimistul Gheorghe Panu l-a atacat dur pe Carol I într-un articol intitulat „Omul periculos” - l-a numit „cătană nemțească”, „ulan prusian”, „izvorul tuturor relelor”, „samsarul tuturor trădărilor”, „suflet blestemat”.  A fost condamnat la 2 ani închisoare, dar după proces a fugit din țară. S-a întors însă peste câțiva ani și a putut face carieră politică, a fost deputat și senator.

Alexandru Candiano-Popescu, fost lider al efemerei Republici de la Ploiești, devine adjutant al regelui Carol (spre indignarea lui Eminescu).

Adversarii Austro-Ungariei (doar ai Ungariei, de fapt, la fel ca Eminescu):

Memorandiștii au fost condamnați la închisoare de la două luni la cinci ani, dar au fost grațiați după numai 1 an de împăratul Franz Josef.

Avram Iancu a umblat liber prin munți până la moartea sa în 1872. Deși suferea, se pare, de depresie în urma speranțelor dezamăgite - umbla din sat în sat, cânta din fluier cântece de jale și lăcrima - nu se știe să fi fost internat la ospiciu.

Austria și Casa de Habsburg

Ardelenii să felicite pe Rudolf la nașterea fiului lui. Acela* cu * ord[inul] * Mare Principe al Transilvaniei * ca și Voievodul * Ion Corvin va fi duce al Bucovinei * ca și Ștefan cel Mare. Ardelenii trebuie să salute venirea * lui în lume cu bucurie, cu încredere în Habsburg; cu speranță în bunătatea lui Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ardelenii]

Iar ce vor zice Academia ungurească și societățile lor istoriografice acea ne e cu totul indiferent.
Noi avem în România două institute: Mărcuța și Golia, unde se face exact atâta știință și filozofie ca și-ntr-o academie ungurească, cu unica deosebire că nebunii de la noi sunt spirituali, pe când nebunii unguri sunt idioți.
Ori o academie maghiară și *** — ori un spital de la Döbling: e unul și același lucru.

Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Academia maghiară]

Pentru acești Tersites din Europa, pentru acești barbari cari șchiopătează ca dobitoacele în urma civilizației europene guvernați de ființe * corupte *, adecă de renegați jidani și nemți, *** *** noi relațiuni bune, vechi, seculare ale poporului român cu Casa de Austria.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Pentru acești Tersites]

Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la împărăția turcească sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la existența Austriei sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la Patriarhia de Țarigrad sunt românii: probe.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Singurul popor]

Note:

Cf. op. cit., aceste însemnări au fost scrise de Eminescu, în caietele lui, în primăvara și vara anului 1883, în perioada premergătoare izbucnirii nebuniei din 28 iunie 1883. După cum se vede, deși foarte ostile ungurilor (datorită lipsirii de drepturi a românilor din Transilvania), aceste notițe nu sunt ostile Austriei și casei de Habsburg - chiar dimpotrivă! Asta apropo de ipoteza conspiraționistă cum ca lui Eminescu i s-ar fi înscenat nebunia (și ar fi fost apoi asasinat) la cererea Austriei !

Lui Rudolf, prințul moștenitor austriac, i se va naște de fapt o fiică, Elisabeta, în septembrie 1883; alți copii nu va mai avea până când se va sinucide în 1889 (anul în care va muri și Eminescu).

Mărcuța și Golia erau case de nebuni celebre în epocă - Mărcuța la București, Golia la Iași.

Spitalul de la Döbling e probabil clinica de psihiatrie de la Ober Döbling unde va fi internat Eminescu însuși în chiar toamna acelui an 1883.

Țarigrad = Constantinopol = Istanbul - din slavonă - orașul țarului (împăratului)

Disclaimer: nu împărtășesc pornirea pătimașă a lui Eminescu împotriva ungurilor (și a evreilor), ci am citat cele mai sus ca document al părerilor, sentimentelor și stării lui de spirit premergătoare îmbolnăvirii.

Maghiarismul, germanismul și asimilarea prin cultură

De maghiari nu ne-am temut neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiți. Ei sînt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Espuși soarelui, el ne-ar fi absorbit și ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide însă solare. Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceața luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. Dar te pomenești că între noi și cultura germană se pune piatra cea brută și scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că noi nu ne vom da îndărăt, pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic nu permite ca în unul și același loc să stea două corpuri deodată; ce minune dar daca impenetrabilitatea corpului noastru moral nu cedează nici un atom al ființei sale corpului străin ce apasă asupră-ni? Noi avem toți cauza de-a mulțumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deșteptat ca și cum ai deștepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Educațiune și cultură] 
(din manuscris)

Daca românii din Ungaria ar avea drepturi politice

Dacă maghiarii n-ar fi la mijloc, dacă românii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puțin cu al[e] croaților , cehilor, polonilor, n-am avea cuvânt a vedea în Austria o putere străină, și atunci s-ar putea vorbi de relații analoge cu acele ale Wurtenbergului . A alege între un stat în care românii se bucură de deplină libertate de dezvoltare și-ntre altul, unde condițiile de existență ale rasei române sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, și numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atât de străine ca și Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanței Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în București, nici în Belgrad, ci în Ardeal.

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage , se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește — și roșii sunt tot atât de străini de România ca redactorii lui „Pester Lloyd" de Ungaria; sunt aceeași breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii și foile lor din Pesta n-au altă treabă decât de-a băga vrajbă între naționalități și a le întărâta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioții noștri aflaseră de cuviință a porni un vânt de cucerire în care românul, om cu minte și așezat de felul lui, n-a crezut niciodată, având conștiință clară, că un asemenea lucru e cu neputință. Dar daca pe de o parte recunoaștem neputința noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consângenilor de peste Carpați, daca evităm chiar de-a înrăutăți relațiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitații pe care le inventează ,,Pester Lloyd" și foile ungurești, sugându-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăția austriacă ar fi — din cauza ungurilor — cel puțin tot atât de impopulare la noi ca și simpatiile pentru Rusia, pe cât timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naționalității române cu celelalte naționalități ale monarhiei învecinate.

„Timpul”, 19 august 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [«Pesther Lloyd» polemizează]

Idealul românilor din toate părțile Daciei

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din așa numita Ungarie , au trăit sute de ani împreună cu alte naționalități și au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăși , care le dedese preponderanța în această țară, avea și răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniți — nu de a fi absorbiți , căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei — dar meniți de a fi vexați singuri de solgabiraiele fraților maghiari, de a sta izolați sub presiunea administrativă și financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba ; pe când , împreunați sub greutatea acelorași suferințe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă și când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaște că sistemul lor de guvernământ — în finanțe foarte asemănători cu cel turcesc — și-a trăit veacul și nu mai este cu putință. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale și județene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viață liniștită și proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii , ci în mod egal bănățenii , simpaticii crișeni și străvechiul Maramurăș. Așadar idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este mănținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericei naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baștină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca și romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziția de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze . El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

[...]

Așadar biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, și prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult. [...] Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin precare , nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbește mai puțin și popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

„Curierul de Iaşi”, 17 noiembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Se vorbește că în Consiliul...]