Colinde, colinde!

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucur' copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ș-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

Scene din viața parlamentară

Colo unde urmașul lui Budha Sakya Muni                          
Nazarineanul, dulce, în deal, își are casa
Își poart[']* bătrânul rabbin Berlicoco perciunii
Își strânge corifeii* și secta lui hidoasă,
Acolo* fac contorul* comediei* ș'a minciunii
Calomniei*, vânzării*, fățarnică grimasă                                
Alăturea cu crucea*, cu moaștele din templu
De uri* și infamie* sunt stâlpi și [sunt] exemplu

Acolo prezidentul frizând* o față calmă
Că e cam după masă n'ar vre să se cunoască —                        
Şi cum îi vede astfel pe dragii săi de-avalma
Întoarce asupra tutor scârboșii ochi de broască
În fund unul* mai* scârnav* își suflă nasu 'n palmă
Şi de surtuc o șterge, mahmur* se uită, cască
Berlicoco întinde [o]* mână după clopot                                
Tăcere pretutindeni, în sală* câte*-un* șopot

Dar cine-i ceata asta cu nasuri înroșite
Cu dârele prin barbă, cu fețele nerase
Guri mari și buhăite, mustețile sborșite
Cu cismele cârpite, cămășile soioase
Privirile sunt crunte și fețele 'ncrușite                                    
Cu frunți mai mici de-un deget, cu cefe roșii groase...
Ei sunt smântâna lumii... Când clopotu auzi-vei
Să știi că toți sunt față... s'au adunat bețivii.

Bătrânul, ras cu totul, cu fața plină, grasă
Treaz* intră*['n] a lui bancă, când ese îmblă strîmb
Ce oare este cauza[?] Discursuri furtunoasă*                        
I-au amețit gândirea de îmblă [așa strâmb?]
Ba nu, dar până-adoarme se scarpină sub masă
Ridică pantalonul de-asupra de carâmb
Din cismă scoate gâtul puternica butelcă
El îmblă ca pe ouă și șade ca pe spelcă        

Într'adevăr vr'o șase în fundul adunării                                        
Stau împrejurul mesei* ca fii[i] unei secte
Unu-și scobește nasul cu unghia 'n fundul nării
Din plete-și scoate altul micuțele insecte
Scobeică e tăcutul presdent a discutării
Şi tuturor le 'mparte la frunte* mici* proecte                        
Şi ei le țin ascunse în palmă, cată chior...
E importantă legea, de șic... un stosișor

Dar ce-i în fund acolo, ce vuet și murmură*
De setleva, de mazù, de trag* cartea* pe față
Ce lege se discută cu strașnică căldură?
De foc unul l'apucă pe cellalt de mustață                                  
Un țipăt se aude urît*: Scobeică fură
Cu carte măsluită, tâlharul ne [înhață]*
Şi cine[-i] roșcovanul buhav în fundul scenii [ ?]
— Scobeică, ce'l trimise aci botoșunenii

Biserica-ntr'o parte, negrită și străveche
Bordel dă conștiințe* făcură* ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul*                      
Hidoasele ființe* ca cojile* să-i mături
Să pui să se citească molitve 'ndelungate
În curte, 'n tâmple*, trepte* și treceri*, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce 'n cap* clocește acolo sămânța lui de ură

Mihai Eminescu, Opere vol. II Note și variante [Scrisoarea III (note si variante)]

Importanța biografiei lui Hristos

Tristă și mângâietoare legendă ! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui , două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha , viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului , n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia , această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a anticității . Nu nepăsare, nu despreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie , nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.

E ușoară credința că prin precepte teoretice de morală, prin știință, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după care să-și modeleze caracterul și faptele. Precum arta modernă își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Isus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă combătând instinctele și pornirile pământești din sine. Chiar dacă dezvoltarea cunoștințelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părții dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai culte soluțiuni filozofice a problemei existenței iau locul soluțiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influența biografiei lui Hristos, și cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân creștine.

Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minții consistă misiunea școalelor — escepție făcând de cele înalte — ci în creșterea caracterului. De acolo rezultă importanța biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde.

„Timpul”, 12 aprilie 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Și iarăși bat la poartă]

Paștele

„Să mînecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cîntare să aducem stăpînului, și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viața tuturor răsărind!”

Și la sunetele vechei legende despre suferințele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca și cînd ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi spălat mînile ș-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?”.

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, și noi ne sfîșiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndurarea și nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge și cu cenușă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăți frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia și chiar astăzi aceiași cruce, același simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negam) Europa într-un război al cărui sfîrșit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce și-o face David Strauss, scriitorul vieții lui Isus, de mai sîntem noi creștini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creștini? — și sîntem dispuși a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

„Nu numai dragostea ta am lepădat, ci și ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm și unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii și prin nedireaptă voința noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu ești dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtășire avem cu tine, ca să ne și împărtășim bunătăților Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaștem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morți sîntem vinovați; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare și care ținea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi și, cît este despre gîndul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar... îndurării cei nebiruite și bunătății cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpîne!”

Rar ni s-a întîmplat să vedem șiruri scrise cu atîta cunoștință de caracterul omenesc: Tu ești bun, recunoaștem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ți răsplătești asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Curierul de Iași”, 16 aprilie 1878

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Paștele]