Cea mai fericită zi

„Ziua de 4/16 fevr. 876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, şi am strâns-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre pe care le voi ţinea toată viaţa mea. Draga mamei. Ce frumoasă e, ce dulce-i gura ei cea moale şi fină, obrazul ei atât de...”

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium, 1993, p.1054

(via blogul Eminescu mon amour al lui Dragos C.)

O pereche potrivită

Himen

Cu vie părere de bine înregistrăm cununia d-nişoarei Eugenia Frangulea cu d. dr. Samson Bodnărescu. Mireasa a fost una din cele mai inteligente institutoare din oraşul Iaşi, directoare a unei şcoli de fete şi bursieră a statului, trimisă în Germania pentru complectarea studiilor sale pedagogice. D. dr. Samson Bodnărescu, cunoscutul poet liric care în curs de mulţi ani au îmbogăţit paginile Convorbirilor cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime şi curăţie de simţământ şi c-o formă ferită de necorectitudine şi de exagerări tropice, a fost în curs de doi ani directorul conştiincios şi inteligent al şcoalei pedagogice de la Trei-Ierarhi şi s-a bucurat în acea calitate de stima nerezervată a întregului public luminat. Cununia civilă va fi astăzi la 6 oare sara în localul primăriei, cea religioasă la 7 oare în biserica de la Trei-Ierarhi . Cu această ocazie dorim potrivitei părechi o viaţă îndelungată şi fericită.

„Curierul de Iași”, 10 aprilie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Himen]

Note: Titlul „Himen” îi aparține lui Eminescu și este o aluzie mitologică - la zeul grec al căsătoriei - nu anatomică.

Samson Bodnărescu era prieten bun cu Eminescu. Poet apreciat de Maiorescu (în „Direcția nouă”) dar azi uitat, era ironizat la Junimea din cauza poeziilor lui neinteligibile.

Eugenia Frangulea era prietenă buna cu Veronica Micle - au supraviețuit unele scrisori de la Veronica pt Eugenia, care era în Germania cu o bursă.

Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu...

...în ochii contemporanilor lui, nu era imaginația sau sensibilitatea ci:

 „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa de covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână.” (Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui)

„petrece prin excursia în frumoasa Italie și, la întoarcere, mai încălzește-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române.” (Titu Maiorescu către Eminescu, în scrisoarea pe care i-a trimis-o la sanatoriul din Ober-Döbling, după temporara lui însănătoșire)

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„dacă prin o fericită întâmplare ai perde inteligența care o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale.” (Veronica Micle către Eminescu, într-o scrisoare scrisă la mânie)

„Este de o gentileţe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustaţa şi pletele-i negre aduc cu ale prinţilor din poveste...  Pare îndrăgostit de mine, însă, sigur, mai mult eu...” (Cleopatra Poenaru Lecca, pentru care Eminescu a avut o scurta dar intensă pasiune)

„Înaintea ochilor mei păstrez încă  icoana blândă, senină și inteligentă a lui Eminescu, plin de vieață și de sănătate, precum era când ne-a părăsit în Viena.”  (Teodor Ștefanelli, prieten și coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena)

 „Era inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic. Vorbea îndrăzneț ca și cand te-ai fi cunoscut cu el cine știe de când.” (Ioan Orga, ardelean, l-a cunoscut  întâmplător pe Eminescu adolescent)

„Dacă vei putea să-i abordezi locul de al II-lea sufleor, [...] ai face lui un mare serviciu, un mare bine, care ar fi prin drept acordat unui tânăr inteligent, capabil [...]”  (actorul Mihai Pascaly într-o scrisoare de recomandare pt Eminescu, către conducerea Teatrului Național)

„Era băiat foarte deștept Eminescu, poate mai deștept decât trebuia.” (Dimitrie Teleor, consemnând mărturia unui anume Găvănescu, care cunoscuse pe Eminescu adolescent, sufleor)

Citatele au fost culese din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am ca ebook, ceea ce facilitează enorm consultarea ei, căutarea după un cuvânt). Excepție face citatul din scrisoarea furioasă a Veronicăi Micle, care e din cartea Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (tot ca ebook o am). Ambele cărți sunt must read pentru cine dorește să îl descopere pe Eminescu așa cum a fost, dincolo de clișee.

Marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară...

Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle, din Constanța, din 16 iunie 1882:

O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele — căci ea e schimbăcioasă la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia.

Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului. O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, și noaptea marea își merită numele ei de neagră.

Viața e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să știi că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării liniștește, mai ales sufletele furtunoase.

Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea sa plutesc cu tine.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1882]

Gelozia

Eminescu către Veronica Micle, într-o scrisoare din iunie 1882:

Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. 

Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook) 

Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu

Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:

[...]  dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.

Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...] 

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Din ultima scrisoare către Veronica Micle:

[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)  (via Andamaria Barbu)

Când te-am văzut, Verena...

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.

Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.

(continuarea aici)

Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [Când te-am văzut, Verena...]

Eminescu și Caragiale

Eminescu către Caragiale și Ronetti Roman, colegii lui de redacție la Timpul:

Florești, 13 iulie 1878

Mă oameni buni, Caraiali și Ronetti Roman

Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.

Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.

Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...

Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.

Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]


Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):

„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)


Caragiale despre Eminescu:

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]

Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]

Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.

Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

[despre] Boala lui Eminescu - psihoza maniaco-depresivă - mărturiile contemporanilor

Boala de care a suferit Eminescu în ultimii ani ai vieții nu a fost nici sifilisul, cum au crezut mulți, de la contemporanii lui până la G. Călinescu și după el, nici o înscenare a serviciilor secrete, cum pretind conspiraționiștii de astăzi, ci, așa cum au arătat medicii Ion Nica și Ovidiu Vuia,  psihoza maniaco-depresivă - forma cea mai gravă din spectrul tulburărilor de personalitate bipolare - o boală psihica ce se manifestă prin alternanța succesivă a perioadelor de manie cu cele de depresie, cu perioade de relativă normalitate între ele.

Această boală psihică era, din nefericire pentru Eminescu, foarte puțin cunoscută în vremea lui  - deși un psihiatru francez, Jean-Pierre Falret, o descrisese deja sub numele de folie circulaire  în „Memoriu despre nebunia circulară, forma de maladie mentală caracterizată de repetarea succesivă și regulată a stării maniacale, a stării melancolice și a unui interval lucid mai mult sau mai puțin durabil” - așa că medicii din România, derutați și de niște ulcerații de la picioare, l-au diagnosticat greșit cu paralizie progresivă de origine sifilitică și l-au tratat cu fricțiuni cu mercur (tratamentul obișnuit în epocă pentru sifilis), ceea ce s-ar putea să îi fi grăbit moartea, la doar 39 de ani.

Dar mărturiile contemporanilor lui despre perioada bolii, din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieti spusa de contemporani (ebook) se potrivesc perfect descrierii acestei boli psihice necunoscute pentru ei.

Faza maniacală:

„... ai avut un delir continuu de peste 5 luni [...] În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă” (Titu Maiorescu într-o scrisoare către Eminescu)

„Eminescu întinse îndată mâinile afară [...] și râzând foarte înveselit , spuse lui papa: „Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspirație și colo marea domnișoară” apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă și se așeză. [...] Nu știu cum să mă exprim; la un om sănătos aș califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i și râsul sunt exact ca mai înainte, când făcea mare haz de anecdote povestite.” (Livia, fiica lui Maiorescu, într-o scrisoare către Emilia Humpel)

„Joi 23 iunie [1883, cu 5 zile înaintea izbucnirii bolii] [...]
Și Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în București.
[...]
Duminică, 14/26 august - până miercuri, 17/29 august [...] 

Astăzi, vizitat un minut împreună cu Wilhelm [Kremnitz, soțul lui Mite] pe M. Eminescu, alienat, la Dr. Suțu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind întruna, scuipând în toate părțile.” (Titu Maiorescu în jurnalul său Însemnări zilnice) 

„[Înainte de îmbolnăvire] Nu-mi aduc, precum am spus, aminte ca să-l fi văzut vreodată supărat, nici mai ales ca noi amândoi să ne fi supărat unul pe altul. [...] Acum [în preajma izbucnirii bolii] era oarecum pervertit, se supăra pentru toate nimicurile și era mereu preocupat ca nu cumva  să fie luat drept un smintit. Îndeosebi cu mine se certa pentru cele mai mici deosebiri de vederi.
[După îmbolnăvire, la sanatoriul Suțu] Părea că mă recunoaște, dar de vorbit, nu am putut să vorbim. Se plimba în sus și-n jos prin grădină recitând cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părți din Iliada.” (Ioan Slavici)

„De un timp încoace, deși nu mai prăpădește nopțile pe la cafenelele chantante, deși nu-l mai stăpânește patima băuturii ca mai înainte, a contractat alte apucături nu mai puțin înjositoare. Așa, de pildă, cere cu stăruință parale nu numai de la prieteni,  dar și de la persoane pe care le-a văzut o dată sau de două ori; mai departe, ca un om care și-a pierdut bunul simț și buna cuviință ce se cere  de la fiecare între oameni, pe ulițele pe unde trece lovește cu bățul în zaplazuri și ziduri. (...) Într-o seară fiind la teatru la parter, după un interval de timp s-a culcat pe bancă, spre marea surprindere a publicului. 

De asemenea, nu mai știe nimic de respect și de rușine. Damele i-au luat frica, încât de departe îl înconjură când îl văd pe stradă, căci nu mai e chip să treacă în liniște și nesupărate de dânsul. 

Nu mai puțin a pierdut  conștiința de împlinirea datoriei și simțul de onestitate. În timpul ce-și  face serviciul la bibliotecă, iese în oraș, lăsând ușile deschise și cărțile în voia întâmplării; (...) Și mai presus de toate aceste, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți. La mustrările ce-i  fac uneori în această privință, răspunde că nu-i adevărat.  Și dacă n-are încotro în fața dovezilor ce-i aduc, întreabă: S-a plâns cineva că nu i-am dat paralele înapoi ?” (Miron Pompiliu, junimist, prieten din tinerețe al lui Eminescu, care i-a purtat de grijă în perioada bolii, într-o scrisoare către Titu Maiorescu) 

„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a  unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)

Faza depresivă:

„Este de dorit un lucru mai greu, și anume ca să-și revină într-o stare normală sufletească, ce-i lipsește astăzi. Va fi fost el melancolic și blazat înainte de boală,, dar nu cred ca împrejurările externe și teoriile cu care se îndeletnicea atuncea, să-i fi smuls tot gustul de viață. Astăzi însă pare că nu i-a mai rămas nici un stimulent care să-i activeze fie gândirea, fie simțirea lui; pare că nu există nimic în lume care să-l poată atrage [...]” (Petru Missir într-o scrisoare către Maiorescu)

„Doarme puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită să mănânce. Și cu toate astea se-ngrașă - asta-l amărește mult. Grozav îl tulbură și-l demoralizează lipsa de ocupație hrănitoare. El o spune adesea. De aici, poate,  în mare parte vădita umilință, sfiala copilărească din vorba și mișcările lui. E mișcător până la lacrimi când vezi la ce e redusă viața lui. Toată existența i se-ncheie într-o dinamică foarte restrânsă și înceată, cât îi trebuie cuiva ca să nu fie mort. Citește tare puțin, căci îl obosește. Nu scrie nimica. S-a încercat, mi-a spus, dar i-a fost cu neputință. [...]
„Sunt grozav de demoralizat” mi-a spus de nenumărate ori cât am stat cu el , „aș vrea s-adorm și să  nu mă mai deștept. Cum nu poate omul să moară când vrea!””(Al. Vlahuță într-o scrisoare către Maiorescu)

„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)

„Nu mai era nebun ca înainte, dar era într-o stare de prostrațiune, din care rar, foarte rar ieșea. [...]  Aceasta era starea lui mentală când [...] o întâlnesc pe Veronica Micle, care își frământa mâinile și ofta.

- Ce este, m-me Micle, o întrebai eu.
- Ce să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dânsul, toate silințele mele ca să-l aduc la o viață reală n-au izbutit; el se uită lung la mine, nu zice nimic, ba câteodată are aerul de a zâmbi ironic.”  (Gh. Panu în cartea Amintiri de la Junimea din Iași)

 „(Scris) scrisoare Emiliei cu amănunte despre Eminescu, care are memoria întreagă, dar (este) fără voință, are neliniște în privința existenței sale, avariție de bani.” (Maiorescu în jurnal)

Eminescu despre meseria de jurnalist

noi, negustorii de gogoși și de brașoave, adică noi gazetarii, suntem foarte ocupați [...] căci negustoria asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi două dugheana și să mai iei lumea-n cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-și bată capul ca să afle minciuni nouă.

din scrisoarea lui Eminescu către tatăl său, Gheorghe Eminovici, din 18 martie 1881

la „Timpul" am în fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) și această masturbație intelectuală ne face incapabili de a ne aduna mințile.

din ciorna scrisorii lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din februarie 1878 - din manuscris

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondența. Documentar


Din scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle:

din scrisoarea din 12 august 1882:

Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de șase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de șase ani n-am liniște, n-am repausul senin de care aș avea atât trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!

din scrisoarea din 21 martie 1882:

Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. Dar mai mult de trei zile n-aș avea, pentru că eu nu am vacanțe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale și greu la deal.

din scrisoare din septembrie 1882:

Ei, dacă ai ști cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala și mizeria, mă apasă și mă fac incapabil de-a voi!

din scrisoare din februarie 1882:

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea și că toată energia, dacă am avut-o vreodată, și toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei. [...]
Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranță în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepțiune a urmat după decepțiune, și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc.

din scrisoarea din 28 decembrie 1879:

Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc !


Note:

Fragmentele citate din scrisorile către Veronica Micle apar în vol. XVI din Opere (Corespondența), ca fragmente de scrisori către o persoană neidentificată - dar le-am identificat pe toate în scrisorile din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.

Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! - Ce viață, Doamne, ce viață! (fr.)

Eminescu autocritic

Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere și Madonă” și „Epigonii”. Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.

din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 8 febr. 1882, din volumul Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle