[despre] Data nașterii lui Eminescu - 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850 ?

Eminescu știa că s-a născut în  20 decembrie 1849 - astfel s-a trecut în registrul Junimii, la înscriere:

Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societății literare „Junimea“ și-au însemnat data și locul nașterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoșani“, și deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie. (Titu Maiorescu, „Eminescu și poeziile lui”)

Și astfel își socotea și vârsta - într-o însemnare din 1883 socotea că are 34 de ani.

La fel va spune, după moartea poetului, și fratele său Matei, referindu-se la o însemnare a tatălui lor, într-o psaltire unde însemnase nașterile copiilor (așa era obiceiul pe atunci, la fel făcea și străbunicul meu, pe la 1900):

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihai.“

(sursa: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)

Din păcate, Matei Eminovici nu s-a îngrijit să transmită acea acea psaltire (sau măcar acea pagină) posterității, deci dovada nu mai există. În schimb a fost descoperită însemnarea din registrul de botezuri al bisercii Uspenia din Botoșani:

„Născut la 15 ghenarie 1850, din părinții: Gheorghe Eminovici, proprietar, și soția sa Ralu, născută Vasile Iurașcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe dumnealui stolnicul Vasile Iurașcu“.

(sursa - o scrisoare a descoperitorului documentului, N. D. Giurescu, reprodusă de Titu Maiorescu în articolul „Eminescu și poeziile lui”)

Stolnicul Vasile Iurașcu, nașul, era  bunicul lui Eminescu, tatăl mamei lui, Ralu[ca].

Așadar, data oficială a rămas cea din actul oficial, deși parcă e mai probabil că cealaltă e cea reală. Mi se pare posibil ca Gheorghe Eminovici să nu știe pe de rost datele de naștere ale tuturor celor 11 copii ai săi (de pildă, în actele de înscriere la școală la Cernăuți, Eminescu figura ca născut în 14 decembrie) dar însemnarea din psaltire pare făcută atunci pe loc: „Astăzi”... (G. Călinescu zice ca ar putea fi doar o formulă) - plus însemnarea orei și chiar a minutelor !

Ambele date sunt pe stil vechi, după calendarul iulian, folosit pe atunci în Romania, nu după cel gregorian folosit de noi astăzi și folosit pe atunci în Europa apuseana. Diferența era pe atunci de 12 zile, deci când în Romania era 20 decembrie 1849, în Europa era 1 ianuarie 1850, iar când în Romania era 15 ianuarie 1850, în Europa era 27 ianuarie.

Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu...

...în ochii contemporanilor lui, nu era imaginația sau sensibilitatea ci:

 „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa de covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână.” (Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui)

„petrece prin excursia în frumoasa Italie și, la întoarcere, mai încălzește-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române.” (Titu Maiorescu către Eminescu, în scrisoarea pe care i-a trimis-o la sanatoriul din Ober-Döbling, după temporara lui însănătoșire)

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„dacă prin o fericită întâmplare ai perde inteligența care o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale.” (Veronica Micle către Eminescu, într-o scrisoare scrisă la mânie)

„Este de o gentileţe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustaţa şi pletele-i negre aduc cu ale prinţilor din poveste...  Pare îndrăgostit de mine, însă, sigur, mai mult eu...” (Cleopatra Poenaru Lecca, pentru care Eminescu a avut o scurta dar intensă pasiune)

„Înaintea ochilor mei păstrez încă  icoana blândă, senină și inteligentă a lui Eminescu, plin de vieață și de sănătate, precum era când ne-a părăsit în Viena.”  (Teodor Ștefanelli, prieten și coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena)

 „Era inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic. Vorbea îndrăzneț ca și cand te-ai fi cunoscut cu el cine știe de când.” (Ioan Orga, ardelean, l-a cunoscut  întâmplător pe Eminescu adolescent)

„Dacă vei putea să-i abordezi locul de al II-lea sufleor, [...] ai face lui un mare serviciu, un mare bine, care ar fi prin drept acordat unui tânăr inteligent, capabil [...]”  (actorul Mihai Pascaly într-o scrisoare de recomandare pt Eminescu, către conducerea Teatrului Național)

„Era băiat foarte deștept Eminescu, poate mai deștept decât trebuia.” (Dimitrie Teleor, consemnând mărturia unui anume Găvănescu, care cunoscuse pe Eminescu adolescent, sufleor)

Citatele au fost culese din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am ca ebook, ceea ce facilitează enorm consultarea ei, căutarea după un cuvânt). Excepție face citatul din scrisoarea furioasă a Veronicăi Micle, care e din cartea Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (tot ca ebook o am). Ambele cărți sunt must read pentru cine dorește să îl descopere pe Eminescu așa cum a fost, dincolo de clișee.

[despre] Boala lui Eminescu - nici sifilis nici înscenare ci psihoză maniaco-depresivă

Încă din anii '70, medicii au arătat că boala care i-a întunecat lui Eminescu ultimii ani ai vieții a fost psihoza maniaco-depresivă (din spectrul tulburărilor bipolare). Unii reprezentanți de seama ai lumii literare (ca de ex. Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu) au acceptat verdictul specialiștilor, totuși marele public pare să nu aibă știință de el, ci se împarte între trandiționaliștii care susțin vechiul diagnostic de sifilis și conspiraționiștii care susțin că Eminescu nu a fost deloc nebun, ci victimă a unei înscenări.

Opinia medicilor:

Asadar, Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n'a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n'a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice mixte. (dr. Ion Nica, în cartea „Eminescu. structura somato psihică”, 1972)

Tabloul afecţiunii lui Eminescu după cunoştinţele medicale actuale şi în concordanţă cu cele ale medicilor lui Eminescu, pledează pentru existenţa unei psihoze maniaco-depresivă fără semne demenţiale şi fără substrat anatomic. Există o predispoziţie ereditară pe linia ascendenţilor mamei. (dr. Ovidiu Vuia, neurolog, în articolul „Iar despre boala lui Mihai Eminescu”, 1985)

De ce nu poate fi sifilis (mai exact paralizie progresivă siflitică):

Pentru că nu a avut o evoluție progresivă, ci sinusoidala, cu suișuri și coborâșuri, cu perioade maniacale, perioade depresive și perioade relativ normale.

Paralizia progresivă sifilitică înseamnă distrugerea de către spirochete a neuronilor, a materiei cenușii a creierului. Distrugerea e ireparabilă - chiar și astăzi, antibioticele pot opri evoluția bolii, dar nu mai pot reface neuronii distruși. Așadar, înainte de antibiotice, boala „progresa” constant în timp, din rău în mai rău, cu o tot mai accentuată demență.

Ori nu așa s-a întâmplat cu Eminescu. Dovadă unele scrisori de după declanșarea bolii (în iun.1883), care par scrise de un om în deplinătatea facultăților mintale (ex: în  ian. 1884 de la clinica Ober-Döbling, sau în aug. 1885 de la băile Liman).

De ce nu poate fi înscenare, conspirație:

Despre realitatea bolii psihice:

- Ultimele însemnări ale lui Eminescu, din caietele sale - păstrate și azi în Biblioteca Academiei - arată un om aflat la limita nebuniei (sau chiar dincolo de ea). În volumul XV Fragmentarium le găsiți în capitolul Însemnări din primăvara - vara 1883. La început, încearcă să explice totul - politică, istorie, relațiile dintre sexe ș.a.m.d. - prin formule matematice și elucubrații fizice despre centrul de greutate. Mai târziu, ajunge la planuri politice fanteziste și „cabale”:

Kaballa mea proprie călugăr — secretar general la esterne în calitate de călugăr — arhidiacon — arhimandrit episcop in partibus, dr. in teologie, delegat la patriarhie (...) patriarh oecumenic. Domnitor al locurilor sfinte și al Orientului întreg.

- Eminescu recunoaște că a suferit de o boală psihică în scrisoarea sa din  ian. 1884 de la ospiciul austriac Ober-Döbling, după temporara însănătoșire, când își revine din prima perioadă maniacală:

Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost.  [...] Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decât că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni, ci și mai mult încă de foame.  

- Mărturiile multor contemporani despre perioada lui de boală se potrivesc cu manifestările psihozei maniaco-depresive, deși boala aia nu era cunoscuta în epocă în Romania și Eminescu era diagnosticat greșit cu sifilis. Printre ei, Nicolae Iorga și viitorul politician antisemit A.C. Cuza, care nu pot fi nicidecum încadrați în presupusa conspirație  iudeo-masonico-germano-austriaco-etc.

Nicolae Iorga îl descrie pe Eminescu într-o perioada maniacală:

„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)

A.C. Cuza îl  descrie pe Eminescu  într-o depresie severă:

„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)

- Eminescu mai suferise de depresii și înainte de a înnebuni, după cum mărturisea în scrisori:

eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic

dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora.

- Boala psihică era ereditară în familie, fratele cel mare al lui Eminescu înnebunise la aceeași vârstă -spune chiar Eminescu într-o scrisoare:

Iubite Tată, Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. 

Alți doi frați mai mari i s-au sinucis: Iorgu și Nicolae. După spusele lui Slavici, Nicolae era și el bolnav psihic și Eminescu avea de gând să-l interneze la sanatoriul lui Suțu când s-a îmbolnăvit el însuși.

Despre neverosimilitatea presupusei consipirații:

- Eminescu a fost liber în cea mai mare parte a timpului bolii. A fost internat:
 - din 28 iunie 1883 până prin martie 1884, întâi la sanatoriul lui Suțu apoi la cel austriac;
 - din nov. 1886 până în aprilie 1887 la Mănăstirea Neamț
 - din febr. 1889 până în 15 iunie 1889 (când moare) e iar la sanatoriul lui Suțu
 În rest a umblat liber prin Iași, Botoșani și București. Mai mult, în august 1885 e singur la băi lângă Odesa, deci pe teritoriul Rusiei, rivala Austriei ! Și în loc să fugă, să-și piardă urma, cerea bani să se întoarcă în țară!

- Maiorescu l-a protejat constant pe Eminescu și înainte și după îmbolnăvire. Nu numai că i-a facut rost de serviciu: el l-a numit bibliotecar, apoi revizor școlar (adică inspector) pe când era ministru, dar i-a propus să-l numească profesor universitar de filozofie, după ce-și dă doctoratul (dar Eminescu nu și l-a mai dat). Când Maiorescu n-a mai fost la putere, Eminescu a fost dat afară de minsitrul liberal, dar tot Maiorescu i-a găsit iar serviciu, l-a chemat la București, ca ziarist la „Timpul”, unde era bine plătit (400 franci). A încercat și să-l găzduiască în casa lui, ca să-i asigure condiții mai bune de viață, dar Eminescu, prea mândru ca să accepte, a plecat de la el după câteva săptămâni. După îmbolnăvire, a organizat ajutorarea lui: colectarea banilor, trimiterea lui la clinica austriacă, apoi, pt refacere, în Italia, i-a editat el volumul de Poesii și când s-a întors aparent însănătoșit (temporar) i-a obținut iarăși un post la bibliotecă. Ar fi foarte trist și nedrept ca după toate astea să rămână în posteritate ca cel care l-a „asasinat civil” pe Eminescu :(

- Încordarea relațiilor cu Austro-Ungaria se datora discursurilor oficiale ale unor politicieni liberali  în prezența regelui, la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare de la Iași, nu lui Eminescu sau societății Carpații. Liberalul (traseist, fost conservator) Petre Grădișteanu spusese că lipsesc două nestemate din coroana lui Ștefan cel Mare (desigur, Basarabia și Bucovina) iar liderul liberal C.A. Rosetti (cel mult atacat de Eminescu) îl numise pe Carol I regele românilor.

- Eminescu considera unirea cu Transilvania o utopie - cel putin asa scria în ziare:

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. [...]

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage , se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește [...]

 El milita frecvent în Timpul pentru drepturile românilor în cadrul Austro-Ungariei, dar nu și pentru unire.

- Eminescu era de fapt destul de filogerman / filoaustriac - doar antimaghiar:

Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu. [...]

Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceața luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. [...]

Într-o Românie extrem de francofilă, în care cei mai mulți din clasa politică și intelectuală erau educați la Paris și îmbibați de cultura franceză, un om ca Eminescu, educat la Viena și Berlin și pătruns de cultura germană, care nu doar citea ci și scria unele însemnări și chiar visa în germană, ar fi fost în ochii Germaniei și Austriei un posibil aliat de câștigat, în nici un caz inamicul nr.1!

- Adversari cerți ai presupușilor conspiratori au fost tratați mult mai blând, nu prin internare la ospiciu, moarte civilă și asasinat.

Adversarii regelui Carol I:

Junimistul Gheorghe Panu l-a atacat dur pe Carol I într-un articol intitulat „Omul periculos” - l-a numit „cătană nemțească”, „ulan prusian”, „izvorul tuturor relelor”, „samsarul tuturor trădărilor”, „suflet blestemat”.  A fost condamnat la 2 ani închisoare, dar după proces a fugit din țară. S-a întors însă peste câțiva ani și a putut face carieră politică, a fost deputat și senator.

Alexandru Candiano-Popescu, fost lider al efemerei Republici de la Ploiești, devine adjutant al regelui Carol (spre indignarea lui Eminescu).

Adversarii Austro-Ungariei (doar ai Ungariei, de fapt, la fel ca Eminescu):

Memorandiștii au fost condamnați la închisoare de la două luni la cinci ani, dar au fost grațiați după numai 1 an de împăratul Franz Josef.

Avram Iancu a umblat liber prin munți până la moartea sa în 1872. Deși suferea, se pare, de depresie în urma speranțelor dezamăgite - umbla din sat în sat, cânta din fluier cântece de jale și lăcrima - nu se știe să fi fost internat la ospiciu.

Somnul și visul

Publicul cel mai ales, domni şi doamne, inteliginţa capitalei, cît a putut coprinde spaţiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele şi instructivele esplicări date de d. T. Maiorescu asupra visurilor.

Suprema fiinţă organică pe globul nostru, omul, oboseşte ca şi celelalte în lupta pentru esistenţă, în care arma sa cea mai teribilă sînt creierii săi, mai rafinat dezvoltaţi decît la ceilalţi organismi inferiori. Oboseala sau puterile consumate prin acţiune se repară prin somn, care durează un timp oarecare, periodic, cînd animalul este în starea cea mai nevinovată, inofensivă.

Fiziologiceşte privit, somnul este o amorţire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire. Cînd un copil învaţă a scrie, se nevoieşte a ţine condeiul şi-şi încordează muşchii pentru a face lucrarea la care nu e deprins. După un timp simte oboseală în degete sau în mînă chiar. Printr-o rezoluţiune venită prin nervii centrifugali din creieri, pentru a stărui în lucrare, dar în fine puterile ne părăsesc, nervii se paraliză. Aceasta nu e altceva decît arderea, consumarea nervilor în acţiune, cînd simţim şi căldură, ca în orice combustiune. Tot aşa este şi cu gîndirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părţii corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuieşte prin repaos, cînd cenuşa — imaginară — se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere şi reîmprospătare în creieri, nervi sau muşchi şi între focul întreţinut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conştiinţă, nu sînt decît operaţiuni fiziologice. Precum lampa nu arde neaprinsă sau fără ulei, asemenea şi la noi, în timpul somnului nefiind escitaţi din afară, nici dinlăuntru, nu se consumă celular. Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adîncimea lui. Mai greu dormim în prima oară după adormire. Din ce în ce puterile se restituie şi somnul devine mai uşor, încît dimineaţa un mic zgomot ne deşteaptă.

Ce este visul? în cercul mic luminat al conştiinţei noastre se mişcă imagini de lucruri, idei teribile, cari ne-au emoţionat tare odată şi de cari nu putem scăpa Această nelinişte este mai mare sau mai mică, după temperamente. Amintirea, cînd sîntem deştepţi, este slabă; închizînd ochii, nu mai avem o imagine fidelă a lucrului din faţa noastră. Din contră, în vis imaginea este ca reală. Cauza este că imaginele se deşteaptă dinlăuntru nostru, în creieri, şi intră în cercul luminat al conştiinţei fără voia noastră, pe cînd nu sîntem atinşi întru nimic de esterior. De aci energia imaginilor din vis. Avem analogii în viaţă pentru aceste mişcări sensaţionale: cîteodată ne ţiuie urechile, auzim clopote sau muzică, fără ca ceva din toate acestea să ne atingă urechea Se taie d.e. cuiva un picior de la genunchi, şi totuşi el se plînge că îl doare un deget de la acel picior pierdut. Această impresiune, rămasă de mai înainte în cerebru, se produce prin nervul centrifugal în fiinţă. Cîteodată, deşteptîndu-ne dimineaţa, surprindem deştepţi ultima figură a visului. Aici senzaţiunea este de tot internă, ceea ce în grad mai pronunţat ajunge a fi o alucinaţiune. Aşa o damă a auzit vocea plîngătoare a bărbatului său. La întrebarea: tu eşti? el răspunde cu: da! Dama sculîndu-se, caută şi nu găseşte pe nimeni. Altădată i s-a întîmplat să vadă o pisică pe fotoliu. Ducîndu-se să puie mîna pe dînsa, a dispărut.
Acestea sînt imagini produse prin escitare internă şi aruncate în afară.

„Timpul”, 27 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XI Publicistică [Conferința d-lui T. Maiorescu ținută duminecă la 24 fevruariu în sala Ateneului. Despre visuri ]

Scrisoarea lui Eminescu din ospiciul austriac, după însănătoșirea temporară

Döbling, 12/24 ianuarie 1884

Iubite Chibici,

Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost. Sînt slab, rău hrănit și plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială și mai nesigur pentru mine decât oricând.

Ceea ce-aș voi să știu de la tine este daca cărțile și lada mea sînt în oarecare siguranță și daca pot spera să le revăd. În ladă trebuie să se fi aflând și ceasornicul pe care l-am fost scos de la Simțion., Încolo aș voi să știu daca pot scăpa de aci, unde în adevăr îmi pare că stau fără nici un folos. Tratamentul pare a consista în mâncare puțină și proastă și în recluziune; — încolo n-am observat nimic în maniera de-a mă trata. Sufăr cumplit, iubite Chibici, de lovitura morală pe care mi-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă care va avea influență rea asupra întregului rest al vieții ce voi mai avea-o de trăit. Asemenea nu știu nimic asupra poziției pe care mi-ați creat-o în acest institut. Cine plătește pentru mine aci și cine are grijă de mine ? D. Maiorescu a trecut pe aci într-o zi, dar a stat mai puțin de un minut și nu mi-a spus nimic în ce mă privește, încât, de și mi-am venit în fire de mai bine de două săptămâni, nu știu absolut nimic asupra sorții care mă așteaptă, căci sper că nu voi fi condamnat a petrece aci ani întregi fără necesitate.

Doctorii mi-au spus că trebuie să-ți scriu ție în privirea aceasta. Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decât că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni, ci și mai mult încă de foame. Mă-ntreb acum daca e vorba ca, cu cheltuială și anume să continue regimul sub care trăiesc, regim cu totul fără folos atât pentru mine cât și pentru amicii cari au binevoit a se interesa de mine și a mă trimite aici.

Fii bun, iubite Chibici, și răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de d. Maiorescu și de tine. Eu știu despre tine că tu n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sînt. Îmi sînt dar necunoscute măsurile pe cari d. Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi și văd pe de altă parte că doctorii de la institut nu știu asemenea nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele d-sale și al tău, ceea ce — în izolarea în care mă aflu — nu e de natură a mă satisface. Și, în adevăr, nu-ți poți închipui starea în care un om se află într-un institut de alienați, după ce și-a venit în fire. Neavînd nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obicinuiește la spitale și lăsat în prada celor mai omorâtoare grije în privirea viitorului, mi-e frică chiar de-a-mi plânge soartea căci și aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu. Eu aș vrea să scap cât se poate de curând și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece

nenorocitul tău amic
          M. Eminescu

Adresa mea e : Michael Eminescu Ober-Döbling bei Wien.
       Hirschengasse No. 71.
Privatheilanstalt.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1884] (sursa imaginilor)

Eminescu despre fratele său Șerban Eminovici

Berlin, în 17 iuni 873

Scumpii mei părinți,

De două ori am scris lui Iorgu și n-am căpătat nici un răspuns, așa încât nu știu cum vă aflați acasă și tăcerea fratelui mă împle de neliniște. Afară de aceea i-a scris și Șerban de două ori și, după cum mi-a spus înainte de vro 4 zile, nici el nu căpătase încă răspuns. Vă rog dar a mă scoate din această neliniște și a-mi răspunde numaidecât în urma primirei scrisorii de față. Pe la finea lui august sau începutul lui septemvrie gândesc că mi-oi isprăvi esamenele și m-oi întoarce-n țară. Aștept cu nerăbdare capătul vieții mele de student, care desigur că pentru mine numai plăcută n-a fost.

Pe Șerban îl văd rar, căci șede foarte departe de mine. Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atâta ca să știu ce are de gând să facă. Ceea ce știți d-voastre despre el știu și eu. .. și nici cred ca să-i fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gândeste. Altfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe cu doctori germani, și societatea lui e foarte căutată. El e și membru la o societate științifică-medicală. Ce sânt românii cari învață medicina aicea pe lângă el ? Pot să zic că dispar ... și cu toate acestea ... Eu o spun curat, nu-l înțeleg și pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie rețete, face chiar vizite, căci după legile prusiane [î]i este permis aceasta, se-nțelege că sub responsabilitatea sa personală. Dar presupunem c-ar rămânea chiar aici, ce viitor îl poate aștepta în mijlocul unui oraș unde sânt atâția alții ?

Aștept un grabnic răspuns, vă sărut mînile, sărut pe Iorgu, Harieta și Aglaia (care pare că e acasă) și rămân al d-voastre
supus fiu
Mihai

Iași, în 4/16 noiemvrie 874

Iubite Tată,

Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. Întreținerea sa în spital costă opt napoleoni pe lună, sumă de care eu nu dispun. D-nul Krețulescu se-nțelege că nu poate lua asupră-și o asemenea sarcină, deși pân-acum au avut toate îngrijirile putincioase pentru însul. Vă rog a-mi răspunde grabnic ce puteți face și dacă-i puteți trimite cel puțin pe două luni deocamdată. Să-mi spuneți și cum stau toate acasă și să tăinuiți mamei cuprinsul scrisorii mele. Ministrul Cultelor a fost în Iași. El știa deja despre Șerban, dar, neavând nici o sumă disponibilă din buget, nu poate veni în ajutorul său.

Sărutându-vă mânile, rămân al d-voastre supus fiu
Mihai

[10—25 noiembrie 1874]

Iubite Tată

Telegrama din Berlin din partea secretarului Agenției sună astfel : „Spitalul anunță că Șerban a murit ieri. Luăm dispozițiuni de înmormântare pentru miercuri. Telegrafiați nemijlocit intențiunile d-voastre". Se poate că secretariul credea că d-ta vei lua dispoziții deosebite în această privință.

În altă scrisoare, despre care v-am dat samă, el cerea ca să se plătească din parte-ne suma datorită spitalului de alienați în care fusese condus nefericitul Șerban și care se urcă la 40 taleri pe lună (160 franci) și alte dătorii mici. [...]

Întrebarea principală este dacă puteți să faceți și această cheltuială, cea din urmă după cum vedeți, pentru un fiu nefericit, care desigur au greșit mai mult printr-o înnescută slăbiciune de caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie și nici o putere. Șărban a fost un om slab, iar nu om rău — asta a fost părerea mea despre el întotdeauna — și desigur că a fost mai nenorocit decum merita să fie. El n-a avut pentru nimenea ură în lume, n-a avut nici o patimă urâtă și, dac-a greșit, nu din răutate, ci dintr-o nemărginită slăbiciune a greșit. El era un copil bătrân și astfel ar fi trebuit tratat. Acuma — se-nțelege că e prea târziu pentru orișice. [...]

Sărut mânile mamei și cred că veți tăinui încă această știre. Eu n-am spus-o nimărui, căci ușor ar veni și în Botoșani. Nu știe decât Chernbach, care-acum e-aici la telegraf.

Al d-voastre supus fiu
Mihai


[către Ioan Al. Samurcaș, secretarul Agenției României la Berlin:]

Iași, 1 decemvrie 874

Mult stimatul meu Domn,

Din scrisoarea alăturată a tatălui meu veți vedea cum stau împrejurările, adică foarte rău. Vă rog de-un lucru. Făceți-mi o listă a dătorielor sale, despre cari eu n-am știut nimic pân' la ultima dv. scrisoare. Un abuz de încredere e foarte mare lucru și-l dezaprob până și-n nefericitul meu frate. Însă desigur că numai sub presiunea împrejurărilor îl va fi comis. Eu vă asigur că, pe cât eram în Berlin, am împărțit întotdeuna cu el pe cât aveam când avea nevoie de bani. Puneți în lista cerută prețul cu care el a vândut obiectele de valoare încredințate lui, căci eu cred că d-na Presber i le-a trimis ca să le vândă. Aceasta se vede indicat în pasagiul următor al scrisoarei sale : „Bei meinem Umzuge von Berlin nach Creuz nach hatte ich mir Geld geliehen welches ich verzinsen muss. Dieses (Geld scilicet) bestand in Werțpapieren". [...]

Iertați, vă rog, neîngrijirile de stil ale scrisorii de față și credeți că sunt amețit de cap, văzându-mă pus în curentul unor nefericiri familiale cu cari eu, ce am fost avizat la un trai singuratec și la puterile mele proprii, nu sunt deprins și nici știu a le mânui. Cred că, dacă bătrânul meu va mai răsufla de greutățile momentane cari-l apasă, va putea să acopere îndătoririle fiului său, dar în prezent nu cred să poată face mult. Chiar acuma i-am scris lui, alăturându-i scrisoarea doamnei Presber. Pe mine mă știți că nu am nici un fel de avere și că traiul meu, modest cum este și va fi întotdeuna, nu e cu toate acestea ușor. După cum am citit coala întâia a acestei scrisori am văzut că-i scrisă fără nici un fel de legătură și vă rog din nou să mă scuzați. Vedeți bine că mai nu știu ce să vă răspund, decât că, pe cât e-n puterea mea, voi încerca să dau o soluțiune acestei afaceri, desigur cea mai penibilă din viața mea. Mulțămiți și astă dată d-lui ministru cu mai bune și mai frumoase cuvinte decât sunt în stare eu în acest moment. E trist pentru mine că nu am drept mulțămire decât cuvinte și nu pot împlini în faptă ceea ce doresc și voiți.

Salutările mele d-voastre și surorii d-voastre și rămân
ca-ntotdeuna al d-voastre
Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1873][1874] 

Note:

Șerban Eminovici era cel mai mare dintre frații lui Eminescu; studiase medicina (fără să-și ia licența) și se afla la Berlin în perioada când Eminescu își pregătea acolo doctoratul în filosofie. Născut în 1841, înnebunește deci la aceeași vârstă ca Eminescu, la 33 de ani. Se asemăna cu Eminescu prin firea pesimistă „frate-meu Șerban [...] vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat.”, dar și prin comportamentul din perioada bolii (comparați cu scrisoarea lui Miron Pompiliu despre Eminescu în faza maniacală: iresponsabilitate, datorii, abuz de încredere) -  probabil era vorba tot de tot psihoză maniaco-depresivă, boală cu o componentă ereditară.

Iorgu era alt frate mai mare, ofițer, atunci bolnav, mort în acel an1873, deci înaintea lui Șerban, acasă la Ipotești, în circumstanțe nesigure (după spusele celui mai mic dintre frați, Matei, dintr-o căzătură de pe cal, dar după spusele lui Caragiale, s-a împușcat).

Aglaia (măritată Drogli) și Harieta erau surorile mai mici ale lui Eminescu.

Ministrul pomenit este, se pare, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului și cultelor.

[despre] Boala lui Eminescu - psihoza maniaco-depresivă - mărturiile contemporanilor

Boala de care a suferit Eminescu în ultimii ani ai vieții nu a fost nici sifilisul, cum au crezut mulți, de la contemporanii lui până la G. Călinescu și după el, nici o înscenare a serviciilor secrete, cum pretind conspiraționiștii de astăzi, ci, așa cum au arătat medicii Ion Nica și Ovidiu Vuia,  psihoza maniaco-depresivă - forma cea mai gravă din spectrul tulburărilor de personalitate bipolare - o boală psihica ce se manifestă prin alternanța succesivă a perioadelor de manie cu cele de depresie, cu perioade de relativă normalitate între ele.

Această boală psihică era, din nefericire pentru Eminescu, foarte puțin cunoscută în vremea lui  - deși un psihiatru francez, Jean-Pierre Falret, o descrisese deja sub numele de folie circulaire  în „Memoriu despre nebunia circulară, forma de maladie mentală caracterizată de repetarea succesivă și regulată a stării maniacale, a stării melancolice și a unui interval lucid mai mult sau mai puțin durabil” - așa că medicii din România, derutați și de niște ulcerații de la picioare, l-au diagnosticat greșit cu paralizie progresivă de origine sifilitică și l-au tratat cu fricțiuni cu mercur (tratamentul obișnuit în epocă pentru sifilis), ceea ce s-ar putea să îi fi grăbit moartea, la doar 39 de ani.

Dar mărturiile contemporanilor lui despre perioada bolii, din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieti spusa de contemporani (ebook) se potrivesc perfect descrierii acestei boli psihice necunoscute pentru ei.

Faza maniacală:

„... ai avut un delir continuu de peste 5 luni [...] În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă” (Titu Maiorescu într-o scrisoare către Eminescu)

„Eminescu întinse îndată mâinile afară [...] și râzând foarte înveselit , spuse lui papa: „Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspirație și colo marea domnișoară” apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă și se așeză. [...] Nu știu cum să mă exprim; la un om sănătos aș califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i și râsul sunt exact ca mai înainte, când făcea mare haz de anecdote povestite.” (Livia, fiica lui Maiorescu, într-o scrisoare către Emilia Humpel)

„Joi 23 iunie [1883, cu 5 zile înaintea izbucnirii bolii] [...]
Și Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în București.
[...]
Duminică, 14/26 august - până miercuri, 17/29 august [...] 

Astăzi, vizitat un minut împreună cu Wilhelm [Kremnitz, soțul lui Mite] pe M. Eminescu, alienat, la Dr. Suțu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind întruna, scuipând în toate părțile.” (Titu Maiorescu în jurnalul său Însemnări zilnice) 

„[Înainte de îmbolnăvire] Nu-mi aduc, precum am spus, aminte ca să-l fi văzut vreodată supărat, nici mai ales ca noi amândoi să ne fi supărat unul pe altul. [...] Acum [în preajma izbucnirii bolii] era oarecum pervertit, se supăra pentru toate nimicurile și era mereu preocupat ca nu cumva  să fie luat drept un smintit. Îndeosebi cu mine se certa pentru cele mai mici deosebiri de vederi.
[După îmbolnăvire, la sanatoriul Suțu] Părea că mă recunoaște, dar de vorbit, nu am putut să vorbim. Se plimba în sus și-n jos prin grădină recitând cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părți din Iliada.” (Ioan Slavici)

„De un timp încoace, deși nu mai prăpădește nopțile pe la cafenelele chantante, deși nu-l mai stăpânește patima băuturii ca mai înainte, a contractat alte apucături nu mai puțin înjositoare. Așa, de pildă, cere cu stăruință parale nu numai de la prieteni,  dar și de la persoane pe care le-a văzut o dată sau de două ori; mai departe, ca un om care și-a pierdut bunul simț și buna cuviință ce se cere  de la fiecare între oameni, pe ulițele pe unde trece lovește cu bățul în zaplazuri și ziduri. (...) Într-o seară fiind la teatru la parter, după un interval de timp s-a culcat pe bancă, spre marea surprindere a publicului. 

De asemenea, nu mai știe nimic de respect și de rușine. Damele i-au luat frica, încât de departe îl înconjură când îl văd pe stradă, căci nu mai e chip să treacă în liniște și nesupărate de dânsul. 

Nu mai puțin a pierdut  conștiința de împlinirea datoriei și simțul de onestitate. În timpul ce-și  face serviciul la bibliotecă, iese în oraș, lăsând ușile deschise și cărțile în voia întâmplării; (...) Și mai presus de toate aceste, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți. La mustrările ce-i  fac uneori în această privință, răspunde că nu-i adevărat.  Și dacă n-are încotro în fața dovezilor ce-i aduc, întreabă: S-a plâns cineva că nu i-am dat paralele înapoi ?” (Miron Pompiliu, junimist, prieten din tinerețe al lui Eminescu, care i-a purtat de grijă în perioada bolii, într-o scrisoare către Titu Maiorescu) 

„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a  unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)

Faza depresivă:

„Este de dorit un lucru mai greu, și anume ca să-și revină într-o stare normală sufletească, ce-i lipsește astăzi. Va fi fost el melancolic și blazat înainte de boală,, dar nu cred ca împrejurările externe și teoriile cu care se îndeletnicea atuncea, să-i fi smuls tot gustul de viață. Astăzi însă pare că nu i-a mai rămas nici un stimulent care să-i activeze fie gândirea, fie simțirea lui; pare că nu există nimic în lume care să-l poată atrage [...]” (Petru Missir într-o scrisoare către Maiorescu)

„Doarme puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită să mănânce. Și cu toate astea se-ngrașă - asta-l amărește mult. Grozav îl tulbură și-l demoralizează lipsa de ocupație hrănitoare. El o spune adesea. De aici, poate,  în mare parte vădita umilință, sfiala copilărească din vorba și mișcările lui. E mișcător până la lacrimi când vezi la ce e redusă viața lui. Toată existența i se-ncheie într-o dinamică foarte restrânsă și înceată, cât îi trebuie cuiva ca să nu fie mort. Citește tare puțin, căci îl obosește. Nu scrie nimica. S-a încercat, mi-a spus, dar i-a fost cu neputință. [...]
„Sunt grozav de demoralizat” mi-a spus de nenumărate ori cât am stat cu el , „aș vrea s-adorm și să  nu mă mai deștept. Cum nu poate omul să moară când vrea!””(Al. Vlahuță într-o scrisoare către Maiorescu)

„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)

„Nu mai era nebun ca înainte, dar era într-o stare de prostrațiune, din care rar, foarte rar ieșea. [...]  Aceasta era starea lui mentală când [...] o întâlnesc pe Veronica Micle, care își frământa mâinile și ofta.

- Ce este, m-me Micle, o întrebai eu.
- Ce să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dânsul, toate silințele mele ca să-l aduc la o viață reală n-au izbutit; el se uită lung la mine, nu zice nimic, ba câteodată are aerul de a zâmbi ironic.”  (Gh. Panu în cartea Amintiri de la Junimea din Iași)

 „(Scris) scrisoare Emiliei cu amănunte despre Eminescu, care are memoria întreagă, dar (este) fără voință, are neliniște în privința existenței sale, avariție de bani.” (Maiorescu în jurnal)

Eminescu despre Kogălniceanu

Oricâte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai, un lucru nu i-l poate contesta nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură și fără șovăire; o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris și prin viu grai.

D. Kogălniceanu urăște fraza, pune pe cititor totdeauna și fără încungiur in medias res, sâmburul cestiunii apare clar și dezbrăcat de subtilități. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subțietățile de stil și logică ale notelor Boerescu; e apă curată și limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorința de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii.

„Timpul”, 2 februarie 1882

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [D. Kogălniceanu publică]

La Cameră mă duc în toate zilele [...] Cu ocazia aceasta am constatat cu oarecare ruşine că nu există în toată adunarea decât  doi oameni poate cari  pot construi o frază corectă: Cogălniceanu şi Maiorescu.

din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 12 feb. 1882 
din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.

Note:

Mihail Kogălniceanu era liberal (moderat), deci adversar politic d.p.d.v. al ziarului conservator „Timpul”, dar atunci avea o dispută cu liderul liberal Ion Brătianu pe tema chestiunii Dunării.

2 mai 1864 - domnitorul Al. I. Cuza a dat o lovitură de stat, dizolvând parlamentul, care nu-i aproba proiectul de reformă agrară și care dăduse vot de blam guvernului al cărui prim-ministru era Mihail Kogălniceanu.

in medias res - în miezul lucrurilor (lat.)

V. Boerescu - om politic inițial conservator, apoi liberal, ministru și în guvernul conservator și în cel liberal.

Cameră - Camera Deputaţilor, ale cărei dezbateri trebuia uneori să le urmărească Eminescu, ca jurnalist la Timpul.

[Despre] Manuscrisele lui Eminescu pe net

Mortua est

O parte dintre manuscrisele lui Eminescu au fost scanate și puse pe site-ul Bibliotecii Academiei Române:

2254: 2r  - 379v
2255: 1r - 435v
2256: 1r - 33r
2257: 1r - 381r
2258: 1r - 262v
2259: 1r - 49v


Am indicat numerele manuscriselor și, pt fiecare, prima și ultima pagina găsite de mine - pe lângă nr. filei, r=recto(față), v=verso(spate).

Diamantul Nordului

Nu întotdeauna rezoluția e destul de mare ca să fie citibilă. Depinde și de scris. Eminescu era capabil să scrie și foarte caligrafic (poezii terminate - vezi alături) și foarte urât, aproape indescifrabil (corecturi, însemnări personale).

După îmbolnăvirea și internarea lui Eminescu, manuscrisele lui au ajuns la Titu Maiorescu, care a inclus câteva poezii inedite din manuscrise în prima editie publicată de Poesii de Eminescu, ediţie îngrijită de el. După moartea poetului, criticul a donat manuscrisele Academiei Române.

Iată cum pot fi consultate - adresa unei pagini de manuscris e de forma:

http://aleph500.biblacad.ro:8991/multimedia/emi/NrManuscris/NrFilărsauv.jpg

Ex 1: prima pagină -  fila nr. 1 recto (faţă) - din manuscrisul 2255 e la adresa:

http://aleph500.biblacad.ro:8991/multimedia/emi/2255/1r.jpg

Pagina următoare e pe spatele (verso) aceleiași file 1:

http://aleph500.biblacad.ro:8991/multimedia/emi/2255/1v.jpg

Ex 2: prima pagină -  fila nr. 1 recto (faţă) - din manuscrisul 2256 e la adresa:

http://aleph500.biblacad.ro:8991/multimedia/emi/2256/1r.jpg

Următoarea pagină scrisă e pe fila următoare, 2, tot pe faţă (recto):

http://aleph500.biblacad.ro:8991/multimedia/emi/2256/2r.jpg

Astfel pot fi răsfoite virtual manuscrisele eminesciene, pagină cu pagină sau filă cu filă. E ceva mai complicat, dar nu foarte - tot e mai simplu decât folosind sistemul de căutare al Bibliotecii Academiei.

Visul din noaptea de 11/12 februarie 1876

În noaptea de la 11 spre 12 fevr. 876 am avut următoriul vis. Se făcea la noi acasă, la Ipotești. Soră-mea Aglaie mă cheamă ca să mă prezinte lui Don Alfons și vărului său Don Carlos, cari se aflau la noi în gazdă. Într-adevăr, citisem parecă cu puțin înainte că ei se împăcase și că Don Carlos găsise o combinație ca să scape Spania de grenadirii și brigadirii săi — anume: regina Spaniei Isabela înfiase pe un rege american. Acesta murind, țările sale erau de drept ale Spaniei, dar micele republice ale Americei de Sud își apropriase acele țări. Acuma Spania voia să ceară mai întâi de la ele aceste țări, apoi să facă un memorand cătră puterile Europei; la urmă, daca n-ar fi ajutat nici acesta, să înceapă a-ntări cetăți ș-a strânge oameni ad hoc pentru acest scop. Don Carlos ar fi plecat apoi în război cu oamenii săi.

Iată, soră-mea îmi dă un surtuc negru (am gândit îndată și la pantalonii de o dubioasă culoare) ș-am intrat pe podelele ceruite ale odăii unde erau cei doi regi. Soră-mea-mi spune la ureche: spune-ți numele și meseria. Eu mă închin înaintea lui Don Alfons:

— Eminescu, rumänischer Schriftsteller.
— Was für ein Schriftsteller ist der* ? — întreabă D[on] Carlos, care era femeie.
— Verzeihen, ich bin selbst Schriftsteller im Rumänischen.
— A ! So wird man wohl im Moldauischen sagen. Wahrscheinlich schreiben sie bei den „Conforbiri literare”.

Don Carlos mă invitează să șed pe un divan-sofa, care ocupa amândouă laturele ale unui unghi al odaiei și pe care dormeau v-o trei femei îmbrăcate. Am șezut și am vorbit mai multe lucruri.

Femeia Don Carlos era brunetă, avea nasul cam în sus, era palidă și din vocea [ei] se vedea o siguranță și o energie rară. Sicherer Blick, sichere Hand. Alfons era un Trottel. El era galben la față, obrajii lui erau două lungi vâlci sau încrețituri de riduri *** de se uita trist înaintea sa; el purta o coroană ca și regii de pe cărțile de joc. S-au adus un paner cu mere și covrigi, pe care Don Carlos i le-au arătat lui Alfons: ia vere. Acesta au făcut o față neplăcută și au refuzat. A văzut parecă în asta o atingere* a demnității sale.

Acolo l-am văzut și pe frate-meu Șerban. El vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat. Mi-a spus că și-a schimbat numele în U. Eminovici, căci V.E. exista deja în Europa. I-am spus că trebuie să fie o eroare, căci tata se numește Gheorghe și nu Vasile, ceea ce a recunoscut și el.

În urmă Don Carlos a trecut la locul însămnat cu cruce și mi-a făcut semn să vorbesc cu dânsul. Eu am spus c-aș dori să șed alături, căci de departe n-aud bine.

— Cum așa, sora d-tale mi-au spus că oamenii trebuie să vorbească încet cu d-ta, atât ești de nervos.
— Da ! dar acuma-i tocmai contrariul. Aud rău și trebuie să se vorbească tare.
— Să șezi alături nu prea-i cu putință, căci vezi...

Într-adevăr, ea s-așezase aproape de curul* unei duene bătrâne, care dormea*. Cunoscând galanteria spaniolă am tăcut. M-am ferit să dau titlu lui Don Carlos — să-i fi zis Königl. Hoheit mă temeam că se supără, să-i fi zis Ex. Majestät mă temeam că se supără Don Alfons. Când am ieșit din casă, am ieșit cu deplina convingere că numai D[on] C[arlos] este demn să fie regele Spaniei și că D[on] A[lfons] e un Trottel. Ba chiar iubeam pe această energică femeie. Dacă, atunci când n-aveam loc alături, m-ar [fi] lăsat să îngenunchi dinaintea ei, să pun coatele în poala ei și să mă uit în sus în fața [ei], să zic: Doamnă, ai avea în mine un prea credincios servitor ! m-ar fi făcut fericit. Voiam să-i recomand pe mama ca gew. * regierende Fürstin v.u. * auf der Moldau. Și parecă așa era. Cum va admira ea privirea blândă și liniștită a mamei !

Am recomandat mamei să trimeată-n odaie la regi numai servitori frumoși, iar nu fețe imposibile. Era o balaioară a maicei, grăsulie și zveltă, pe care am trimis-o să servească.

Am ieșit parecă-n târg și am mer[s] pe uliți largi ca bulevarde (ulița mare din Praga), m-am coborât în jos  ( *** Brunner * Cernăuți) ș-am întâlnit pe Sofia de la Bodnărescu, căreia i-am spus că femei urâte sunt ușor de căpătat:

Crede că, urâtă sau frumoasă fie, tot atâta o costă și totdeuna ea * plătește prea scump ceea ce-i faci. Sau nu poate ea face ca d. Maiorescu să deie 150 fr. pe-un mușteriu numai de 17 ani, cum au făcut-o la Polyz.

M-am suit în deal. Acolo am văzut o uliță strâmtă între case negre, vechi, hrentuite, care ținea loc de bazar.

Atunci m-am trezit ș-am fost așa de viu atins de acest vis încât l-am scris. M-am trezit citind un lung articol din „N[eue] f[reie] Presse” a cărui foi erau încă netăiate și cuprindea trei file, asupra împăcăciunei lui D [on] C[arlos] cu D[on] A[lfonso].

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Visul din noaptea de 11/12 februarie 1876]

Note:

Încerc să traduc părțile în germană - dacă greșesc undeva, vă rog corectați-mă.

Dialogul în germană:

— Eminescu, scriitor român.
— Ce fel de scriitor este ? — întreabă D[on] Carlos, care era femeie.
— Din păcate, scriu numai în românește.
— A ! Vreți sa spuneți în moldovenește. Probabil scrieți la „Conforbiri literare”.

Sicherer Blick, sichere Hand. - Privire sigură, mână sigură.

Königl. Hoheit - Alteță Regală

Trottel - idiot

regierende Fürstin v.u. * auf der Moldau - Principesa domnitoare a Moldovei

„N[eue] f[reie] Presse” („Noua presă liberă”) - ziar din Viena

Eminescu despre Maiorescu

Știință poate cîștiga oricine voiește, judecată nu. Judecata e un dar prețios al naturii, care se găsește în porțiune mică la orice om, dar încăpătoare și clară numai la aristocrația spirituală, pe care natura au semănat-o cu multă zgîrcenie pe fața pămîntului. Și această aristocrație e șicanată în republica literelor, ca și aristocrația numelui istoric în republica cetățenilor. În amîndouă republicele mediocritatea (din invidie și din simțămîntul nimicniciei sale) va bănui capetele pe care nu va putea sau nu va voi să le înțeleagă.

Și un asemenea cap cu judecată vastă și limpede este într-adevăr autorul manualului de logică  [Maiorescu], din care cauză republica literelor române e pe cît se poate în contra lui.

Insinuări, buiguiri confuze despre cosmopolitism, bănuieli de neștiință, acuzări de plagiat, toate aceste se aruncă asupra unui spirit care în fiece șir e de transparența cristalului și nu lasă nimăruia îndoieli asupra celora ce voia să zică.

„Curierul de Iaşi”, 12 august 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Observații critice]

Maiorescu este încă tânăr și finitul* unei însemnate vieți [iese] târziu la lumină.

Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după cât știm noi naționalitatea în marginele adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i național, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i național, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i național; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i național.

[...]

Cumcă din acest principiu fundamental s-au tras apoi cu intențiune concluziuni false nu trebuie s-o mai pomenim, căci altfel publicul n-ar fi până azi în eroare în privința adevărului. Tocmai în concluziuni false și imposibile, în răsuciri a vorbelor, în mistificare, c-un cuvânt în rea-credință consistă gloria celor mai mulți dintre contrarii lui Maiorescu, căci într-astă privință suntem în genere  foarte inventivi. Așa, s-a zis că cere egala îndreptățire a jidanilor (fiind justă). Dar nu-i adevărat c-a cerut-o, cum nu-i adevărat că o asemenea faptă e justă. [...] Învoit n-a fost numai cu modurile de dezlegare a cestiunii izraelite.

S-a zis că e francmason și prin asta cosmopolit. De este, noi nu știm, dar posito că este: nu este adevărat că masonismul esclude naționalismul . Unii din cei mai influenți membri ai partidei roșii (care trece de eminamente naționalistă) au fost și sunt francmasoni . În Ungaria de es. vom găsi un mare naționalist în marele maiestru al francmasonilor (D. Pulszky).

Celelalte nimicuri cîte se susțin despre viața sa ca om privat sunt meschine și demne numai de cei ce le lățesc. E acuzat că nu-și vizitează prelegerile în curs de 3 luni, când cei ce-l acuză nu le vizitează cu anii. Regula este: că tot ce e permis generalității oamenilor din România liberă, toate ce ei fac nepedepsiți și necontrolați, toate, comise de M[aiorescu ], iau dimensiuni gigantice și sunt taxate de crime

Cumcă în România liberă esistă episcopi atei, cari 'și țin metrese, e un fapt ce nu uimește pe nimeni, dar că d. Maiorescu, în locul lipsei absolute de religiune  pozitivă, cearcă a pune principii filozofice morale pentru a așeza stavilă unei necredințe oarbe și <a> imoralității născute din ea, asta este o crimă.

Dacă direcția literară către care am onoarea a mă alătura ar profesa cosmopolitismul ar trebui ca tot ce-am scris și vorbit eu să fie scris și vorbit în sens cosmopolit. [...]

concept de articol pregătit pt ziarul „Românul" în decembrie 1871 - din manuscris

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Din ședințele societății «România Jună» - naționalii și cosmopoliții]

Eminescu autocritic

Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere și Madonă” și „Epigonii”. Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.

din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 8 febr. 1882, din volumul Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle