Odaia lui Eminescu

Descrisă de el însuși:

„Locuia într-o cameră naltă, spațioasă și goală. În colțurile tavanului paia[n]jenii își exersau pacifica și tăcuta lor industrie, într-un colț al casei, la pământ, dormeau una peste alta vro câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce cuprindea, în alt colț al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roșie și-nainte[a] patului o masă murdară, cu suprafața ilustrată de litere mari latine și gotice ieșite de sub bricegelul vreunui ștrengar de copil. Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop.”(M. Eminescu, „Geniu pustiu”)

Descrisă de contemporanii săi:

„Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași.  (...) Intrând pe ușă, de-a stânga în colțul odăii era un cuptoraș făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraș, de-a lungul păretelui din stânga, o canapea mică, care servea de pat;în el dormea cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit, ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos,  de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu samă cărți vechi, nemțești cea mai mare parte.Pe masă erau tot felul de hârțulii scrise și nescrise. O mașină mică de tinichea de făcut cafea turcească - ici cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete și cărți și alte multe și mărunte, toate în dezordinea cea mai frumoasă. În odaie nu se ștergea, nu se mătura,  pe sus și prin unghiuri se țesuse păienjeniș, așa cum spune el în poezia Singurătate.” (Ștefan Cacoveanu descrie odaia lui Eminescu la 18-19 ani, când era sufleor la București)

„Era o odăiță în fundul curții Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărți, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase și curățise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în toată viața mea, până chiar și prin bordeie țigănești, așa murdărie.” (Iacob Negruzzi)

„Acolo, sub niște bolți scunde și afumate, și-a mutat masa de brad, lăzile cu cărți și cu manuscripte, scaunele scârțâitoare, și, așa cum au fost aruncate în ziua când le-a dus, au și rămas tot timpul cât a stat acolo. N-a mai avut loc să le mute de la un loc la altul spre a le pune în oarecare rânduială și se simțea în adevăr acasă la el în mijlocul „boarfelor” sale, cum zicea dânsul” (Ioan Slavici) 

sursa: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani 

Cum arăta Eminescu student

Tot din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (consultată în varianta ebook):

„Eminescu era (...) un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu un lung clabăț bănățănesc peste pletele negre, cu ochi mărunți și visători  și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze - un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.” (Ioan Slavici) 

„Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine și era deplin de sănătos. Prin pelița curată a feței sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Și râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză și ceilalți din scoietatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul lui avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ți se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă și astfel fruntea sa lată părea și mai mare de ccum era, ceea ce-i da o înfățișare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporționat. când a venit la Viena avea mustața rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaștem îndată, căci avea încă înfățișarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuți, dar în Viena a lăsat să-i crească mustața. Avea însă obiceiul să și-o tot muște.”(Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)

„Deodată se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu, și fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, și întinzându-i mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna și privindu-mă cu surprindere: „Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.” (Iacob Negruzzi)

Note: Eminescu a fost student la Viena din toamna lui 1869 până în 1872, deci avea între 19-22 ani.

clabăț - căciulă mare a bănățenilor (sursa: dexonline)

Suntem trezi de suflarea secolului - și de-aceea avem atâta cauză de-a ne descuraja...

Din scrisoarea lui Eminescu din 17 iunie 1870 (la 20 de ani), din timpul studenției vieneze, către Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, căruia îi trimisese spre publicare poezia Epigonii:

Dacă în Epigonii veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșan or Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numa pentru că într-adevăr te mișcă acea naivitate sinceră, neconștiută, cu care lucrau ei. Noi cești mai noi cunoaștem starea noastră, suntem trezi de suflarea secolului — și de-aceea aveam atâta cauză de-a ne descuraja. Nimic — decât culmile strălucite, nimic — decât conștiința sigură că nu le vom ajunge niciodată. Și să nu fim sceptici ? Atâta lucru, cele mai multe puteri sfărâmându-se în van, în lupte sterile, cele puține — descurajate, amețite de strigătul gunoiului ce înoată asupra apei.

[...]

Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră, trezită dar rece. Prin operele liricilor romani  tineri se manifestă acel aer bolnav, deși dulce, pe care germanii o numesc Weltschmerz. Așa Nicoleanu, așa Schelitti, așa Matilda Cugler — e oarecum conștiința adevărului trist și sceptic, învins de cătră colorile și formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului și lumea ideei. Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriau, cum Shak[e]speare credea în fantasmele sale; îndată însă cu conștiința, vine [gândul] că imaginele nu sunt decât un joc; atuncea, după părerea mea, se naște neîncrederea sceptică în propriile sale creațiuni.

Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generațiunei noi, și — cred cu drept.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1870]

Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul

Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din timpul studenției vieneze, din 16 septembrie 1870 (la 20 de ani):

Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel, un individ care crede că se cunoaște bine pe sine, care-și urmează liniștit; treburile lui, or concrete, or abstracte țăsături de painjăn filozofice sau poetice, se trezește într-o bună dimineață c-o întâmplare oarecare — în sine aceeași pentru toată lumea — că stârnește în el porniri de cari nici nu visa măcar că esistă în sufletul lui ; această întâmplare nimicește toate țesăturile combinate de mintea lui și el singur se trezește deodată că e alt om, adesea negațiunea individualității lui de pân-atuncea.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1870]

Notă: asta îmi amintește de caracterizarea ce i-o făcea Caragiale lui Eminescu:

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. [...] Avea un temperament de o excesivă neegalitate [...]” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

Eminescu autocritic: Nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu

Din scrisorile lui Eminescu din studenție, de la Viena, către Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare:

din scrisoarea din 6 februarie 1871:

Mă mir de ce mai cereți autorizarea mea întru suprimarea strofelor rele când eu v-am dat-o de mult cu atâta încredere și, vă asigur, cu atâta bucurie. Ștergeți numai, pentru că nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu ; știu numai prea bine că chiar ce rămâne neșters nu-i de vo samă deosebită.

din scrisoarea din 16 mai 1871:

Eu nu vă trimit acuma decât niște nimicuri neînsemnate, căci pentru de-a corige și a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebuie și timp și dispozițiune. Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele, nu vă jenați de fel și aruncați-le-n foc.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]