Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu

Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:

[...]  dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.

Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...] 

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Din ultima scrisoare către Veronica Micle:

[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)  (via Andamaria Barbu)

Desgust

Ce v'asămănați cu mine viața mea zavistuind,
Ce nu curge ca a voastră ci se sfarmă, picurând?
Voi ce-ați fost mânați în lume de al dorului impuls
De a inimei bătaie cu sălbaticul ei puls
Sucul patimelor crude însă dulci cu toți l'ați supt,
V'a fost sufletul ferice deși poate e azi rupt.
Ce v'asămănați cu mine voi cu inime de foc
Voi cu gândul la speranțe și cu zile de noroc?

.............................................

Nu sunt rău fiindcă nimica nu merită ca să fiu,
Dar tot [una] îmi e mie de-aș muri ori de sunt viu;
Tot ce mișcă [viața] voastră pentru mine-i ironie
Ziua de-azi îmi spune aceeași ce mi-ar spune și o mie,
Nu m'am săturat de viață deșertând al ei păhar
Ci a voastră bucurie mie îmi face amar...
Nu știu este al meu suflet mestecat atât cu fiere
Cât preface bucuria, fericirea în durere[?]  
Este inima-mi bolnavă că preface- amoru 'n ură
Sau că ghiața o 'ncălzește și înghiață, la căldură
Este mintea mea altminteri, de privesc în lume-amar
Ca prin negură și ceață și prin negru ochelar;
Dară știu cum că iubirea mie-mi face neplăcere
Tot ce-i dulce, blând mă împle de dispreț, de chin și fiere.
Altu 'n ochii dragei sale mii de lucruri văd că 'nvață
Eu ? Iubirea mă respinge, frumusețea-mi face greață
O cadavre, despre cari sufletu-mi nici vra s'auză
Nu rîdeți căci vă văd dinții disbrăcați de a lor buze

.............................................

Totuși voi aveți în lume privilegiul fericirei
Tot amorul, toată ura, îndulcirile simțirei;
Sufletul vă este tânăr și mereu întinerește
La simțirea, la dorința ce într'însul încolțește      
Aveți viața și puterea.. . sunteți roți ale mașinei,
Ce se mișcă 'n jur de soare prin puterile luminei —
Am un singur privilegiu — mi-e urît, sunt trist, bolnav
Sunt bătrân ca și moșnegii, deși tânăr... dar nu sclav.

Mihai Eminescu, Opere vol. II Note și variante [Scrisoarea IV (note si variante)]

Prostituatele

Treci pe o ulița strâmtă... Dintr-o căscioară mică licurește lumina prin geamurile acoperite c-o perdea roșie... Lumina pare în fundul odăii. Intri 'năuntru... o femeie îți iese 'nainte și te stringe'n brațe. ... E frumușică și buzele-i sunt roși*. Curând e pe deplin dizbrăcată și marginea patului îi servește drept culcuș de nuntă.

*

Față cu aceste ființe  mai mult decât degradate se'nțelege că descrierea tace, fiindcă nu va putea niciodată, nu să dea o descriere artistică, ceea ce e imposibil, căci în noroiul vieței omenești nu se poate afla poezie, ci o descriere în genere, care devine imposibilă pe de o parte prin drasticitatea și [i]moralitatea obiectului, pe de alta prin aceea că obiectul însuși nu merită a fi descris. Aceste ființe fără pudoare, fără rușine, fără conștiință de sine, căci ele nu-și aparțin lor, ci numai viciului și banilor, fiindcă orce dorință'n ele e stinsă din simpla cauză că toate simțirile sunt stinse, aceste ființe pot plânge... Am văzut una plângând. E ciudat... dar e adevărat. De ce o fi plâns acest animal omenesc nu știu.

Și cu toate astea n-o desprețuiesc. Și această femeie a fost odată vergină. Și aceasta femeie a avut în privire ardoare, în surâs inocență. Astăzi — o față spoită, o rânjire pentru bani, un surâs care vrea să fie cochet și seducător și care pentru orcine din oamenii mai nobil organizat nu poate insuf[la] decât dezgust... Și dacă n-ar surâde cel puțin... Dacă s-ar oferi pur și simplu ca mașine ale deșertării sexuale. Dar nu ! Ele surâd cu fața lor spoită, nici par  fețe frivole spoite gros cu roșu, căci urâciunea morții nu consistă în ea însăși, ci totdeuna în simulațiunea vieții.

*

Juni cu corpuri slabe, cu suflete stoarse trec pe sub ferestre roșii — și e destul un sunet răgușit din partea lor ca să vezi aprinzându-se un chibrit la [a] cărui lumină zărești o față spoită, ca o mască rânjind o desfrânare absurdă, grețoasă. (manuscris)

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară [Casele negre] 

Eminescu despre meseria de jurnalist

noi, negustorii de gogoși și de brașoave, adică noi gazetarii, suntem foarte ocupați [...] căci negustoria asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi două dugheana și să mai iei lumea-n cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-și bată capul ca să afle minciuni nouă.

din scrisoarea lui Eminescu către tatăl său, Gheorghe Eminovici, din 18 martie 1881

la „Timpul" am în fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) și această masturbație intelectuală ne face incapabili de a ne aduna mințile.

din ciorna scrisorii lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din februarie 1878 - din manuscris

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondența. Documentar


Din scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle:

din scrisoarea din 12 august 1882:

Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de șase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de șase ani n-am liniște, n-am repausul senin de care aș avea atât trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!

din scrisoarea din 21 martie 1882:

Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. Dar mai mult de trei zile n-aș avea, pentru că eu nu am vacanțe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale și greu la deal.

din scrisoare din septembrie 1882:

Ei, dacă ai ști cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala și mizeria, mă apasă și mă fac incapabil de-a voi!

din scrisoare din februarie 1882:

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea și că toată energia, dacă am avut-o vreodată, și toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei. [...]
Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranță în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepțiune a urmat după decepțiune, și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc.

din scrisoarea din 28 decembrie 1879:

Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc !


Note:

Fragmentele citate din scrisorile către Veronica Micle apar în vol. XVI din Opere (Corespondența), ca fragmente de scrisori către o persoană neidentificată - dar le-am identificat pe toate în scrisorile din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.

Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! - Ce viață, Doamne, ce viață! (fr.)