Sinuciderea unui aristocrat rus

De mai multe luni petrecea în Iaşi un barbat tânăr şi interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenţii aventuroase fiecine ştia să spună cîte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei ruseşti. Mulţi ştiau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alţii circaziană , în faptă însă era rus, de religie ortodoxă şi fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia . Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind şi el tot în acel regiment şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte. În vremea războiului sîrbesc însă s-a dus şi el ca voluntar în contra voinţei esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iaşi pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale şi a solicita graţiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise , îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a putea obţine graţie suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulţi amici că, dacă nu va izbuti să fie graţiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniştitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâştiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare , M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în faţa unui public numeros, care cunoştea greşala militarului ; pe când în vremi mai puţin turburate şi mai ales în altă situaţie, ferită de privirile publicului, un asemenea act de graţie putea uşor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câţiva paşi de la vagonul imperial, îşi străpunse inima c-un stilet . Dus la moment de cătră doi medici în sala de aşteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt .

Tot Iaşul îl cunoştea. Înalt şi bine făcut, mai mult oacheş şi având în faţă o espresie energică şi fină, mişcându-se c-o eleganţă naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor şi grădinelor . Alaltaieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la faţă, cu aceiaşi răceală şi linişte militărească . Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganţa şi frumuseţa întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră şi numai ochii, rămaşi deschişi şi pierzându-şi strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparenţa c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D.N. Heck au fotografiat alaltaieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineaţa s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulţi medici militari ruşi. Stiletul cu două ascuţişuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părţei drepte a inimei şi în direcţie verticală. Lovitura de moarte şi-a dat-o c-o extraordinară răceală şi tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă şi a patra parte din a şasea. Cercetându- se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei , adecă a membranei ce învăleşte creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită şi existenţei unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul ,,Eternitatea", în asistenţa unui public puţin numeros, dar distins.

Curierul de Iași, 27 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Sinucidere]

Cum arăta Eminescu copil și adolescent

Aflăm din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am în varianta ebook):

Eminescu copil:

„Pe atuncea purta  Eminescu numele de Eminovici. Parcă-l văd și astăzi mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. (...) avea un veșnic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. (...) în cazuri de luptă (...), părul lung al lui eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi.” (Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)

Eminescu adolescent:

„Încă înainte de 1 august 1866, Eminescu era copist la Prefectura din Botoșani. Foarte voinic și gras, avea veșnic zâmbetul pe buze.” (Vasile Vîrcol)

„Eminescu pe timpul acela avea etate de 17-18 ani, după a mea părere. Era un tânăr de o construcție solidă, gras, tare, negricios, tuns, iar în frunte avea păr bucliu, pe care mereu și-l netezea; ochi ageri și ținută serioasă.” (Ioan Cotta, fost elev la Blaj)

„Bine făcut, voinic, (...) cu fața arămie, pârlită de soare, cu ochi mari scânteietori,  cu părul negru lung, retezat - însă neîngrijit, pentru că bătea a roșu, semn de mizerie;” (Alexandru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Era de statură mijlocie, avea față surâzătoare, ochi negri scânteietori,  sprincene groase și păr negru, des; era om frumos și simpatic, nu vorbea multe și era mai mult serios.” (Petru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Eminescu era un june compact, față brunetă,  ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească.” (Grigorie Dragoș,  fost elev la Blaj) 

„Era copil chipeș, deși neglijat în îmbrăcăminte. erra inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic.” (Ioan Orga, ardelean, cunoștință întâmplătoare)

„Era un tânăr între 16 și 17 ani, de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndăraăt și lung, părea a nu fi tuns de ani de zile.” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

„(...) mă întâmpină un tânăr de la institutul teologic-pedagogic de acolo și-mi prezintă  pe un alt om tânăr, cu fața negricioasă,  cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze și îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine.” (Nicolae Densușianu)

„Iată că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din grupa lui Pascaly, cu părul lung și de culoare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. (...)  În capul acestui tânăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei îți făceau impresiunea unui om predestinat, unui om fatal. (...) Acest tânăr cu „ochii mari fără de noroc” ni se recomandă ca Mihai Eminovici, actor în trupa lui Pascaly.”  (Ieronim Barițiu, ardelean; mai târziu va fi coleg de facultate cu Eminescu la Viena) 

„Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

„Eminescu la 1868-1869 era un tânăr cam de 19 ani. Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase și regulate, păr bogat și negru dat înapoi până pe umere, cum poartă artiștii. Cu un cuvant, un tip roșcovan foarte frumos. Mustățile și barba le rădea. Cine a văzut portretul (...) își poate face idee cum era Eminescu  la 1868-1869” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

Autoportretele artistului în tinerețe - ficționalizate

Nu era un cap urât acela a lui Dionis. Fața era de acea dulceață vânătă albă ca și marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor — un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui la spectacolul ce-l privea. (...) Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în vițe până pe spate, dar uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta plăcut cu fața fină, dulce și copilărească a băietanului. Își puse în cui paltonul ud și, la aroma îmbătătoare a unei cafele turcești, ochii lui cei moi și străluciți se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieților, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu fața de copil. (...) Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie.

(Dionis din nuvela „Sărmanul Dionis”)


Înfundat după o perdea grea de mătasă verde și uitându-se pe fereastă în noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând defel la petrecere, ocupat se vede cu sine însuși și cu visele sale. Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rondă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era umflat în vițe naturale mari, care înmulțeau strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și, fiindcă răsese fulgii de barbă neagră ce începuse a umplea părțile în josul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri; nasul era corect și plin, părea tăiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măiestrie erau întunecoși, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriți de gene atât de lungi și atât de dese, n-ar fi părut atât de întunecoși, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru. Dacă a cunoscut cineva ochi frumoși, la a căror vedere se cutremură orice fibră, pe care i-ai privi cu o intensivă și, ca să zic, dureroasă plăcere, atunci erau ai lui. Era îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru deschis, cu talie lungă, pantaloni negri și jiletcă de catifea neagră cu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit și cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzând pe umeri bine făcuți, contrasta cu albastrul postavului.

Expresiunea feții lui era tristă, dar nu dureroasă. Cel puțin umerii obrazului, cam ieșiți, arătau că rotunzimea lui slăbise și făcuse loc acelei umbre dulci și interesante în mijlocul obrajilor care le șade atât de bine oamenilor tineri ― umbra sentimentalității. Această umbră, semnul setei de iubire, este la amândouă sexele irezistibilă. În vreme ce damele se uitau foarte des, ca-n treacăt, dar cu multă intențiune la tânărul nostru ― și nu era discrețiunea ce le oprea de-a-l atrage în mijlocul lor, ci refuzul cu care le-ar fi răspuns ―  el se uita pe fereasta care dădea în grădină.

(Iorgu din „Aur, mărire și amor”, început de proză abandonat - în manuscris)

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară 

Frumusețea ca proporție de mișcări

S-a zis de mult că frumusețea consistă în proporția de forme. Nimărui nu i-a venit în minte că consistă în proporția de mișcări și, cu toate acestea, asta e adevărata fumusețe. Frumuseți moarte sunt cele cu proporție de forme, frumuseți vii cele cu proporție de mișcări. E evident că această proporție de mișcare unde nimic nu e prea întins, nimic prea flasc, e o stare de echilibru — fericirea. Se-nțelege că instinctiv b[ărbatul] îmblă să comunice mișcarea reproducțiunii lui într-un paingeniș atât de armonic de linii de mișcare pentru ca și copilul să fie frumos. De-aceea uimirea și dulcea părere de rău care ne apucă de câte ori vedem o femeie frumoasă. De ce nu-i a mea ? De ce aceasta nu-i a mea ?

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Frumusețea ca  proporție de mișcări] (manuscris)