Se afișează postările cu eticheta copilărie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copilărie. Afișați toate postările

miercuri, 10 septembrie 2014

Cum arăta Eminescu copil și adolescent

Aflăm din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am în varianta ebook):

Eminescu copil:
„Pe atuncea purta  Eminescu numele de Eminovici. Parcă-l văd și astăzi mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. (...) avea un veșnic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. (...) în cazuri de luptă (...), părul lung al lui eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi.” (Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)
Eminescu adolescent:
„Încă înainte de 1 august 1866, Eminescu era copist la Prefectura din Botoșani. Foarte voinic și gras, avea veșnic zâmbetul pe buze.” (Vasile Vîrcol)
„Eminescu pe timpul acela avea etate de 17-18 ani, după a mea părere. Era un tânăr de o construcție solidă, gras, tare, negricios, tuns, iar în frunte avea păr bucliu, pe care mereu și-l netezea; ochi ageri și ținută serioasă.” (Ioan Cotta, fost elev la Blaj)
„Bine făcut, voinic, (...) cu fața arămie, pârlită de soare, cu ochi mari scânteietori,  cu părul negru lung, retezat - însă neîngrijit, pentru că bătea a roșu, semn de mizerie;” (Alexandru Uilăcanu, fost elev la Blaj)
„Era de statură mijlocie, avea față surâzătoare, ochi negri scânteietori,  sprincene groase și păr negru, des; era om frumos și simpatic, nu vorbea multe și era mai mult serios.” (Petru Uilăcanu, fost elev la Blaj)
„Eminescu era un june compact, față brunetă,  ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească.” (Grigorie Dragoș,  fost elev la Blaj) 
„Era copil chipeș, deși neglijat în îmbrăcăminte. erra inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic.” (Ioan Orga, ardelean, cunoștință întâmplătoare)
„Era un tânăr între 16 și 17 ani, de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndăraăt și lung, părea a nu fi tuns de ani de zile.” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)
„(...) mă întâmpină un tânăr de la institutul teologic-pedagogic de acolo și-mi prezintă  pe un alt om tânăr, cu fața negricioasă,  cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze și îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine.” (Nicolae Densușianu)
„Iată că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din grupa lui Pascaly, cu părul lung și de culoare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. (...)  În capul acestui tânăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei îți făceau impresiunea unui om predestinat, unui om fatal. (...) Acest tânăr cu „ochii mari fără de noroc” ni se recomandă ca Mihai Eminovici, actor în trupa lui Pascaly.”  (Ieronim Barițiu, ardelean; mai târziu va fi coleg de facultate cu Eminescu la Viena) 
„Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

„Eminescu la 1868-1869 era un tânăr cam de 19 ani. Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase și regulate, păr bogat și negru dat înapoi până pe umere, cum poartă artiștii. Cu un cuvant, un tip roșcovan foarte frumos. Mustățile și barba le rădea. Cine a văzut portretul (...) își poate face idee cum era Eminescu  la 1868-1869” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

duminică, 1 iunie 2014

Suveniri din copilărie

La Dziercek în casa cu plopii. Grădina cu mere în care-mi făcusem cuib și găseam mere toamna, rămase din scuturătură. Pazirski.
Galeria de tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe păreți chipuri rupte din jurnale — ca un quodlibet — și o numeam galerie de tablouri, pentru vederea cărui trebuia să se plătească entrée.
Teatru l-am jucat o dată în odaia din pod, în care ședeam cu Arm[e]anul, a doua în grădină, „Landhaus an der Heerstrasse” — „Liebele[ie]n am Fenster”.
Grospapa — bostanul găurit cu lumânare —. Scuturatul ferestei. Curiozitatea lui Dzierzek, care iese noaptea cu ciubucul, ca să vadă ce-i, — un ucenic sare dintr-un măr, Dzierzek după el, sare gardul și-ncape-n gura unor câni.
Domnișoara cea bătrână de sus.
Sentimentalismul lui Scheffer.
În casa lângă fântână:
Mâncam *** de foame, făceam chisăliță și povidlă. Învățând în ist. nat. despre maimuțe — ne suiam în nuci spre a le imita și-a-nvăța lecția.
Porcul leșesc, care voia să se înăsprească prin răceală. Modul cu care-a venit cu cățel — cu purcel din Galiția.
Gramatica lui Ollendorf.
Maria Buicliu.

Vlachos.

M. Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Suveniri din copilărie]

Note:

Dzierzek (Ţirtec) - un ucrainean la care Eminescu a stat în gazdă când era elev la Cernăuţi.

quodlibet - ce (îţi) place (lat.)

entrée - (aici: taxă de) intrare (fr.)

Das Landhaus an der Heerstrasse” - piesă de teatru de August von Kotzebue

Grospapa - bunic (germ.)

bostanul găurit cu lumânare, scuturatul ferestei - colegii care stăteau cu Eminescu în gazdă l-au speriat cu o „stafie” care era de fapt un bostan cu lumânare, mişcând şi fereastra, legată cu o sfoară (au povestit întâmplarea în cartea Mărturii despre Eminescu).

povidlă - magiun (un fel de gem de prune)

Galiția - zonă din vestul Ucrainei, fostă provincie a  Imperiului Habsburgic.

Vlachos - valah, aromân (gr.); poate fi şi nume de persoană.

sâmbătă, 24 mai 2014

Sonet - Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

luni, 24 martie 2014

Nevoia de tandrețe

A se lăsa iubit ca un copil, va să zică... a iubi ca un copil. E tânăr și frumos lucru a avea femeie care te idolatrează, te gugiulește, ca o mamă pe copilul ei, să-i săruți mânuțele-i dulci încunjurându-ți fruntea sau țiindu-ți ochi[i] cu palmele, glumind cu tine cu acea duioșie de mamă ca și când n-ai fi avut niciodată vârsta de 30 de ani, ca și când n-ai fi fost nici bărbat, nici bătrân, și tu, major, să simți acea bucurie senină și inocentă pe care o simțim la laudele și dezmierdările mamei. Să te simți virgin în inima ta, ba chiar vinovăția amorului să ți se pară ca și când ai dormi la sânul tinerei tale maice — o idee care trebuie luată à peu pres sau la pieptul fratelui tău mai mare. În gândirile tale să te simți privegheat, în neștiința ta să te știi știut, singur să nu știi ce gândești și ce voiești și ea să știe, ca mama la copiii dezmierdați. Și cât de bine o știe aceasta mama! Să te simți încă o dată de șapte ani, să asculți cu aceeași naivă curiozitate poveștile pe care ți le spune ea, să simți cu aceeași pietate mâna ei, să te simți protejat de o mână albă, frumoasă și fină, și să știi, să știi totdeuna că acel amor al ei e flacără arzătoare de care ea însăși te păzește pentru a nu te nenoroci. Și numai când ți-e frig, foarte frig, ea te apropie de sine, îți hrănește mintea cu povești, sufletul cu sărutări, până, căzut în niște friguri dulci și fără durere, adormi lângă ea surâzând, știind că ea, până și-n somnul ei, lăsându-și capul pe pieptul tău îți numără cu urechea, deșteaptă încă, bătăile inimei și te iubește, și mult te iubește.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [În neștiința ta să te știi știut]