Primim din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată...

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice merită mai mult respect decît gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dînsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sînt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înţeles.

Să luăm bunăoară cuvîntul samă (ratiocinium) şi să vedem la cîte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ş.a.m.d. Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt; destul numai că de fiece cuvînt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rînduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decît un argument în privirea noastră.

Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea ,,ghiaur" şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sînt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît şi de un popor.

Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea <de> nevoie de dînsa va învăţa-o nepoftit de nimene.

Curierul de Iași, 1 august 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Pomăritul întocmit cu deosebită privire...]

Sinuciderea unui aristocrat rus

De mai multe luni petrecea în Iaşi un barbat tânăr şi interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenţii aventuroase fiecine ştia să spună cîte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei ruseşti. Mulţi ştiau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alţii circaziană , în faptă însă era rus, de religie ortodoxă şi fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia . Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind şi el tot în acel regiment şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte. În vremea războiului sîrbesc însă s-a dus şi el ca voluntar în contra voinţei esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iaşi pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale şi a solicita graţiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise , îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a putea obţine graţie suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulţi amici că, dacă nu va izbuti să fie graţiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniştitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâştiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare , M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în faţa unui public numeros, care cunoştea greşala militarului ; pe când în vremi mai puţin turburate şi mai ales în altă situaţie, ferită de privirile publicului, un asemenea act de graţie putea uşor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câţiva paşi de la vagonul imperial, îşi străpunse inima c-un stilet . Dus la moment de cătră doi medici în sala de aşteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt .

Tot Iaşul îl cunoştea. Înalt şi bine făcut, mai mult oacheş şi având în faţă o espresie energică şi fină, mişcându-se c-o eleganţă naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor şi grădinelor . Alaltaieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la faţă, cu aceiaşi răceală şi linişte militărească . Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganţa şi frumuseţa întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră şi numai ochii, rămaşi deschişi şi pierzându-şi strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparenţa c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D.N. Heck au fotografiat alaltaieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineaţa s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulţi medici militari ruşi. Stiletul cu două ascuţişuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părţei drepte a inimei şi în direcţie verticală. Lovitura de moarte şi-a dat-o c-o extraordinară răceală şi tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă şi a patra parte din a şasea. Cercetându- se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei , adecă a membranei ce învăleşte creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită şi existenţei unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul ,,Eternitatea", în asistenţa unui public puţin numeros, dar distins.

Curierul de Iași, 27 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Sinucidere]

Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele

De cîte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucăţile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanţie sigură contra unei asemenea eventualităţi. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată şi îndelunga răbdare nu este fără sfârşit . Legătura cea puternică între dinastie şi popor e biserica, orişicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influenţate de biserică sunt cele agricole, cele ţărăneşti. Alipirea cătră tron şi iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în ţăranii aciia a cărora biserică a ştiut să le reprezinte familia domnitoare încunjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e 'ndreptat în contra bisericii. Preoţimea însăşi, întrucât este un factor politic, este pentru aşa numitul federalism , pe care-l numeşte drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă , dând fiecării naţionalităţi ceea ce este al ei, s-ar putea susţinea cu siguranţă că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluţiune. Susţinem şi am putea proba oricând că simţământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparţin unei confesii creştine oarecare şi că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simţământ; jocul de bursă, păsuirea , înaintarea în funcţiuni înalte, concesiile, ordinele şi decoraţiunile , interesele personale — acestea sunt adevăratele ţinte ale acelor clase de advocaţi cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă uşurinţă se formează şi se dizolvă grupurile politice de deputaţi din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric şi naţionalităţile se prezintă compacte şi neabătute din calea lor.

[...] Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesităţii, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naţionalităţilor şi ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omeneşti. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric - neînsemnate şi urâte de toţi din cauza suficienţii şi aroganţei lor.

„Curierul de Iași”, 13 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Contrar simpatiilor majorităţii popoarelor...]

Politeismul - după prelegerea lui Verussi

Dumineca trecută d. P. Verussi a ţinut prelegerea sa asupra „politeismului" înaintea unui public distins şi foarte numeros. Plecând de la consideraţia psicologică că politeismul este o religiune ce stă în legătură necesară cu gradul de dezvoltare intelectuală a unui popor şi că e proprie mai cu samă neamurilor unde judecata puţin deprinsă este jucăria închipuirei, d-sa a arătat cum astăzi încă popoarăle politeiste (camciadalii, grönlandejii ş.a.) pun cauza fenomenelor naturei în persoane divine, a căror acte sunt vânturile, viscolele, tunetul şi toate celelalte fenomene fizice. Trecând apoi la cosmogonia arilor vechi, au arătat cum din cultul lui Brahm care reprezenta universul înainte de creare şi nu se putea nici gândi, nici personifica, religia a simbolizat încetul cu încetul pe creator în Brahma, în Vişnu puterea de viaţă, prin Șiva moartea. A arătat apoi din ce cauză munţii sunt totdeauna aleşi de locuinţe zeilor, cum zeii inzilor a devenit nemuritori, cum în fine dintr-o concepţie preistorică şi unitară s-au osificat religia în chipurile simbolice ale zeilor.

Prelectorul a trecut apoi la popoarele iranice, coborâtoare din cel aric, dar la care s-a dezvoltat cultul focului şi apei, dualitatea principiului universului.

Apoi a trecut la egipteni (hamiţi ) şi la popoarele vechi semitice, arătând pretutindenea cum necesitatea psicologică a religiei politeiste se întrupa în chipuri foarte deosebite prin înrâurirea împrejurimei, în India sub impresiunea naturei măreţe, în Egipet sub impresiunea atârnărei acestui stat de soare, Nil şi pământ.

Ajungând apoi la greci, la cari politeismul a născut o neîntrecută dezvoltare a artelor plastice, d-sa a arătat pe scurt cosmogonia grecească, apoi mitologia şi reprezentarea plastică a figurelor ei. Totodată au arătat cum paralel cu cultul s-a dezvoltat metafizica, apoi scepticismul şi cum acestea a adus la cădere politeismul grecilor şi romanilor.

În fine d-sa încheie cu următoarele cuvinte: „Omul, din mijlocul vieţii de toate zilele, din mijlocul suferinţelor şi patimelor de cari este cuprins, tinde întruna, gravitează cătră un ideal. În fiecare zi el crede că l-a atins şi iarăşi în fiecare zi se convinge că idealul de ieri nu este decât o nălucire a minţii sale; încât credinţi religioase, sisteme metafizice nu sunt decât părţile repetate ale unei spirale imense care, ridicându-se prin infinitul timpului, ne conduce la Divinitate, căci acolo numai se află adevăratul răspuns ce omul îl caută pre pământ ".

„Curierul de Iași”, 2 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Prelegerile Junimei - Dumineca trecută d. P. Verussi]

Princepele Nikita al Muntenegrului

Ţara acestui din urmă, săracă şi muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Neguşeştilor, domnind preste o rasă de răzăşi liberi prin sărăcia lor şi dotaţi c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle „ce-i frica" şi n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuşi este un cântăreţ însemnat al faptelor străbune, el uneşte lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbeşte şi se poartă ca fiecare din poporul său şi joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean şi unde se vor fi găsind mulţi Nestori cu barbele albe şi cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în şcoli se învăţa obligătoriu mânuirea armelor şi cântecele lui Homer, pe când cititul şi scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sîrbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea şi mai justificat.

Curierul de Iași, 29 septembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [De la o vreme 'ncoaci]

O pereche potrivită

Himen

Cu vie părere de bine înregistrăm cununia d-nişoarei Eugenia Frangulea cu d. dr. Samson Bodnărescu. Mireasa a fost una din cele mai inteligente institutoare din oraşul Iaşi, directoare a unei şcoli de fete şi bursieră a statului, trimisă în Germania pentru complectarea studiilor sale pedagogice. D. dr. Samson Bodnărescu, cunoscutul poet liric care în curs de mulţi ani au îmbogăţit paginile Convorbirilor cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime şi curăţie de simţământ şi c-o formă ferită de necorectitudine şi de exagerări tropice, a fost în curs de doi ani directorul conştiincios şi inteligent al şcoalei pedagogice de la Trei-Ierarhi şi s-a bucurat în acea calitate de stima nerezervată a întregului public luminat. Cununia civilă va fi astăzi la 6 oare sara în localul primăriei, cea religioasă la 7 oare în biserica de la Trei-Ierarhi . Cu această ocazie dorim potrivitei părechi o viaţă îndelungată şi fericită.

„Curierul de Iași”, 10 aprilie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Himen]

Note: Titlul „Himen” îi aparține lui Eminescu și este o aluzie mitologică - la zeul grec al căsătoriei - nu anatomică.

Samson Bodnărescu era prieten bun cu Eminescu. Poet apreciat de Maiorescu (în „Direcția nouă”) dar azi uitat, era ironizat la Junimea din cauza poeziilor lui neinteligibile.

Eugenia Frangulea era prietenă buna cu Veronica Micle - au supraviețuit unele scrisori de la Veronica pt Eugenia, care era în Germania cu o bursă.

Eminescu despre Heliade - la 17, 20 și 27 de ani

Astfel îți e cîntarea, bătrîne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor in nor.
Ruga-m-aș la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu în viața-mi toată, dar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu“-Ți… să-l cînt, apoi să mor.

Mihai Eminescu, La Heliade, 1867 (la 17 ani)

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Mihai Eminescu, Epigonii, 1870 (la 20 de ani)


Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu ).

Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în româneşte.

Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe" se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr' a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic, încât întors în ţara lui şi făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire şi mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată şi serioasă. „Istoria românilor" scrisă de el este o ţesătură de închipuiri subiective şi de greşeli; o a doua ediţie a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înşirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ; celălalt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de orice bun simţ.

„Curierul de Iași”, 11 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Monumente]

Singurul ministru în toată Europa care...

Ca să se vadă ce serioase sunt intenţiile constituţionale ale Turciei, spunem numai că s-au făcut un frumos început cu numirea senatorilor.

S-a numit Întâi şi-ntâi Ahmed-Kaisserli Paşa, fost ministru de marină , om ce se bucura de oarecare celebritate pentru că era singurul ministru în toată Europa care nu ştia — citi şi scrie. Unu la mână şi cei mulţi înainte.

„Curierul de Iași”, 21 ianuarie 1877 

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Senatul turcesc]

Eminescu despre Gogol

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a 'nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte - o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi... după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte" un cavaler de industrie îşi face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere".

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morţi". Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul ? ... Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş'aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

(...)

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg: „Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari".

„Curierul de Iași”, 5 decembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Revista tearală - Joia trecută s-a reprezentat...]

Istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte...

Netăgăduit că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor. La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea . Tot astfel,  prin războiul de la 1866 painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice. C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând , s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură ; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.

„Curierul de Iași”, 29 octombrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Netăgăduit că istoria...]

Eminescu ia apărarea unor evrei

Maltratare

Deşi nu suntem de loc amici ai rasei care profesează cultul mozaic şi nu ni se poate imputa nici un cuvânt în favoarea ei ca atare, totuşi, spre onoarea principiului escluderei ei de la drepturile publice şi chiar de la cele private, vom trebui să dezaprobăm purtarea nejustificabilă a unora din cetăţenii români, cari cred a putea trata persoane cu totul inofenzive de rasă semitică într-un mod în care turcii obicinuesc a trata pe bulgari. Declarăm că suntem contra oricărei concesii juridice sau economice cât de neînsemnate faţă cu totalitatea evreilor, dar principiul acesta nu include aplicarea de bastoane sau păruială asupra deosebiţilor indivizi care constituiesc acea totalitate.

Odată stabilit punctul nostru de vedere, spre a esclude de mai înainte orişice insinuare răutăcioasă, vom relata următorul fapt ce ni se comunică. D-nul Theodor Codrescu, care de mulţi ani are deosebite daravere cu librarii - anticvari fraţii Şragăr, a venit în magazia acestora şi în ziua de 24 sept. c. Cu această ocazie unul din fraţi i-a spus d-lui Codrescu că n-ar fi câştigat nimic cu desfacerea unor cărţi cumpărate de la tipografia sa. D. Codrescu, drept răspuns, a început să-l trateze părinţeşte pe Elias Şragăr. Atunci Samuel Şragăr zise: ,,N-am crezut, d-le Codrescu, ca să faceţi astfel şi să ştiţi că voi reclama". Dar Samuel nici nu sfârşise formularea verbală a protestărei sale când se şi pomeni cu răspunsul ciotoros pe spate, încât se zice că bastonul d-lui Codrescu să fi suferit mari pierderi în consistenţa sa materială, ceea ce ne face a presupune şi pierderile părţii opuse. În urma acestora aflăm că d. Codrescu va avea o înfăţişare înaintea secţiei a patra.

„Curierul de Iași”, 29 septembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Maltratare]

Teatru evreiesc

Într-o grădină pe ulița mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia și compusă din vro 6 inși (toți barbați), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viața casnică și religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-a jucat: 1) ,,Lumea ca un paradis" (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat și hasidul (habotnicul) luminat", dialog, 3) ,,Socrul și ginerile", 4) ,,Fișel harabagiul cu rândașul său Sider", comedie. Despre piese avem puțin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede și măruntă, încrezut, râzând iute și clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaștem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic și uimit de învățătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus și făcând creți pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung și slab, vorbind și cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos și netrebnicie Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) și figura plăcută. Ariile sunt evreiești, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.

„Curierul de Iași”, 22 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Teatru evreiesc]

Boala sultanului Murad V

Murad al V e tot bolnav. Se zice că mai multe centre nervoase suntu-i paralizate și că urmarea va fi o paralizie generală. El e foarte melancolic și roagă pe miniștrii de a-l scăpa din starea plină de cruzime în care se află. Abdul Hamid, fratele său, are mania de a se crede persecutat, prin urmare începuturile unei periculoase boale psihice, iar Iusuf Izzedin fiul lui Abdul-Aziz e rahitic. Cum se vede Kalifatul e aproape nominal iar stăpânirea împărăției în mânile lui Mehemed-Rudgi Vizirul, a lui Midhat Pașa și a lordului Elliot, ambasadorul Angliei.

„Curierul de Iași”, 4 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Turcia ["Turcia refuză ..."]]

De la 7 august st. n. au ajuns în Constantinopole profesorul dr. Leidersdorf din Viena spre a se consulta asupra stării sănătății sultanului cu medicul de curte al acestuia, d-rul Capoleone. În urmă, în înțelegere cu medicul de curte, profesorul a început să-l trateze pe sultan. Acesta suferea de o estremă superescitație nervoasă, cauzată prin o insomnie de șase săptămâni ce l-au cuprins puțin după suirea sa pe tron. După căutarea profesorului, insomnia au încetat în parte, cu toate acestea iritabilitatea sa nervoasa, reclamă cea mai mare liniște și cruțare.

„Curierul de Iași”, 11 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Turcia ["De la 7 august St. N. ..."]] 

Note:

Eminescu publica în „Curierul de Iași” mai ales știri externe, preluate din gazete străine de limbă germană sau franceză. Din ele a preluat cu siguranță și aceste informații.

Sultanul Murad al V-lea, îmbolnăvindu-se curând după urcarea pe tron, se pare că de depresie („foarte melancolic”), e diagnosticat greșit de medicii din Istanbul cu paralizie progresivă de origine sifilitică („urmarea va fi o paralizie generală”), la fel cum se va întampla mai târziu cu Eminescu însuși.

Psihiatrului austriac Leidersdorf, care îl trateaza pe sultan, îl va trata mai târziu chiar pe Eminescu la clinica  sa din Ober-Döbling. În ambele cazuri se pare că medicul austriac nu a acceptat diagnosticele greșite ale medicilor locali - observați că în al doilea fragment, de după venirea lui  Leidersdorf, nu se mai vorbește de paralizie.

Sultanul Murad  va fi detronat după câteva luni de domnie, pe motive de boală, fiind înlocuit cu fratele său  Abdul Hamid, care se va dovedi într-adevăr paranoic dar va domni până în 1908, când este detronat de „Junii turci”.

Murad V va mai trăi 28 de ani, până în 1904, ceea ce infirmă clar diagnosticul inițial de paralizie generală progresiva sifilitică.

Ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite

Ziarul „Pays" din Paris anunță ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite. Aceasta industrie consistă în dubirea pieilor omenești. D-l Mahrenholz din Washington au fondat o dubălărie de piei omenești, pe care le cumpără cu prețuri foarte bune în stare brută, încât multe văduve duioase, mulți copii nenorociți au ocazia de a vinde pielea răposatului soț sau părinte acestui ilustru industriaș. Productele fabricei sale sunt bine lucrate și se potrivesc minunat prin moliciunea lor pentru botine de dame. La espoziția din Philadelphia d. Mahrenholz a trimis o păreche de botine din piele dubită de om; ea atrage luarea aminte a tuturor damelor tinere și cochete. Un alt american produce din cadavrele despoiete al fabricei Mahrenholz et Comp. gaz aeriform pentru luminarea orașelor. Acest esces de utilitarism al Americei liberale, unde statul cum se vede nu mai are nici o însămnătate morală și e dat pe mâna tendențelor egoistice ale societății și a indivizilor, ni inspiră și nouă un proiect, a cărui realizare ar nimici fatala teorie a lui Malthus. Într-adevăr, Malthus susține că în împrejurări normale — și ale Americei sunt desigur din punct de vedere animalic cele mai normale — populația se înmulțește în progresiune geometrică, iar mijloacele de existență numai în cea matematică, încât oameni vor ajunge neapărat într-o zi să se mănânce unii pe alții. N-ar fi bine ca d. Mahrenholz să deschiză alături cu dubălăria să și o căsăpie de carne omenească și Parlamentul să-i deie concursul său, votând o lege prin care să se stabilească că până la o vârstă oarecare copiii să fie proprietatea duioșilor părinți și numai de acolo să devie persoane juridice? Acești duioși părinți n-ar întârzia, cred, de a vinde pentru prețul unui vițel prisosul copiilor lor. Prin aceasta s-ar pune capăt unei prea mari înmulțiri a rasei omenești în genere și a practicilor americani îndeosebi, s-ar dezlega cestiunile soțiale și ar fi și o reformă... demnă de America. Sfinte Brahma !

„Curierul de Iași”, 26 mai 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Piei de om] 

Note: „propunerea” din final reia pe cea din scrisoarea către o revistă germană.

dubire,  dubălărie - tăbăcire, tăbăcărie

căsăpie - măcelărie

gaz aeriform - gaz de iluminat, obținut prin distilarea lemnului, huilei, cărbunelui

Animismul - din prelegerea lui Vasile Conta

Duminica trecută d. Vasile Conta a ținut prelegerea sa asupra fetișismului.[...] Dar tocmai din cauza bogăției de cunoștințe desfășurate cu această ocazie sarcina unei dări de samă pe scurt devine aproape cu neputință.

D-sa a dovedit că credința în duplicitatea existenții noastre a pornit de la faptul că fiecare își are umbra sa. De acolo vedem la cei antici sufletele în chip de umbre, de-aceea, după credința poporului românesc, cel căruia i se ia umbra trebuie să moară. Dar, fiindcă toate lucrurile au o umbră, după credințele primitive toate lucrurile sunt însuflețite, astfel încât sălbatecul calcă pretutindene pe suflete, din cari cele mai multe sunt rele și puține, anume cele ale rudelor și prietenilor, sunt bune. Cu aceeași claritate a desfășurat apoi metoadele de a omorî sufletele, de a dobândi prietenia lor, de a le aservi; au arătat cum toate mișcările în natură li păreau produse de spirite, cum vântul e reprezentat ca o mulțime de spirite ce biciuiesc frunzele pădurei și valurile apelor, cum zefirul e un spirit mângâios ce spune povești florilor, cari râd de toate aceste, rămâind serioase numai pietrile bătrâne, care în viața lor lungă știu că acestea sunt deșărtăciuni ușoare. Mai ciudată este credința ca ființele au mai multe suflete, pentru a cărei ilustrare a adus, pe lângă altele din viața sălbaticilor, și credința țiganilor că au cel puțin trei suflete, apoi o poveste românească populară despre un om cu viața vecinică, a cărui vecinicie constă tocmai într-aceea că-și ascunsese sufletele foarte bine.

Credința că, pe când omul doarme, sufletul lui iese din trup și umblă pe unde vrea, au dat apoi naștere la vraja prinderei sufletului prin chemări mângâioase, a închiderei lui în ceară și într-o viță de păr și a nimicirii lui. Strigoii, luarea din urmă, făcutul, deochietul , făcutul de dragoste, toate se reduc în urma urmelor la unul și același princip, că adecă sufletul — după credința primitivă muritor — în neatârnare de trup poate fi vrăjit, prins, aservit și că e supus unor formule magice.

Departe de a fi redat măcar a suta parte din mulțimea faptelor aduse de prelector și tot așa de departe de a fi reprodus cugetarea unitară care le pătrundea pe toate, ne mulțămim numai cu aceste câteva însemnări, sperând că d. Conta va face din ele obiectul unui studiu în scris.

„Curierul de Iași",  16 februarie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Prelegerile Junimei - Duminica trecută d. Vasile Conta] 

Stradele din Iași

România este țara contrastelor. Venind cineva de la gară în stradele vestitului municipiu Dacorum Iassiorum rămâne încântat de podirea cu asfalt a stradelor noastre, pe care te poți plimba ca-n salon. Dar dacă vizitatorul ar avea curiozitatea de a merge în suburbii depărtate din șesul Bahluiului, de ex. pe șesul dintre șoseaua Ţuțorei și înălțimile pe care se înșiră orașul, începând de la Curtea Domnească pân-la Tătărași (târgul de jos, țigănimea domnească), atunci ar avea cu totul altă priveliște.

Acolo în loc de strade sunt adevărate lagune de glod; podului de lemn de preste Bahlui îi lipsesc la mijloc câteva scânduri pe cari nimeni nu se-ndură de-a le pune la loc, pe ici pe colo întâlnești căte un mare ochi de apă, spre a aduce aminte de mărețul act al facerii lumii. Acolo locuiește o parte a poporului ales de Dumnezeu, carele prin diferite apucături ingenioase, prin clădirea sistematică de movilițe de gunoaie, prin așezarea de scânduri rupte caută a forma trecători prin împărăția lui Neptun și a nu sta cu totul izolați de restul umanității.

Dar să lăsăm aceste formațiuni geografice pe seama unui Herodot al viitorului și să ne întoarcem la puncte mai cunoscute. Şoseua Socolei e cunoscută de toți ca drum care duce la viile și vilele orășenilor din Iași, la seminariul Socola, la Vaslui, în fine e o cale de comunicație despre care nu putem presupune că trece prin mijlocul unor triburi necunoscute. Aproape în dreptul șoselei de la Ţuțora șoseua Socolei se bucura de existența mai multor gropi perfide, pline cu apă. Când trece o trăsură prin aceste gropi, ea se preface în corabie, caii în servitori ai lui Neptun, iar călătorii invocă prin imnuri steaua mărilor, ca să-i conducă la limanul dorit. Prin aceste gropi trec zilnic sute de trăsuri, mii de militari, zeci de tunuri, încât biblica trecere prin Marea Roșie se repetează la acest punct de sute de ori pe zi. Învățătorii din școalele apropiate demonstrează băieților cu exemple ad oculos posibilitatea minunii biblice pe cale cu totul naturală.

Şi cu toate acestea în depărtare de o oră și jumătate, în vârful Repedei, sunt minunate cariere de piatră și numai cu zece, cincisprezece cară s-ar putea repara punctul în cestiune, s-ar putea pune capăt neplăcerilor miilor de trecători. Nu știm într-adevăr cine a luat întreprinderea reparării acelei șosele, știm însă atâta că nu se găsește nici un motiv care să scuze asemenea neregularități. Esplicăm pân-la un punct neglijarea unor strade puțin frecuentate, dar o cale atât de frecuentată ca și cea de la Socola trebuie să fie totdeauna practicabilă. Cu toată insistența atragem luarea aminte a autorităților competente să binevoiască a lua grabnic măsuri pentru a înlătura acele adevărate vexațiuni pentru comunicația între Iași și Socola.

„Curierul de Iași", 18 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Stradele] 

Un materialist român - Vasile Conta

Duminică în 10 l.c. d-nul V. Conta a ținut prelegerea sa asupra materialismului. Făcând o dare de samă retrospectivă asupra tuturor prelecțiunilor ținute în anul acesta, d-sa a arătat legătura ce există între deosebitele maniere de-a privi și a-și esplica lumea. Interesantă a fost dezvoltarea opiniei cumcă tot ce omul nu pricepe el esplică în mod metafizic, dar cu cât esperiența crește și terenul celor necunoscute devine din ce în ce mai mic, cu atâta ideile metafizicei spiritualiste se retrag pe terenul, necunoscut încă, în care se apără ca dintr-o cetate în contra înaintării line a esperienței și a deducerilor acesteia. Pentru a nu anticipa convingerile intime ce fiecare din public și le formează despre lume și omenire, d-sa a espus atât dovezile dualiștilor , cari împart lumea într-o substanță materială și alta spirituală, cât și dovezile contrarie ale materialiștilor , cari reduc toate fenomenele creațiunii la un singur principiu, la materie. Aceste dezvoltări paralele au fost urmate cu mare interes de public. La urmă prelectorul a încheiat dând conturele principale ale icoanei universului astfel cum ea se zugrăvește în creierul unui materialist.

Din cauza vremei reci și ploioase auditoriul n-a fost așa de numeros ca alte dăți.

„Curierul de Iași",  13 aprilie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Încheierea prelegerilor Junimei] 

Se știe că d. V. Conta au publicat într-un volum în limba franceză ,,Teoria fatalismului", a cării interesantă pertratare au ocupat mai mult timp coloanele „Convorbirilor literare". Aceste studii ale profesorului din Iași au un mare merit, ele sunt dictate pretutindene de spiritul neîndoielnic al adevărului. Poate să fie cineva pentru sau contra teoriilor materialiste, aceasta nu împiedecă însă ca să recunoaștem meritul personal al autorului de-a fi spus sincer și fără încungiur părerile pe care le crede adevărate, de-a fi scris în mod foarte clar și de-a fi tratat cestiunea înarmat cu toate cunoștințele necesare. [...]

 Pân-acuma auzim că d. Conta a primit în privirea cărții sale o scrisoare de la renumitul Charles Darwin și o altă de la materialistul german Louis Buchner.

„Curierul de Iași",  4 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Un materialist român] 

Miercuri, 21 aprilie seara, s-a săvârșit din viață fostul ministru de culte și instrucțiune publică, Vasile Conta.  [...] Mulți ani membru al societății literare Junimea, el publică în „Convorbiri" Teoria fatalismului, pe care-o traduse singur în franțuzește, și Teoria ondolațiunii universale, o încercare metafizică materialistă. După convingerile sale politice Conta era socialist, credea însă că nu e timpul venit, mai cu seamă nu în România, de-a încerca realizarea unor asemenea idei.

Ci chiar teoriile acestea el nu le privea ca adevăruri sociologice permanente și absolute, ci se esplica adeseori, întemeiat pe teoria fundamentală a ondolațiunii universale, că: ideea sociabilității e în popoare pe curba suitoare, că va culmina în socialism și că, după aceea, va începe a declina pe curba coborâtoare, pentru a se stinge și a face loc altor idei, cari'și vor începe traiul atunci când cele socialiste vor fi învechite. Teoria ondolațiunii universale, concepută cu atâta predilecție de inteligența lui, nu e nouă nici în aplicarea la ordinea mecanică a lumii, căci este ideea fundamentală a filozofiei lui Eraclit din Efes, nici în aplicarea la ordinea morală, căci se regăsește în fragmentele lui Protagoras din Abdera, care-a aplicat doctrina lui Eraclit despre „eterna curgere a tuturor lucrurilor" și la lumea intelectuală. Plato, în anticitate încă, combătea amândouă teoriile, numindu-le „o generalizare nejustificată a teoriei relativității".

Cumcă socialismul nu e decât forma în care organismul unui stat moare, spre a face loc barbariei sau cuceririi prin popoare mai tinere, era o întâmpinare ce i s-a spus ades, dar pe care n-a admis-o. [...]

„Timpul", 25 aprilie 1882

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [Vasile Conta] 

Palestina

Gazeta evreiască „Hamagid” publică o corespondență din Londra în care ia act despre faima răspîndită că guvernul turcesc a oferit drept plată numeroșilor săi creditori evreiești din Anglia cedarea unei părți din Palestina. Sir Hammond din Londra s-a pus în relațiuni cu Chwedalla, fondatorul unei societăți compuse din evrei englizești, franțuzești și austriecești cari au intențiunea de a cumpara cu un capital de 8 milioane funți sterling de la Poartă întreaga țară a făgăduinței. După o publicare a lui Chwedalla însă o astfel de cesiune nu va fi cu putință decît cu învoirea marilor puteri europene; totuși este nădejde că afacerea se va realiza. Societatea a știut se zice să intereseze încă de mulți ani și nu fără succes pe cele mai puternice Case din toată Europa pentru această idee. Chwedalla are intențiunea de a merge cît de curînd în persoană la Constantinopole, spre a grăbi treaba la fața locului.

„Curierul de Iași”, 27 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Palestina]