Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele

De cîte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucăţile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanţie sigură contra unei asemenea eventualităţi. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată şi îndelunga răbdare nu este fără sfârşit . Legătura cea puternică între dinastie şi popor e biserica, orişicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influenţate de biserică sunt cele agricole, cele ţărăneşti. Alipirea cătră tron şi iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în ţăranii aciia a cărora biserică a ştiut să le reprezinte familia domnitoare încunjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e 'ndreptat în contra bisericii. Preoţimea însăşi, întrucât este un factor politic, este pentru aşa numitul federalism , pe care-l numeşte drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă , dând fiecării naţionalităţi ceea ce este al ei, s-ar putea susţinea cu siguranţă că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluţiune. Susţinem şi am putea proba oricând că simţământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparţin unei confesii creştine oarecare şi că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simţământ; jocul de bursă, păsuirea , înaintarea în funcţiuni înalte, concesiile, ordinele şi decoraţiunile , interesele personale — acestea sunt adevăratele ţinte ale acelor clase de advocaţi cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă uşurinţă se formează şi se dizolvă grupurile politice de deputaţi din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric şi naţionalităţile se prezintă compacte şi neabătute din calea lor.

[...] Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesităţii, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naţionalităţilor şi ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omeneşti. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric - neînsemnate şi urâte de toţi din cauza suficienţii şi aroganţei lor.

„Curierul de Iași”, 13 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Contrar simpatiilor majorităţii popoarelor...]

Daca românii din Ungaria ar avea drepturi politice

Dacă maghiarii n-ar fi la mijloc, dacă românii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puțin cu al[e] croaților , cehilor, polonilor, n-am avea cuvânt a vedea în Austria o putere străină, și atunci s-ar putea vorbi de relații analoge cu acele ale Wurtenbergului . A alege între un stat în care românii se bucură de deplină libertate de dezvoltare și-ntre altul, unde condițiile de existență ale rasei române sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, și numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atât de străine ca și Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanței Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în București, nici în Belgrad, ci în Ardeal.

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage , se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește — și roșii sunt tot atât de străini de România ca redactorii lui „Pester Lloyd" de Ungaria; sunt aceeași breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii și foile lor din Pesta n-au altă treabă decât de-a băga vrajbă între naționalități și a le întărâta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioții noștri aflaseră de cuviință a porni un vânt de cucerire în care românul, om cu minte și așezat de felul lui, n-a crezut niciodată, având conștiință clară, că un asemenea lucru e cu neputință. Dar daca pe de o parte recunoaștem neputința noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consângenilor de peste Carpați, daca evităm chiar de-a înrăutăți relațiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitații pe care le inventează ,,Pester Lloyd" și foile ungurești, sugându-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăția austriacă ar fi — din cauza ungurilor — cel puțin tot atât de impopulare la noi ca și simpatiile pentru Rusia, pe cât timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naționalității române cu celelalte naționalități ale monarhiei învecinate.

„Timpul”, 19 august 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [«Pesther Lloyd» polemizează]