[despre] Data nașterii lui Eminescu - 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850 ?

Eminescu știa că s-a născut în  20 decembrie 1849 - astfel s-a trecut în registrul Junimii, la înscriere:

Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societății literare „Junimea“ și-au însemnat data și locul nașterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoșani“, și deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie. (Titu Maiorescu, „Eminescu și poeziile lui”)

Și astfel își socotea și vârsta - într-o însemnare din 1883 socotea că are 34 de ani.

La fel va spune, după moartea poetului, și fratele său Matei, referindu-se la o însemnare a tatălui lor, într-o psaltire unde însemnase nașterile copiilor (așa era obiceiul pe atunci, la fel făcea și străbunicul meu, pe la 1900):

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihai.“

(sursa: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)

Din păcate, Matei Eminovici nu s-a îngrijit să transmită acea acea psaltire (sau măcar acea pagină) posterității, deci dovada nu mai există. În schimb a fost descoperită însemnarea din registrul de botezuri al bisercii Uspenia din Botoșani:

„Născut la 15 ghenarie 1850, din părinții: Gheorghe Eminovici, proprietar, și soția sa Ralu, născută Vasile Iurașcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe dumnealui stolnicul Vasile Iurașcu“.

(sursa - o scrisoare a descoperitorului documentului, N. D. Giurescu, reprodusă de Titu Maiorescu în articolul „Eminescu și poeziile lui”)

Stolnicul Vasile Iurașcu, nașul, era  bunicul lui Eminescu, tatăl mamei lui, Ralu[ca].

Așadar, data oficială a rămas cea din actul oficial, deși parcă e mai probabil că cealaltă e cea reală. Mi se pare posibil ca Gheorghe Eminovici să nu știe pe de rost datele de naștere ale tuturor celor 11 copii ai săi (de pildă, în actele de înscriere la școală la Cernăuți, Eminescu figura ca născut în 14 decembrie) dar însemnarea din psaltire pare făcută atunci pe loc: „Astăzi”... (G. Călinescu zice ca ar putea fi doar o formulă) - plus însemnarea orei și chiar a minutelor !

Ambele date sunt pe stil vechi, după calendarul iulian, folosit pe atunci în Romania, nu după cel gregorian folosit de noi astăzi și folosit pe atunci în Europa apuseana. Diferența era pe atunci de 12 zile, deci când în Romania era 20 decembrie 1849, în Europa era 1 ianuarie 1850, iar când în Romania era 15 ianuarie 1850, în Europa era 27 ianuarie.

Cum arăta Eminescu în ochii contemporanilor

Am văzut cum arăta Eminescu copil, adolescent, student, să vedem și cum arăta în epoca de maturitate creatoare (între 24 și 33 de ani). Tot din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (consultată ca ebook):

„Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate și 4, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era plin (Platfuss, cum zice neamțul) însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, fața, un brun alb. (...) Piciorul și mâinile mici, ca ale mamei, dinți regulați și de culoare gălbuie,  când râdea cu mare poftă, și râs sincer. (...)
Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de jos, și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin.” (Matei Eminovici, fratele cel mai mic al lui Eminescu)

„Acolo îl găsii pe Eminescu. Tânăr, frumos, îmbrăcat cu îngrijire, mândru în toată ținuta lui - așa era când l-am văzut întâia oara.” (Constantin Meissner, cunoștință întâmplătoare) 

„Îl văzui că intră în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mișcare,  un om care, după aparențe, cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari, galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. (...) eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea între adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. (...) vorbea foarte vioi (...), mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți căpătau o expresie simpatică. (...)
Cum ședea aplecat peste foile așa de caligrafic scrise ale manuscriptului său, Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă; bărbia foarte pronunțată și gura largă se atenuau; fruntea ieșea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumusețea lor  și tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate.Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată.” (Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, una din iubirile lui Eminescu)

„Într-o ocaziune nesperată l-am cunoscut pe junele poet Eminescu (...) Este de o gentileţe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustaţa şi pletele-i negre aduc cu ale prinţilor din poveste...  Pare îndrăgostit de mine, însă, sigur, mai mult eu...” (Cleopatra Poenaru Lecca, pentru care Eminescu a avut o scurta dar intensă pasiune)

„În dosul pasajului aud pe cineva zicând: „Uite, Eminescu!” Toți ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii... Îl văd suindu-se-n tramvai (...) El ține pe brațe un ghiozdan ros pe la mărgini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.” (Alexandru Vlahuță) 

„În pragul altei uși, deschise spre geamlâc, stătea un bărbat cu o înfățișare neobișnuită. Mijlociu, puțin adus de spate, cu păr mult, negru, dat pe spate, cu mustața stufoasă, cu chip palid și o privire adâncă, tristă, depărtată. Un surtuc gros, mâncat de vreme, îi acoperea trupul ce-l simțeai zgribulit sub cămașa de noapte. (...) Numai ce aud glasul rece, dojenitor al doamnei [Slavici]:
- E aproape de de prânz... și tot în ținuta asta, domnule Eminescu?
(...) căta la el cu privirea ostenită, pâlpâind sub pleoape grele, un bărbat vădit pretimpuriu îmbătrânit, cu umeri triști și gura amară, stufuită de o mustață neîngrijită... cu chipul brăzdat și barba uitată.” (Vintilă Russu-Șirianu, consemnând mărturia tatălui său, Ioan Russu-Șirianu, care era nepotul lui Ioan Slavici și locuia la el, în aceeași casă cu Eminescu)

[despre] Boala lui Eminescu - nici sifilis nici înscenare ci psihoză maniaco-depresivă

Încă din anii '70, medicii au arătat că boala care i-a întunecat lui Eminescu ultimii ani ai vieții a fost psihoza maniaco-depresivă (din spectrul tulburărilor bipolare). Unii reprezentanți de seama ai lumii literare (ca de ex. Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu) au acceptat verdictul specialiștilor, totuși marele public pare să nu aibă știință de el, ci se împarte între trandiționaliștii care susțin vechiul diagnostic de sifilis și conspiraționiștii care susțin că Eminescu nu a fost deloc nebun, ci victimă a unei înscenări.

Opinia medicilor:

Asadar, Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n'a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n'a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice mixte. (dr. Ion Nica, în cartea „Eminescu. structura somato psihică”, 1972)

Tabloul afecţiunii lui Eminescu după cunoştinţele medicale actuale şi în concordanţă cu cele ale medicilor lui Eminescu, pledează pentru existenţa unei psihoze maniaco-depresivă fără semne demenţiale şi fără substrat anatomic. Există o predispoziţie ereditară pe linia ascendenţilor mamei. (dr. Ovidiu Vuia, neurolog, în articolul „Iar despre boala lui Mihai Eminescu”, 1985)

De ce nu poate fi sifilis (mai exact paralizie progresivă siflitică):

Pentru că nu a avut o evoluție progresivă, ci sinusoidala, cu suișuri și coborâșuri, cu perioade maniacale, perioade depresive și perioade relativ normale.

Paralizia progresivă sifilitică înseamnă distrugerea de către spirochete a neuronilor, a materiei cenușii a creierului. Distrugerea e ireparabilă - chiar și astăzi, antibioticele pot opri evoluția bolii, dar nu mai pot reface neuronii distruși. Așadar, înainte de antibiotice, boala „progresa” constant în timp, din rău în mai rău, cu o tot mai accentuată demență.

Ori nu așa s-a întâmplat cu Eminescu. Dovadă unele scrisori de după declanșarea bolii (în iun.1883), care par scrise de un om în deplinătatea facultăților mintale (ex: în  ian. 1884 de la clinica Ober-Döbling, sau în aug. 1885 de la băile Liman).

De ce nu poate fi înscenare, conspirație:

Despre realitatea bolii psihice:

- Ultimele însemnări ale lui Eminescu, din caietele sale - păstrate și azi în Biblioteca Academiei - arată un om aflat la limita nebuniei (sau chiar dincolo de ea). În volumul XV Fragmentarium le găsiți în capitolul Însemnări din primăvara - vara 1883. La început, încearcă să explice totul - politică, istorie, relațiile dintre sexe ș.a.m.d. - prin formule matematice și elucubrații fizice despre centrul de greutate. Mai târziu, ajunge la planuri politice fanteziste și „cabale”:

Kaballa mea proprie călugăr — secretar general la esterne în calitate de călugăr — arhidiacon — arhimandrit episcop in partibus, dr. in teologie, delegat la patriarhie (...) patriarh oecumenic. Domnitor al locurilor sfinte și al Orientului întreg.

- Eminescu recunoaște că a suferit de o boală psihică în scrisoarea sa din  ian. 1884 de la ospiciul austriac Ober-Döbling, după temporara însănătoșire, când își revine din prima perioadă maniacală:

Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost.  [...] Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decât că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni, ci și mai mult încă de foame.  

- Mărturiile multor contemporani despre perioada lui de boală se potrivesc cu manifestările psihozei maniaco-depresive, deși boala aia nu era cunoscuta în epocă în Romania și Eminescu era diagnosticat greșit cu sifilis. Printre ei, Nicolae Iorga și viitorul politician antisemit A.C. Cuza, care nu pot fi nicidecum încadrați în presupusa conspirație  iudeo-masonico-germano-austriaco-etc.

Nicolae Iorga îl descrie pe Eminescu într-o perioada maniacală:

„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față și apuca de turnure femeile care-i plăceau. Mulți se țineau de dânsul - Doamne, iartă-i! - distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsuflețit, ajuns hidos prin impia descompunere a unei ființe respectate și iubite.” (Nicolae Iorga)

A.C. Cuza îl  descrie pe Eminescu  într-o depresie severă:

„L-am găsit într-o stare de plâns; de 8 zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt [...]  Ieri a mâncat puțină supă, totuși încă nu vorbește, deși se pare că înțelege, căci zâmbește și se uită lung  când îi povestești” (A.C. Cuza într-o scrisoare către Iacob Negruzzi)

- Eminescu mai suferise de depresii și înainte de a înnebuni, după cum mărturisea în scrisori:

eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic

dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora.

- Boala psihică era ereditară în familie, fratele cel mare al lui Eminescu înnebunise la aceeași vârstă -spune chiar Eminescu într-o scrisoare:

Iubite Tată, Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. 

Alți doi frați mai mari i s-au sinucis: Iorgu și Nicolae. După spusele lui Slavici, Nicolae era și el bolnav psihic și Eminescu avea de gând să-l interneze la sanatoriul lui Suțu când s-a îmbolnăvit el însuși.

Despre neverosimilitatea presupusei consipirații:

- Eminescu a fost liber în cea mai mare parte a timpului bolii. A fost internat:
 - din 28 iunie 1883 până prin martie 1884, întâi la sanatoriul lui Suțu apoi la cel austriac;
 - din nov. 1886 până în aprilie 1887 la Mănăstirea Neamț
 - din febr. 1889 până în 15 iunie 1889 (când moare) e iar la sanatoriul lui Suțu
 În rest a umblat liber prin Iași, Botoșani și București. Mai mult, în august 1885 e singur la băi lângă Odesa, deci pe teritoriul Rusiei, rivala Austriei ! Și în loc să fugă, să-și piardă urma, cerea bani să se întoarcă în țară!

- Maiorescu l-a protejat constant pe Eminescu și înainte și după îmbolnăvire. Nu numai că i-a facut rost de serviciu: el l-a numit bibliotecar, apoi revizor școlar (adică inspector) pe când era ministru, dar i-a propus să-l numească profesor universitar de filozofie, după ce-și dă doctoratul (dar Eminescu nu și l-a mai dat). Când Maiorescu n-a mai fost la putere, Eminescu a fost dat afară de minsitrul liberal, dar tot Maiorescu i-a găsit iar serviciu, l-a chemat la București, ca ziarist la „Timpul”, unde era bine plătit (400 franci). A încercat și să-l găzduiască în casa lui, ca să-i asigure condiții mai bune de viață, dar Eminescu, prea mândru ca să accepte, a plecat de la el după câteva săptămâni. După îmbolnăvire, a organizat ajutorarea lui: colectarea banilor, trimiterea lui la clinica austriacă, apoi, pt refacere, în Italia, i-a editat el volumul de Poesii și când s-a întors aparent însănătoșit (temporar) i-a obținut iarăși un post la bibliotecă. Ar fi foarte trist și nedrept ca după toate astea să rămână în posteritate ca cel care l-a „asasinat civil” pe Eminescu :(

- Încordarea relațiilor cu Austro-Ungaria se datora discursurilor oficiale ale unor politicieni liberali  în prezența regelui, la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare de la Iași, nu lui Eminescu sau societății Carpații. Liberalul (traseist, fost conservator) Petre Grădișteanu spusese că lipsesc două nestemate din coroana lui Ștefan cel Mare (desigur, Basarabia și Bucovina) iar liderul liberal C.A. Rosetti (cel mult atacat de Eminescu) îl numise pe Carol I regele românilor.

- Eminescu considera unirea cu Transilvania o utopie - cel putin asa scria în ziare:

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. [...]

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage , se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește [...]

 El milita frecvent în Timpul pentru drepturile românilor în cadrul Austro-Ungariei, dar nu și pentru unire.

- Eminescu era de fapt destul de filogerman / filoaustriac - doar antimaghiar:

Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu. [...]

Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceața luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. [...]

Într-o Românie extrem de francofilă, în care cei mai mulți din clasa politică și intelectuală erau educați la Paris și îmbibați de cultura franceză, un om ca Eminescu, educat la Viena și Berlin și pătruns de cultura germană, care nu doar citea ci și scria unele însemnări și chiar visa în germană, ar fi fost în ochii Germaniei și Austriei un posibil aliat de câștigat, în nici un caz inamicul nr.1!

- Adversari cerți ai presupușilor conspiratori au fost tratați mult mai blând, nu prin internare la ospiciu, moarte civilă și asasinat.

Adversarii regelui Carol I:

Junimistul Gheorghe Panu l-a atacat dur pe Carol I într-un articol intitulat „Omul periculos” - l-a numit „cătană nemțească”, „ulan prusian”, „izvorul tuturor relelor”, „samsarul tuturor trădărilor”, „suflet blestemat”.  A fost condamnat la 2 ani închisoare, dar după proces a fugit din țară. S-a întors însă peste câțiva ani și a putut face carieră politică, a fost deputat și senator.

Alexandru Candiano-Popescu, fost lider al efemerei Republici de la Ploiești, devine adjutant al regelui Carol (spre indignarea lui Eminescu).

Adversarii Austro-Ungariei (doar ai Ungariei, de fapt, la fel ca Eminescu):

Memorandiștii au fost condamnați la închisoare de la două luni la cinci ani, dar au fost grațiați după numai 1 an de împăratul Franz Josef.

Avram Iancu a umblat liber prin munți până la moartea sa în 1872. Deși suferea, se pare, de depresie în urma speranțelor dezamăgite - umbla din sat în sat, cânta din fluier cântece de jale și lăcrima - nu se știe să fi fost internat la ospiciu.

Eminescu despre tatăl său, Gheorghe Eminovici

Ciorne de scrisori din perioada studenției lui Eminescu la Berlin:

Eminescu către tatal său:

[Berlin, decembrie 1873—ianuarie 1874]

Iubite Tată,

Dacă nu ți-am scris pân-acuma cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini oricice voință proprie a oricărui din fiii d-niei tale, neîncredere augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută decât a se chivernisi, după cum o numești , d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Ești un părinte nenorocit — adevărat. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsure pașii după cum dorești d-ta. Când vorbești de frații mei, se poate că ei ți-or fi greșit, căci ei poate te-au înșelat, poate ți-au spus lucruri ce nu erau, eu nu-mi aduc aminte să fi păcătuit decât prin o extremă iubire de adevăr, și de aceea-l spun și acuma.

N-am putut pleca la moment din Berlin pentru că Rosetti a făcut cu putință ca să rămân. El mi-a ridicat leafa la Agenție la 16 napoleoni pe lună și, fiindcă era singur aici, neavând pe nimeni în cancelarie, am crezut de dătoria mea să rămân c-un om la a cărui opinie bună am ținut și țin. El în urmă a fost numit membru la Curtea de Casație și la urmașul lui, fostul ministru Crețulescu, am intrat în aceleași condiții, într-o vreme în care eram de neapărată trebuință aici. Daca ți-aș fi scris asta d-tale ai fi zis, după cum obicinuiești, că îmblu cu minciuni, că îmblu să te-nșel ș. a. N-am voit să mă espun la asemenea laude și de-aceea am tăcut. În sara chiar în care am primit bani din Lipsca prin casa Wertheisner m-am dus la agenție ș-am anunțat lui Rosetti plecarea mea și, daca n-am plecat, d-ta vei crede că nu-s așa de nebun să fi stat numai de flori de cuc aici.

(scrisoarea a rămas neterminată)

Eminescu către un prieten neidentificat, poate Samson Bodnărescu (poet junimist, pe atunci directorul bibliotecii din Iași):

[Berlin, februarie—septembrie 1873]

 Iubitul meu,

Aș fi dorit ca să nu fi trebuit să-ți scriu această epistolă, nici pentru. tine, pentru că te expune la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ți va deschide fereștile spre-a te uita într-o casă care n-as fi dorit s-o cunoască nimenea-n lume, a mea adică. Nu știi ce tată am. Sărac și împovărat de o familie grea (șapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o deșertăciune atât de mare încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume.

Măritându-se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promite înscris ceea ce nici are, nici poate realiza, dar obligațiunea față de cumnatu-meu este pozitivă, și bătrânul meu e ca și ruinat. Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I și c-o înțelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplesie. Am frați mai mari și [mai] mici decât ele [și] mine, fără pozițiune-n lume—și asta nu din cauza lor, ci numai din a deșertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, și sfârșea prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiți prin străinătate, fără subzistență, în voia sorții lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deșertăciunea îndărătnicului bătrân, și întristarea mea cea mare este că eu ajut de-a [o-]ngreuia prin nefolositoarea mea esistență. Nu crede însă cumc-o fac din impuls propriu. Deja de la al 14-a și pân' la al 20-lea an mi-am câștigat pânea singur, într-o viață aventuroasă și plină de nemulțămiri, și am făcut-o aceasta cu deplina conștiință a sacrificiului, iar nu din capriții copilăroase, precum protestam foarte des față cu cunoscuții mei, căci voiam mai iute să trec de-un lucru rău decât de fiul unui om sărac și van.

Această trăsătură de caracter, care a aflat-o el în urmă de la niște rude comunicative, l-au mișcat pe bătrânul meu foarte mult, căci oarecare nobleță de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani. Îmi pare rău c-am primit oferirea lui, căci sânt o greutate, nu pentru el, ci pentru familie. Nu am prejudiții și cu toate astea mi-ar părea rău dacă țărâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâni străine. Iartă că devin sentimental — e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om își are pe-ale sale — afară de-aceea nu te oblig de-a le respecta. A opri calamitatea nu mi-a venit în minte, pentru că-i imposibil. Ceea ce aș fi voit e ca eu să nu fi adaogat defel la sporirea acelei greutăți ce apasă deja asupra acelei palme de pământ. Deciziunea mea-i luată. Nevoind nici să-mpărtășesc soarta fraților mei, risipiți pin străini, nici să adaog la lipsa lor, am decis să mă-ntorc în țară peste câtăva vreme și [să] m-arunc iarăși în valurile vieții practice. Mi-e indiferent cum — eu ș-așa nu mai pot fi fericit în lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuitoarele de toate zilele, precum. [î]mi lipsesc adeseori azi. Îmi venise într-un rând ideea, adică-n anul trecut, ca să cer un ajutor de la Junimea, dar am fost în Iași și m-am convins în persoană cumcă societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale, în sensul strict al cuvântului, nu mi-a trecut nici prin minte vodată ca să trăiesc.

Am deci o rugă cătră tine. Știu că-i supărătoare — și numai eu știu cât m-a costat pân’ m-am decis a lua condeiul ca să-ți scriu. Caută-mi o ocupațiune în Iași — ea poate fi foarte  modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimărui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iași, să lucrez fără s-o știe nime, mi-ar părea și mai bine. De nu vei găsi o ocupațiune pentru mine, fă-te ca și cum n-ai fi primit scrisoarea asta, scrie-mi de altele și eu voi înțelege și voi tăcea. Mă vei întreba poate de ce nu m-am adresat cătră persoane mai influente decât tine — dar cu cât cineva e mai influent cu atâta trebuie să-mi calc mai mult pe inimă pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufletești, la ce să te espui la oameni cari chiar prin vorba lor cred că-ți fac o onoare dacă ți-o adresează. Voi să reintru în nimicnicia din care am ieșit.

Te sărut
M. Emin[escu]

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Eminescu despre fratele său Șerban Eminovici

Berlin, în 17 iuni 873

Scumpii mei părinți,

De două ori am scris lui Iorgu și n-am căpătat nici un răspuns, așa încât nu știu cum vă aflați acasă și tăcerea fratelui mă împle de neliniște. Afară de aceea i-a scris și Șerban de două ori și, după cum mi-a spus înainte de vro 4 zile, nici el nu căpătase încă răspuns. Vă rog dar a mă scoate din această neliniște și a-mi răspunde numaidecât în urma primirei scrisorii de față. Pe la finea lui august sau începutul lui septemvrie gândesc că mi-oi isprăvi esamenele și m-oi întoarce-n țară. Aștept cu nerăbdare capătul vieții mele de student, care desigur că pentru mine numai plăcută n-a fost.

Pe Șerban îl văd rar, căci șede foarte departe de mine. Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atâta ca să știu ce are de gând să facă. Ceea ce știți d-voastre despre el știu și eu. .. și nici cred ca să-i fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gândeste. Altfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe cu doctori germani, și societatea lui e foarte căutată. El e și membru la o societate științifică-medicală. Ce sânt românii cari învață medicina aicea pe lângă el ? Pot să zic că dispar ... și cu toate acestea ... Eu o spun curat, nu-l înțeleg și pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie rețete, face chiar vizite, căci după legile prusiane [î]i este permis aceasta, se-nțelege că sub responsabilitatea sa personală. Dar presupunem c-ar rămânea chiar aici, ce viitor îl poate aștepta în mijlocul unui oraș unde sânt atâția alții ?

Aștept un grabnic răspuns, vă sărut mînile, sărut pe Iorgu, Harieta și Aglaia (care pare că e acasă) și rămân al d-voastre
supus fiu
Mihai

Iași, în 4/16 noiemvrie 874

Iubite Tată,

Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. Întreținerea sa în spital costă opt napoleoni pe lună, sumă de care eu nu dispun. D-nul Krețulescu se-nțelege că nu poate lua asupră-și o asemenea sarcină, deși pân-acum au avut toate îngrijirile putincioase pentru însul. Vă rog a-mi răspunde grabnic ce puteți face și dacă-i puteți trimite cel puțin pe două luni deocamdată. Să-mi spuneți și cum stau toate acasă și să tăinuiți mamei cuprinsul scrisorii mele. Ministrul Cultelor a fost în Iași. El știa deja despre Șerban, dar, neavând nici o sumă disponibilă din buget, nu poate veni în ajutorul său.

Sărutându-vă mânile, rămân al d-voastre supus fiu
Mihai

[10—25 noiembrie 1874]

Iubite Tată

Telegrama din Berlin din partea secretarului Agenției sună astfel : „Spitalul anunță că Șerban a murit ieri. Luăm dispozițiuni de înmormântare pentru miercuri. Telegrafiați nemijlocit intențiunile d-voastre". Se poate că secretariul credea că d-ta vei lua dispoziții deosebite în această privință.

În altă scrisoare, despre care v-am dat samă, el cerea ca să se plătească din parte-ne suma datorită spitalului de alienați în care fusese condus nefericitul Șerban și care se urcă la 40 taleri pe lună (160 franci) și alte dătorii mici. [...]

Întrebarea principală este dacă puteți să faceți și această cheltuială, cea din urmă după cum vedeți, pentru un fiu nefericit, care desigur au greșit mai mult printr-o înnescută slăbiciune de caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie și nici o putere. Șărban a fost un om slab, iar nu om rău — asta a fost părerea mea despre el întotdeauna — și desigur că a fost mai nenorocit decum merita să fie. El n-a avut pentru nimenea ură în lume, n-a avut nici o patimă urâtă și, dac-a greșit, nu din răutate, ci dintr-o nemărginită slăbiciune a greșit. El era un copil bătrân și astfel ar fi trebuit tratat. Acuma — se-nțelege că e prea târziu pentru orișice. [...]

Sărut mânile mamei și cred că veți tăinui încă această știre. Eu n-am spus-o nimărui, căci ușor ar veni și în Botoșani. Nu știe decât Chernbach, care-acum e-aici la telegraf.

Al d-voastre supus fiu
Mihai


[către Ioan Al. Samurcaș, secretarul Agenției României la Berlin:]

Iași, 1 decemvrie 874

Mult stimatul meu Domn,

Din scrisoarea alăturată a tatălui meu veți vedea cum stau împrejurările, adică foarte rău. Vă rog de-un lucru. Făceți-mi o listă a dătorielor sale, despre cari eu n-am știut nimic pân' la ultima dv. scrisoare. Un abuz de încredere e foarte mare lucru și-l dezaprob până și-n nefericitul meu frate. Însă desigur că numai sub presiunea împrejurărilor îl va fi comis. Eu vă asigur că, pe cât eram în Berlin, am împărțit întotdeuna cu el pe cât aveam când avea nevoie de bani. Puneți în lista cerută prețul cu care el a vândut obiectele de valoare încredințate lui, căci eu cred că d-na Presber i le-a trimis ca să le vândă. Aceasta se vede indicat în pasagiul următor al scrisoarei sale : „Bei meinem Umzuge von Berlin nach Creuz nach hatte ich mir Geld geliehen welches ich verzinsen muss. Dieses (Geld scilicet) bestand in Werțpapieren". [...]

Iertați, vă rog, neîngrijirile de stil ale scrisorii de față și credeți că sunt amețit de cap, văzându-mă pus în curentul unor nefericiri familiale cu cari eu, ce am fost avizat la un trai singuratec și la puterile mele proprii, nu sunt deprins și nici știu a le mânui. Cred că, dacă bătrânul meu va mai răsufla de greutățile momentane cari-l apasă, va putea să acopere îndătoririle fiului său, dar în prezent nu cred să poată face mult. Chiar acuma i-am scris lui, alăturându-i scrisoarea doamnei Presber. Pe mine mă știți că nu am nici un fel de avere și că traiul meu, modest cum este și va fi întotdeuna, nu e cu toate acestea ușor. După cum am citit coala întâia a acestei scrisori am văzut că-i scrisă fără nici un fel de legătură și vă rog din nou să mă scuzați. Vedeți bine că mai nu știu ce să vă răspund, decât că, pe cât e-n puterea mea, voi încerca să dau o soluțiune acestei afaceri, desigur cea mai penibilă din viața mea. Mulțămiți și astă dată d-lui ministru cu mai bune și mai frumoase cuvinte decât sunt în stare eu în acest moment. E trist pentru mine că nu am drept mulțămire decât cuvinte și nu pot împlini în faptă ceea ce doresc și voiți.

Salutările mele d-voastre și surorii d-voastre și rămân
ca-ntotdeuna al d-voastre
Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1873][1874] 

Note:

Șerban Eminovici era cel mai mare dintre frații lui Eminescu; studiase medicina (fără să-și ia licența) și se afla la Berlin în perioada când Eminescu își pregătea acolo doctoratul în filosofie. Născut în 1841, înnebunește deci la aceeași vârstă ca Eminescu, la 33 de ani. Se asemăna cu Eminescu prin firea pesimistă „frate-meu Șerban [...] vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat.”, dar și prin comportamentul din perioada bolii (comparați cu scrisoarea lui Miron Pompiliu despre Eminescu în faza maniacală: iresponsabilitate, datorii, abuz de încredere) -  probabil era vorba tot de tot psihoză maniaco-depresivă, boală cu o componentă ereditară.

Iorgu era alt frate mai mare, ofițer, atunci bolnav, mort în acel an1873, deci înaintea lui Șerban, acasă la Ipotești, în circumstanțe nesigure (după spusele celui mai mic dintre frați, Matei, dintr-o căzătură de pe cal, dar după spusele lui Caragiale, s-a împușcat).

Aglaia (măritată Drogli) și Harieta erau surorile mai mici ale lui Eminescu.

Ministrul pomenit este, se pare, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului și cultelor.

Visul din noaptea de 11/12 februarie 1876

În noaptea de la 11 spre 12 fevr. 876 am avut următoriul vis. Se făcea la noi acasă, la Ipotești. Soră-mea Aglaie mă cheamă ca să mă prezinte lui Don Alfons și vărului său Don Carlos, cari se aflau la noi în gazdă. Într-adevăr, citisem parecă cu puțin înainte că ei se împăcase și că Don Carlos găsise o combinație ca să scape Spania de grenadirii și brigadirii săi — anume: regina Spaniei Isabela înfiase pe un rege american. Acesta murind, țările sale erau de drept ale Spaniei, dar micele republice ale Americei de Sud își apropriase acele țări. Acuma Spania voia să ceară mai întâi de la ele aceste țări, apoi să facă un memorand cătră puterile Europei; la urmă, daca n-ar fi ajutat nici acesta, să înceapă a-ntări cetăți ș-a strânge oameni ad hoc pentru acest scop. Don Carlos ar fi plecat apoi în război cu oamenii săi.

Iată, soră-mea îmi dă un surtuc negru (am gândit îndată și la pantalonii de o dubioasă culoare) ș-am intrat pe podelele ceruite ale odăii unde erau cei doi regi. Soră-mea-mi spune la ureche: spune-ți numele și meseria. Eu mă închin înaintea lui Don Alfons:

— Eminescu, rumänischer Schriftsteller.
— Was für ein Schriftsteller ist der* ? — întreabă D[on] Carlos, care era femeie.
— Verzeihen, ich bin selbst Schriftsteller im Rumänischen.
— A ! So wird man wohl im Moldauischen sagen. Wahrscheinlich schreiben sie bei den „Conforbiri literare”.

Don Carlos mă invitează să șed pe un divan-sofa, care ocupa amândouă laturele ale unui unghi al odaiei și pe care dormeau v-o trei femei îmbrăcate. Am șezut și am vorbit mai multe lucruri.

Femeia Don Carlos era brunetă, avea nasul cam în sus, era palidă și din vocea [ei] se vedea o siguranță și o energie rară. Sicherer Blick, sichere Hand. Alfons era un Trottel. El era galben la față, obrajii lui erau două lungi vâlci sau încrețituri de riduri *** de se uita trist înaintea sa; el purta o coroană ca și regii de pe cărțile de joc. S-au adus un paner cu mere și covrigi, pe care Don Carlos i le-au arătat lui Alfons: ia vere. Acesta au făcut o față neplăcută și au refuzat. A văzut parecă în asta o atingere* a demnității sale.

Acolo l-am văzut și pe frate-meu Șerban. El vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat. Mi-a spus că și-a schimbat numele în U. Eminovici, căci V.E. exista deja în Europa. I-am spus că trebuie să fie o eroare, căci tata se numește Gheorghe și nu Vasile, ceea ce a recunoscut și el.

În urmă Don Carlos a trecut la locul însămnat cu cruce și mi-a făcut semn să vorbesc cu dânsul. Eu am spus c-aș dori să șed alături, căci de departe n-aud bine.

— Cum așa, sora d-tale mi-au spus că oamenii trebuie să vorbească încet cu d-ta, atât ești de nervos.
— Da ! dar acuma-i tocmai contrariul. Aud rău și trebuie să se vorbească tare.
— Să șezi alături nu prea-i cu putință, căci vezi...

Într-adevăr, ea s-așezase aproape de curul* unei duene bătrâne, care dormea*. Cunoscând galanteria spaniolă am tăcut. M-am ferit să dau titlu lui Don Carlos — să-i fi zis Königl. Hoheit mă temeam că se supără, să-i fi zis Ex. Majestät mă temeam că se supără Don Alfons. Când am ieșit din casă, am ieșit cu deplina convingere că numai D[on] C[arlos] este demn să fie regele Spaniei și că D[on] A[lfons] e un Trottel. Ba chiar iubeam pe această energică femeie. Dacă, atunci când n-aveam loc alături, m-ar [fi] lăsat să îngenunchi dinaintea ei, să pun coatele în poala ei și să mă uit în sus în fața [ei], să zic: Doamnă, ai avea în mine un prea credincios servitor ! m-ar fi făcut fericit. Voiam să-i recomand pe mama ca gew. * regierende Fürstin v.u. * auf der Moldau. Și parecă așa era. Cum va admira ea privirea blândă și liniștită a mamei !

Am recomandat mamei să trimeată-n odaie la regi numai servitori frumoși, iar nu fețe imposibile. Era o balaioară a maicei, grăsulie și zveltă, pe care am trimis-o să servească.

Am ieșit parecă-n târg și am mer[s] pe uliți largi ca bulevarde (ulița mare din Praga), m-am coborât în jos  ( *** Brunner * Cernăuți) ș-am întâlnit pe Sofia de la Bodnărescu, căreia i-am spus că femei urâte sunt ușor de căpătat:

Crede că, urâtă sau frumoasă fie, tot atâta o costă și totdeuna ea * plătește prea scump ceea ce-i faci. Sau nu poate ea face ca d. Maiorescu să deie 150 fr. pe-un mușteriu numai de 17 ani, cum au făcut-o la Polyz.

M-am suit în deal. Acolo am văzut o uliță strâmtă între case negre, vechi, hrentuite, care ținea loc de bazar.

Atunci m-am trezit ș-am fost așa de viu atins de acest vis încât l-am scris. M-am trezit citind un lung articol din „N[eue] f[reie] Presse” a cărui foi erau încă netăiate și cuprindea trei file, asupra împăcăciunei lui D [on] C[arlos] cu D[on] A[lfonso].

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Visul din noaptea de 11/12 februarie 1876]

Note:

Încerc să traduc părțile în germană - dacă greșesc undeva, vă rog corectați-mă.

Dialogul în germană:

— Eminescu, scriitor român.
— Ce fel de scriitor este ? — întreabă D[on] Carlos, care era femeie.
— Din păcate, scriu numai în românește.
— A ! Vreți sa spuneți în moldovenește. Probabil scrieți la „Conforbiri literare”.

Sicherer Blick, sichere Hand. - Privire sigură, mână sigură.

Königl. Hoheit - Alteță Regală

Trottel - idiot

regierende Fürstin v.u. * auf der Moldau - Principesa domnitoare a Moldovei

„N[eue] f[reie] Presse” („Noua presă liberă”) - ziar din Viena

Despre Ilie, fratele mort în adolescență

De câte ori voi să-mi închipuiesc figura unui om nobil și inteligent pe care nu-l cunosc îmi iese Ilie nainte — pare că văd înaintea mea ochii lui albaștri — de câte ori citesc un pasagiu înțelept îmi pare că-l aud citit de glasul lui. I se prezintă oare orișicui ideea unei persoane iubite (și pierdute) în închipuirile cele mai valoroase și mai prețuite ale sufletului său, sau este asta numai în cazul meu? Și daca li s-ar prezenta într-adevăr, ce însemnează asta? Chiar dacă mă-nchipuiesc mare, onorat, sapient, îmi pare c-aș voi s-o fiu sub forma lui și nu sub a mea, pare că când mă primblu picioarele și corpul meu au acea legănare proprie mersului său — oare nu sunt eu el, cu toate diferințele? De la simpatia deosebită s-ar putea conchide la asemănare, din această nedispozițiune a chipului său — la identitate.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Despre Ilie, fratele poetului]