Sinuciderea unui aristocrat rus

De mai multe luni petrecea în Iaşi un barbat tânăr şi interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenţii aventuroase fiecine ştia să spună cîte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei ruseşti. Mulţi ştiau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alţii circaziană , în faptă însă era rus, de religie ortodoxă şi fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia . Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind şi el tot în acel regiment şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte. În vremea războiului sîrbesc însă s-a dus şi el ca voluntar în contra voinţei esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iaşi pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale şi a solicita graţiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise , îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a putea obţine graţie suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulţi amici că, dacă nu va izbuti să fie graţiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniştitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâştiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare , M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în faţa unui public numeros, care cunoştea greşala militarului ; pe când în vremi mai puţin turburate şi mai ales în altă situaţie, ferită de privirile publicului, un asemenea act de graţie putea uşor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câţiva paşi de la vagonul imperial, îşi străpunse inima c-un stilet . Dus la moment de cătră doi medici în sala de aşteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt .

Tot Iaşul îl cunoştea. Înalt şi bine făcut, mai mult oacheş şi având în faţă o espresie energică şi fină, mişcându-se c-o eleganţă naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor şi grădinelor . Alaltaieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la faţă, cu aceiaşi răceală şi linişte militărească . Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganţa şi frumuseţa întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră şi numai ochii, rămaşi deschişi şi pierzându-şi strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparenţa c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D.N. Heck au fotografiat alaltaieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineaţa s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulţi medici militari ruşi. Stiletul cu două ascuţişuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părţei drepte a inimei şi în direcţie verticală. Lovitura de moarte şi-a dat-o c-o extraordinară răceală şi tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă şi a patra parte din a şasea. Cercetându- se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei , adecă a membranei ce învăleşte creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită şi existenţei unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul ,,Eternitatea", în asistenţa unui public puţin numeros, dar distins.

Curierul de Iași, 27 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Sinucidere]

Somnul și visul

Publicul cel mai ales, domni şi doamne, inteliginţa capitalei, cît a putut coprinde spaţiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele şi instructivele esplicări date de d. T. Maiorescu asupra visurilor.

Suprema fiinţă organică pe globul nostru, omul, oboseşte ca şi celelalte în lupta pentru esistenţă, în care arma sa cea mai teribilă sînt creierii săi, mai rafinat dezvoltaţi decît la ceilalţi organismi inferiori. Oboseala sau puterile consumate prin acţiune se repară prin somn, care durează un timp oarecare, periodic, cînd animalul este în starea cea mai nevinovată, inofensivă.

Fiziologiceşte privit, somnul este o amorţire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire. Cînd un copil învaţă a scrie, se nevoieşte a ţine condeiul şi-şi încordează muşchii pentru a face lucrarea la care nu e deprins. După un timp simte oboseală în degete sau în mînă chiar. Printr-o rezoluţiune venită prin nervii centrifugali din creieri, pentru a stărui în lucrare, dar în fine puterile ne părăsesc, nervii se paraliză. Aceasta nu e altceva decît arderea, consumarea nervilor în acţiune, cînd simţim şi căldură, ca în orice combustiune. Tot aşa este şi cu gîndirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părţii corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuieşte prin repaos, cînd cenuşa — imaginară — se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere şi reîmprospătare în creieri, nervi sau muşchi şi între focul întreţinut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conştiinţă, nu sînt decît operaţiuni fiziologice. Precum lampa nu arde neaprinsă sau fără ulei, asemenea şi la noi, în timpul somnului nefiind escitaţi din afară, nici dinlăuntru, nu se consumă celular. Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adîncimea lui. Mai greu dormim în prima oară după adormire. Din ce în ce puterile se restituie şi somnul devine mai uşor, încît dimineaţa un mic zgomot ne deşteaptă.

Ce este visul? în cercul mic luminat al conştiinţei noastre se mişcă imagini de lucruri, idei teribile, cari ne-au emoţionat tare odată şi de cari nu putem scăpa Această nelinişte este mai mare sau mai mică, după temperamente. Amintirea, cînd sîntem deştepţi, este slabă; închizînd ochii, nu mai avem o imagine fidelă a lucrului din faţa noastră. Din contră, în vis imaginea este ca reală. Cauza este că imaginele se deşteaptă dinlăuntru nostru, în creieri, şi intră în cercul luminat al conştiinţei fără voia noastră, pe cînd nu sîntem atinşi întru nimic de esterior. De aci energia imaginilor din vis. Avem analogii în viaţă pentru aceste mişcări sensaţionale: cîteodată ne ţiuie urechile, auzim clopote sau muzică, fără ca ceva din toate acestea să ne atingă urechea Se taie d.e. cuiva un picior de la genunchi, şi totuşi el se plînge că îl doare un deget de la acel picior pierdut. Această impresiune, rămasă de mai înainte în cerebru, se produce prin nervul centrifugal în fiinţă. Cîteodată, deşteptîndu-ne dimineaţa, surprindem deştepţi ultima figură a visului. Aici senzaţiunea este de tot internă, ceea ce în grad mai pronunţat ajunge a fi o alucinaţiune. Aşa o damă a auzit vocea plîngătoare a bărbatului său. La întrebarea: tu eşti? el răspunde cu: da! Dama sculîndu-se, caută şi nu găseşte pe nimeni. Altădată i s-a întîmplat să vadă o pisică pe fotoliu. Ducîndu-se să puie mîna pe dînsa, a dispărut.
Acestea sînt imagini produse prin escitare internă şi aruncate în afară.

„Timpul”, 27 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XI Publicistică [Conferința d-lui T. Maiorescu ținută duminecă la 24 fevruariu în sala Ateneului. Despre visuri ]

Jumătate din creieri

Ce-ar gândi un om când i-ar adormi o jumătate din creieri și o jumătate nu?

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ce-ar gândi un om]

Notă: răspunsul la întrebarea lui Eminescu îl puteţi afla azi la Hemispherectomy.

Shakespeare și regele Lear

Flori mirositoare, însă sălbatece ca florile din cununa nebunului rege Lear. Oare amestecul ce pare fără înțeles a florilor sălbatece ce se strecor prin pletele bătrânului rege nu sunt metafora vie a creierilor săi, în cari imaginile, florile gândirei s-amestecau sălbatece și fără înțeles? Și câtă profunditate în acele gândiri, și cât miros în acele flori! Astfel sunt și florile sălbatece — cântecele poporale. Pe câmpiile lor a cules Shakespeare și orce poet național — pe alte câmpii însă a cules poeții aciia cari vorbesc de rai și iad de îngeri și demoni, de stelele cerului și de mărgaritarele din fundul mărei. Shakespeare a vorbit de om — de om cum e. Bețivul său e bețiv, eroul său erou, nebunul sau nebun, scepticul sau sceptic și fiecare om e muruit din gros cu coloarea caracterului său, căci poporul concepe cum vede, și Shakespeare a fost al poporului său prin escelință.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Shakespeare și arta națională]

Pseudotalent, talent și geniu

Iar voi, tineri cari vă otrăviți sufletele în această îmblătoare literară, ascultați sfatul unui om care vă voiește binele din inimă. Petrescu, pălămarul — cizmariul... croitorul, oameni onorabili, folositori șie și societății, au nevoie de ucenici. Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cizmărie. Mai bine cel dentâi într-un sat decât al doilea la Roma. Ca voi au fost mii de mii de oameni pe lume și vor fi încă. Nimărui din voi să nu-i abată cumva pin minte că ar fi un geniu. Căci, copiii mei, pământul nostru e mai sărac în genii decât universul în stele fixe și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe pământ un geniu. Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton și Galilei, Kant ori Darwin, geniile în știință, o dată la o mie de ani, încât nu știm zău daca de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toți o duzină. Încolo suntem cu toți niște bieți mizerabili cărora acești regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generații înainte. Daca avem talent, adecă câteva centigrame de creieri mai mult decât simia communis, [î]l putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; daca nu muncim, rămânem asemenea confraților noștri, dobitoacelor.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Pseudotalent, talent și geniu]

Note
îmblătoare - umblătoare, closet rudimentar, budă.
simia communis - maimuța obișnuită  (lat.)