„Ziua de 4/16 fevr. 876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, şi am strâns-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre pe care le voi ţinea toată viaţa mea. Draga mamei. Ce frumoasă e, ce dulce-i gura ei cea moale şi fină, obrazul ei atât de...”
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium, 1993, p.1054
(via blogul Eminescu mon amour al lui Dragos C.)
Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările
joi, 19 februarie 2015
sâmbătă, 9 august 2014
Miron și frumoasa fără corp
Roși și vineți, albi-s snopii
Cei de flori strălucitoare,
Picurați, își scutur stropii,
Ce lucesc mărgăritare.
Pe cărarea-abia îmblată
Pintre iarba înfoiată,
Trece-un mândru chip de zână,
Cu-arătare fermecată
Și privire bândă, lină.
Și pe ea o haină fină,
Țesătură străvezie,
Ca o brumă diamantină,
Ce în crețuri se-mprăștie.
Se lipește sclipitoare
De duioasa-i arătare,
Ce-n mișcările-i o tradă,
Se strevăd a ei picioare,
Sâni și umeri de zăpadă.
Inocentă-i e zâmbirea-i,
Îngerească, tristă, lină,
Diamante în privirea-i
Ș-au topit a lor lumină.
Peste-a apei dalbă placă
Ea acum zâmbind se pleacă,
S-uită-n fundu-i luminos
Și în lună își dizbracă
Corpul ei așa frumos.
Luna parcă se roșește
De amor și de mirare,
Numai lacul o privește,
Rămâind în nemișcare.
Este albă ca zăpada,
Iară păru-i stă să cadă
La călcâiu-i rotunzit,
Cine oare-ar fi s-o vadă,
Să nu moară de-ndrăgit?
Dar deși pe noaptea toată
Peste lanuri luna tace,
Arătarea-i luminată
Nici o umbră ea nu face,
Cu-ntuneric nu încarcă;
Întinzând piciorul, parcă
Lacul cel de farmec prins
Cu-a lui vârf întâi îl cearcă,
Pân- se lasă dinadins
Și încet pășește-n apă.
Ochiul ei s-aprinde, cere,
Iară buzele-i se crapă
De o stranie plăcere;
Totuși, valul nu se taie
Cercuind apa bălaie
Ci-o încunjură frumoasă
Ș-o îmbracă cu văpaie
În lucire scânteioasă.
Și deși în lac înoată,
El nu mișcă, nici se-ncreață,
Ca o floare-i aninată
De oglinda cea măreață.
El din trestii o privește,
Nici se mișcă,...-ncremenește
L-arătarea ei cea crudă.
Și când lacul părăsește
Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.
Ea s-a dus. Dar el rămas-a
În adânc rănit de dânsa,
Uită lumea, uită casa,
Îmblă drumurile-ntinsă.
..................................
Ah, îi zice el cu dorul,
Lasă-ți haina ta regală,
Gol în ochi-ți văd amorul,
Ah, arată-mi-te goală.
Atunci ea roșind se pleacă
Și sta piepții să-și disfacă
Și din sponci desprinde haina
Și în lună se dezbracă,
Dezvelind taină cu taină.
Ce frumoasă-i... Umed-albă,
Neted-dulce zugrăvit,
De pe sâni rotunzi o salbă
Ea în urmă a zvârlit,
Și se plimbă pe covoare
Moi cu micele-i picioare,
Păru-i curge la călcâie,
Iară luna zâmbitoare,
Poleind-o, o mângâie.
La picioare-i el s-aruncă,
Lângă el să vie-o roagă,
Ea s-așează dulce, pruncă,
Lângă el în mândră șagă,
Și el brațele și-ntinde,
Rumenește și s-aprinde,
Pe când ochii lui o sorb,
Dar nimic în braț nu prinde
Căci frumoasa-i fără corp.
(fragmente din Miron și frumoasa fără corp, basm versificat de Eminescu, publicat postum)
Cei de flori strălucitoare,
Picurați, își scutur stropii,
Ce lucesc mărgăritare.
Pe cărarea-abia îmblată
Pintre iarba înfoiată,
Trece-un mândru chip de zână,
Cu-arătare fermecată
Și privire bândă, lină.
Și pe ea o haină fină,
Țesătură străvezie,
Ca o brumă diamantină,
Ce în crețuri se-mprăștie.
Se lipește sclipitoare
De duioasa-i arătare,
Ce-n mișcările-i o tradă,
Se strevăd a ei picioare,
Sâni și umeri de zăpadă.
Inocentă-i e zâmbirea-i,
Îngerească, tristă, lină,
Diamante în privirea-i
Ș-au topit a lor lumină.
Peste-a apei dalbă placă
Ea acum zâmbind se pleacă,
S-uită-n fundu-i luminos
Și în lună își dizbracă
Corpul ei așa frumos.
Luna parcă se roșește
De amor și de mirare,
Numai lacul o privește,
Rămâind în nemișcare.
Este albă ca zăpada,
Iară păru-i stă să cadă
La călcâiu-i rotunzit,
Cine oare-ar fi s-o vadă,
Să nu moară de-ndrăgit?
Dar deși pe noaptea toată
Peste lanuri luna tace,
Arătarea-i luminată
Nici o umbră ea nu face,
Cu-ntuneric nu încarcă;
Întinzând piciorul, parcă
Lacul cel de farmec prins
Cu-a lui vârf întâi îl cearcă,
Pân- se lasă dinadins
Și încet pășește-n apă.
Ochiul ei s-aprinde, cere,
Iară buzele-i se crapă
De o stranie plăcere;
Totuși, valul nu se taie
Cercuind apa bălaie
Ci-o încunjură frumoasă
Ș-o îmbracă cu văpaie
În lucire scânteioasă.
Și deși în lac înoată,
El nu mișcă, nici se-ncreață,
Ca o floare-i aninată
De oglinda cea măreață.
El din trestii o privește,
Nici se mișcă,...-ncremenește
L-arătarea ei cea crudă.
Și când lacul părăsește
Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.
Ea s-a dus. Dar el rămas-a
În adânc rănit de dânsa,
Uită lumea, uită casa,
Îmblă drumurile-ntinsă.
..................................
Ah, îi zice el cu dorul,
Lasă-ți haina ta regală,
Gol în ochi-ți văd amorul,
Ah, arată-mi-te goală.
Atunci ea roșind se pleacă
Și sta piepții să-și disfacă
Și din sponci desprinde haina
Și în lună se dezbracă,
Dezvelind taină cu taină.
Ce frumoasă-i... Umed-albă,
Neted-dulce zugrăvit,
De pe sâni rotunzi o salbă
Ea în urmă a zvârlit,
Și se plimbă pe covoare
Moi cu micele-i picioare,
Păru-i curge la călcâie,
Iară luna zâmbitoare,
Poleind-o, o mângâie.
La picioare-i el s-aruncă,
Lângă el să vie-o roagă,
Ea s-așează dulce, pruncă,
Lângă el în mândră șagă,
Și el brațele și-ntinde,
Rumenește și s-aprinde,
Pe când ochii lui o sorb,
Dar nimic în braț nu prinde
Căci frumoasa-i fără corp.
(fragmente din Miron și frumoasa fără corp, basm versificat de Eminescu, publicat postum)
luni, 4 august 2014
Gelozia
Eminescu către Veronica Micle, într-o scrisoare din iunie 1882:
Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere.
Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere.
Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
marți, 29 iulie 2014
Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu
Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:
[...] dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.
Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...]
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Din ultima scrisoare către Veronica Micle:
[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.
Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?
sâmbătă, 19 iulie 2014
Când te-am văzut, Verena...
Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.
Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.
Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.
Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!
Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.
(continuarea aici)
Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [Când te-am văzut, Verena...]
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.
Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.
Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.
Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!
Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.
(continuarea aici)
Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [Când te-am văzut, Verena...]
miercuri, 16 iulie 2014
Eminescu și Caragiale
Eminescu către Caragiale și Ronetti Roman, colegii lui de redacție la Timpul:
Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.
Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.
Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...
Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.
Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):
„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)
Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)
Caragiale despre Eminescu:
„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]
Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]
Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
Florești, 13 iulie 1878
Mă oameni buni, Caraiali și Ronetti Roman
Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.
Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.
Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...
Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.
Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):
„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)
Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)
Caragiale despre Eminescu:
„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]
Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]
Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
luni, 7 iulie 2014
Acea culme...
N-am vrut să pun pe paginile sfinte îndoielile mele. Fost-a ea mulțămită de mine ? Avut-a ea acea culme pe care trebuie s-o aibă cineva în cea mai intimă-mbrățișare... copila mea cea sperioasă ? Să am această siguranță numai - atunci aș fi fericit... Sigur este însă că ea nu e dintre acele naturi voluptoase cari sug plăcerea din ochii iubitului și din măduva lui... ea e pudică, timidă în acest punct, și cu toate astea dacă aș fi putut-o satisface... Ea mi-a spus că a fost satisfăcută de trei ori... O, de-aș ști aceasta numai !
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Nedumerire]
(via Eminescu mon amour)
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Nedumerire]
(via Eminescu mon amour)
sâmbătă, 5 iulie 2014
M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire
M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări!
Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești.
Demonic-dureroasă era acea simțire
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...
Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat
Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.
Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă;
Și părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge pân- la șale în unde luminoase;
Și vorba ta e vie și ochiul lănguros
Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;
Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.
..............................................................
Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit.
Acele nopți turbate de doruri și suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!
Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți
Și în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.
(găsiți poezia în intregime aici)
Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [M'ai chinuit atâta cu vorbe de iubire]
Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări!
Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești.
Demonic-dureroasă era acea simțire
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...
Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat
Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.
Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă;
Și părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge pân- la șale în unde luminoase;
Și vorba ta e vie și ochiul lănguros
Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;
Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.
..............................................................
Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit.
Acele nopți turbate de doruri și suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!
Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți
Și în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.
(găsiți poezia în intregime aici)
Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [M'ai chinuit atâta cu vorbe de iubire]
sâmbătă, 28 iunie 2014
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!
Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Când aș sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg…
Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg…
N-o mai caut… Ce să caut? E același cântec vechi,
Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.
Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!
Sfârșitul Scrisorii a IV-a, publicată în „Convorbiri Literare” din 1 septembrie 1881 și în volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
Notă: În 28 iunie 1883, Eminescu, în vârstă de 33 de ani, a fost internat la ospiciu din cauza unui acces de manie acută, debutul psihozei maniaco-depresive de care va suferi (cu unele perioade de remisiune) până la moartea sa din 15 iunie 1889.
Când aș sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg…
Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg…
N-o mai caut… Ce să caut? E același cântec vechi,
Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.
Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!
Sfârșitul Scrisorii a IV-a, publicată în „Convorbiri Literare” din 1 septembrie 1881 și în volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
Notă: În 28 iunie 1883, Eminescu, în vârstă de 33 de ani, a fost internat la ospiciu din cauza unui acces de manie acută, debutul psihozei maniaco-depresive de care va suferi (cu unele perioade de remisiune) până la moartea sa din 15 iunie 1889.
sâmbătă, 21 iunie 2014
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț...
De câte ori, iubito...
De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheață mi-apare înainte
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se 'ntr-o clipă cu anii înapoi.
................................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.
Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheață mi-apare înainte
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se 'ntr-o clipă cu anii înapoi.
................................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.
Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
sâmbătă, 14 iunie 2014
Odă în metru antic
Nu credeam să'nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!
Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!
Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
sâmbătă, 7 iunie 2014
Sonet - Iubind în taină...
Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ți placa ție,
Căci în priviri citeam o veșnicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?
Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.
Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
Gândind că astfel o să-ți placa ție,
Căci în priviri citeam o veșnicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?
Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.
Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit
sâmbătă, 17 mai 2014
Shakespeare tradus de Eminescu - Sonetul XXVII
| Weary with toil, I haste me to my bed, The dear repose for limbs with travel tired; But then begins a journey in my head, To work my mind, when body's work's expired: |
Sătul de lucru caut noaptea patul, Dar al meu suflet un drumeț se face Și pe când trupul doarme-ntins în pace, Pe-a tale urme l-au împins păcatul. |
| For then my thoughts (from far where I abide) Intend a zealous pilgrimage to thee, And keep my drooping eyelids open wide, Looking on darkness which the blind do see: |
E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace, Dar mintea-mi vede - genele holbate; Ca și un orb mă simt în întuneric Și totuși înainte-mi zi se face. |
| Save that my soul's imaginary sight Presents thy shadow to my sightless view, Which, like a jewel hung in ghastly night, Makes black night beauteous and her old face new. |
E chipul tău, lumină necrezută De frumuseți, de taină, curăție, Ce nopții reci lucire-i împrumută. |
| Lo, thus, by day my limbs, by night my mind, For thee, and for myself, no quiet find. |
Din cauza ta, bălaia mea soție, Cât ziulica trupu-odihnă n-are, Iar noaptea sufletul în cale pleacă. |
Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [Sătul de lucru]
sâmbătă, 29 martie 2014
Despre femei
Femeia e ca umbra, ca gloria, ca măririle omenești; nu le cauți - te cautã; o urmezi — fuge de tine; fugi de ea — s-apropie de tine.
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Despre femei]
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Despre femei]
luni, 24 martie 2014
Nevoia de tandrețe
A se lăsa iubit ca un copil, va să zică... a iubi ca un copil. E tânăr și frumos lucru a avea femeie care te idolatrează, te gugiulește, ca o mamă pe copilul ei, să-i săruți mânuțele-i dulci încunjurându-ți fruntea sau țiindu-ți ochi[i] cu palmele, glumind cu tine cu acea duioșie de mamă ca și când n-ai fi avut niciodată vârsta de 30 de ani, ca și când n-ai fi fost nici bărbat, nici bătrân, și tu, major, să simți acea bucurie senină și inocentă pe care o simțim la laudele și dezmierdările mamei. Să te simți virgin în inima ta, ba chiar vinovăția amorului să ți se pară ca și când ai dormi la sânul tinerei tale maice — o idee care trebuie luată à peu pres sau la pieptul fratelui tău mai mare. În gândirile tale să te simți privegheat, în neștiința ta să te știi știut, singur să nu știi ce gândești și ce voiești și ea să știe, ca mama la copiii dezmierdați. Și cât de bine o știe aceasta mama! Să te simți încă o dată de șapte ani, să asculți cu aceeași naivă curiozitate poveștile pe care ți le spune ea, să simți cu aceeași pietate mâna ei, să te simți protejat de o mână albă, frumoasă și fină, și să știi, să știi totdeuna că acel amor al ei e flacără arzătoare de care ea însăși te păzește pentru a nu te nenoroci. Și numai când ți-e frig, foarte frig, ea te apropie de sine, îți hrănește mintea cu povești, sufletul cu sărutări, până, căzut în niște friguri dulci și fără durere, adormi lângă ea surâzând, știind că ea, până și-n somnul ei, lăsându-și capul pe pieptul tău îți numără cu urechea, deșteaptă încă, bătăile inimei și te iubește, și mult te iubește.
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [În neștiința ta să te știi știut]
Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [În neștiința ta să te știi știut]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)