Despre ardeleni

Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, din timpul studenției la Viena, din 6 feb. 1871:

Asupra împrejurărei că din Transilvania căpătați scrieri a căror caracteristică e fraza patriotică aș putea să vă citez două cauze. Una: că în genere transilvănenii au foarte puțină aplecare și talent pentru artă, și a doua: că într-adevăr sânt nenorociți cu căpcăunii ciia de unguri. Dac-ați cunoaște mai de-aproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor,  pe cari ei le răpăd prin toate vinele, prin toate organele statului, și esclud din viața publică tot ce nu e maghiar, atunci ați găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de mai sus. Nu sânt încercări vage și fraze goale cele ungurești, ci e un sistem de ură, de deznaționalizare și de cutropire, premeditat pîn-în amănunțimile sale. Nu vă puteți închipui apoi ce mare e pericolul românilor din Transilvania sub influințele spiritului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor contra ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le manifesta. Ei au învățat până și naționalitatea [de] la unguri, și nu sânt naționaliști ca românii, ci cu acel esclusivism radical care-i caracterizează pe unguri înșiși.

Afară de aceea, lipsa absolută de prospectul unui viitor în patria lor, simțământul neputinței față cu pericole ce-i amenință, iată ceea ce-i face nenorociți înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i lipsește de liniștea sufletească cerută pentru produceri literare, ceea ce-i face necapabili de alte producte decât fraza patriotică. E o idee impusă cu putere, care predomină și întunecă pe celelalte, tot așa precum o idee fixă face cu neputință liniștea sufletească îndată ce se reflectează numai umbra ei pe țesătura celorlalte cugetări. Mie-mi pare că nu sânt aspirațiuni momentane, cum le numiți c-o mică doză de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau viață. Apoi noi ne și ocupăm puțin de ei. De-o mulțime de ani de când se chinuiesc să ridice o facultate de drept, și de la noi nu li-a venit nici un ajutor. Ei dau de unde au,  dar de unde nu au nici Dumnezeu nu poate lua.

Cumcă în ei simțământul de naționalitate e de o intensivitate neobicinuită la noi găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite. Arătați-mi la noi un oraș patriotic ca Brașovul d.es. — și, nota-bene, Brașovul nu-i decât parte românesc; cei bogați și mulți sânt încă tot sașii. Și cu toate acestea sânt nesiguri de esistența lor națională îndată ce mașina deznaționalizătoare a statului maghiar îi va apuca — nu în corporațiuni, ci în indivizi; și i-ar fi apucat de mult dacă finanțele Austro-Ungariei stăteau mai bine. Cu învățământul maghiar în școli comunale întreținute de stat și cu instituțiunea militară inaugurată, fără o reacțiune puternică din partea românilor nici nu știm unde va ajunge această parte a poporului nostru. E destul de tristă starea unui popor când trebuie să se lupte pentru limbă și naționalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparține.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]

Notă: Eminescu scria aceste rânduri la 4 ani după ce instituirea dualismului austro-ungar din 1867, când Transilvania, până atunci provincie distinctă în cadrul imperiului, devine parte a Ungariei, spre neplăcerea românilor ardeleni.

Eminescu despre renegați și sifilis

Renegații sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. [...] Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a readuce în sînul națiunei pe renegați. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau.  [...]  Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. [...] Toată iarna corpul e sănătos, fața roșie. Vine primăvara și buba venerică împle părțile cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, și pătrunde pînă-n creieri, rozînd pînă și oasele craniului. În curînd capul națiunei ungurești nu va fi decît un monstru urîcios și plin de bube — un cap incurabil.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Educație și cultură] (din manuscris)

Notă: fragmentul face parte dintr-un articol nepublicat, rămas în manuscris, scris probabil în perioada studenției vieneze, pledând pentru dreptul românilor ardeleni la educație în limba lor și împotriva încercărilor de deznaționalizare ale autorităților maghiare (indignarea stârnindu-i unele violențe de limbaj).

Maghiarismul, germanismul și asimilarea prin cultură

De maghiari nu ne-am temut neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiți. Ei sînt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Espuși soarelui, el ne-ar fi absorbit și ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide însă solare. Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceața luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. Dar te pomenești că între noi și cultura germană se pune piatra cea brută și scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că noi nu ne vom da îndărăt, pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic nu permite ca în unul și același loc să stea două corpuri deodată; ce minune dar daca impenetrabilitatea corpului noastru moral nu cedează nici un atom al ființei sale corpului străin ce apasă asupră-ni? Noi avem toți cauza de-a mulțumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deșteptat ca și cum ai deștepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Educațiune și cultură] 
(din manuscris)

Idealul românilor din toate părțile Daciei

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din așa numita Ungarie , au trăit sute de ani împreună cu alte naționalități și au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăși , care le dedese preponderanța în această țară, avea și răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniți — nu de a fi absorbiți , căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei — dar meniți de a fi vexați singuri de solgabiraiele fraților maghiari, de a sta izolați sub presiunea administrativă și financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba ; pe când , împreunați sub greutatea acelorași suferințe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă și când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaște că sistemul lor de guvernământ — în finanțe foarte asemănători cu cel turcesc — și-a trăit veacul și nu mai este cu putință. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale și județene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viață liniștită și proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii , ci în mod egal bănățenii , simpaticii crișeni și străvechiul Maramurăș. Așadar idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este mănținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericei naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baștină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca și romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziția de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze . El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

[...]

Așadar biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, și prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult. [...] Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin precare , nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbește mai puțin și popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

„Curierul de Iaşi”, 17 noiembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Se vorbește că în Consiliul...]

Românii din Austria

Românul din  Austria a ținut cuvântul ap[ostolului] Pavel: Oricine să'ncerce a fi liber, dar dacă ești slugă, fii slugă cu credință. Dar stăpânul e stăpân pe mine fizic, pe puterea mea fizică, pe viața mea fizică cel mult; nu e stăpân pe sufletul meu, care este a lui Dumnezeu, nu pe limba mea, care e limba în care grăiește sufletul meu.
Neplăcut ca împ[ăratul] le-a pus vataf pe ungur.
Rom[ânul] va zice: Frate, iartă, dar nu sunt stăpân pe puterea mea, ci numai pe sufletul meu. Te iubesc și totuși dau în tine.
Italiani, bosniaci.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Românul din  Austria]

Stăpânul politic a trupului și a raporturilor lui de avere poate fi ici un Habsburg, colo un Romanov, dincolo un Rachenberg sau un Obrenovici; pe sufletul lui, pe limba lui, pe inima lui e stăpân Dumnezeu și el, și nimenea 'ncolo.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Stăpânul politic]

Cineva poate  fi obligat prin locul nașterii sale de-a servi în armata ungurească, adecă de a-și da puterile, trupul și viața fizică pentru statul ungur, dar limba ungurească nu e nimenea dator de-a o învăța, nimeni dator, nici sie însuși, nici lui Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei” [Cineva poate  fi obligat]