Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale

De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci — oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; şi principiile sunt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ş-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive ? Aristocraţia istorică — şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Cum am tratat noi pe aceşti ţărani?

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

Cum am tratat noi pe aceşti ţărani? Am clădit un aparat greoi şi netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, şi care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o ţară care n-are export industrial ţăranul munceşte pentru toţi: sigur şi necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scrim, chibritul cu care ne aprindem ţigara, toate ne vin în schimbul grâului nostru şi acest grâu îl produce numai ţăranul; grâul e productul muncei sale.

Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulţi trăiesc pe sama aceleiaşi sume de oameni. Ce este consecuenţa? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susţie, sau va trebui ca, cu acelaşi timp şi cu aceleaşi puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Ţăranul nostru e acelaş ca şi înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (la începutul secolului câteva zeci), mii de amploiaţi (în începutul secolului câteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii), zeci de mii de alţi supuşi străini (în începutul secolului câteva sute).

Pe atunci ţăranul nostru creştea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă uşoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi munceşte toată vara ca să-şi plătească dările, trăieşte mult mai rău decât atunci şi se stinge. Mor o sută şi se nasc în locul lor 60. Şi aceasta nu e o veste de senzaţie — ci adevărul.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Notă:

Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. - Țăran sărac, țară săracă - țară săracă, rege sărac.

Toate configuraţiunile de oameni politici din ţara noastră...

 ...toate configuraţiunile de oameni politici din ţara noastră nu prezintă aproape nici un interes, pentru că ele  sunt asemenea figurelor  unui caleidoscop, pe care întâmplarea le compune şi le discompune , şi pentru că am avut ocazia de a vedea oamenii cei mai deosebiţi în aşa-numitele principii mergând alături, şi alţii, foarte asemănători în susţinerile lor orale, urmând căi foarte disparate...

(din manuscrisul 2264 - pag 401r)

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [ Revistă jurnalistică - Înainte de câteva zile... ]

Primim din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată...

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice merită mai mult respect decît gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dînsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sînt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înţeles.

Să luăm bunăoară cuvîntul samă (ratiocinium) şi să vedem la cîte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ş.a.m.d. Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt; destul numai că de fiece cuvînt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rînduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decît un argument în privirea noastră.

Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea ,,ghiaur" şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sînt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît şi de un popor.

Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea <de> nevoie de dînsa va învăţa-o nepoftit de nimene.

Curierul de Iași, 1 august 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Pomăritul întocmit cu deosebită privire...]

Eminescu despre Heliade - la 17, 20 și 27 de ani

Astfel îți e cîntarea, bătrîne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor in nor.
Ruga-m-aș la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu în viața-mi toată, dar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu“-Ți… să-l cînt, apoi să mor.

Mihai Eminescu, La Heliade, 1867 (la 17 ani)

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Mihai Eminescu, Epigonii, 1870 (la 20 de ani)


Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu ).

Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în româneşte.

Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe" se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr' a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic, încât întors în ţara lui şi făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire şi mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată şi serioasă. „Istoria românilor" scrisă de el este o ţesătură de închipuiri subiective şi de greşeli; o a doua ediţie a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înşirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ; celălalt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de orice bun simţ.

„Curierul de Iași”, 11 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Monumente]

Singurul ministru în toată Europa care...

Ca să se vadă ce serioase sunt intenţiile constituţionale ale Turciei, spunem numai că s-au făcut un frumos început cu numirea senatorilor.

S-a numit Întâi şi-ntâi Ahmed-Kaisserli Paşa, fost ministru de marină , om ce se bucura de oarecare celebritate pentru că era singurul ministru în toată Europa care nu ştia — citi şi scrie. Unu la mână şi cei mulţi înainte.

„Curierul de Iași”, 21 ianuarie 1877 

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Senatul turcesc]

Eminescu despre Gogol

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a 'nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte - o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi... după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte" un cavaler de industrie îşi face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere".

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morţi". Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul ? ... Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş'aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

(...)

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg: „Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari".

„Curierul de Iași”, 5 decembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Revista tearală - Joia trecută s-a reprezentat...]

Eminescu autocritic: Nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu

Din scrisorile lui Eminescu din studenție, de la Viena, către Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare:

din scrisoarea din 6 februarie 1871:

Mă mir de ce mai cereți autorizarea mea întru suprimarea strofelor rele când eu v-am dat-o de mult cu atâta încredere și, vă asigur, cu atâta bucurie. Ștergeți numai, pentru că nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu ; știu numai prea bine că chiar ce rămâne neșters nu-i de vo samă deosebită.

din scrisoarea din 16 mai 1871:

Eu nu vă trimit acuma decât niște nimicuri neînsemnate, căci pentru de-a corige și a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebuie și timp și dispozițiune. Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele, nu vă jenați de fel și aruncați-le-n foc.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]

Țăranul

Din ciorna unei scrisori a lui Eminescu, pe atunci revizor școlar, către Leon Negruzzi, pe atunci prefect al județului Iași, fratele lui Iacob Negruzzi:

Cunoașteți mai bine decât < de > mine greutățile pe cari le poartă poporul nostru rural și știți că sub dânsele el sărăcește din zi în zi și că numărul populației noastre scade în proporțiuni înspăimântătoare pentru orice econom politic. Cauzele sunt lesne de aflat. Înaintea înființărei căilor de comunicație exportul nostru era minim; cerându-se puțin, noi lucram puțin; astăzi ni se cere mult și noi lucrăm mult. Și știți că la noi nu lucrează decât o singură clasă, că în socoteala acestei singure clase trăim toți de la Domn pân' la dorobanț — de la țăran. Noi n-avem o industrie pe  care s-o schimbăm cu grâne și cu aur străin, n-avem manufacturi care să fie căutate în alte țări, n-avem  alte clase pozitive, decât pe țăran. El produce cerealele noastre și în schimbul acestora noi cumpărăm toate de la chibrit până la galoanele de pe chipiul generalului.

Dar țăranul, care în anul 1827 reprezenta o clasă cam tot atât de numeroasă ca și astăzi și care păștea pe atunci hergheliile de cai și cirezile de boi, singurul obiect de export pe atunci, țăranul nostru care pe atunci putea să se păstreze în putere cu mămăligă, brânză și verdețuri, căci munca puțină cerea consumare puțină  va putea să trăiască astăzi același trai ? astăzi când muncește de zece ori pe atâta, când birurile sunt cu mult mai grele, când mersul societății îl silește să producă mult mai mult ? Nu, și daca chiar ne-am înșela pe un moment, vedem îndată că legile naturei [sunt] inflexibile, că cine produce mult și consumă puțin moare, și moartea ne răspunde prin cifre statistice, că poporul românesc, daca va mai rămânea în starea sa de astăzi, e menit să se stingă.

Va să [zică] țăranul  nostru de astăzi, ca să nu se stingă, trebuie înlocuit prin un altfel de țăran, trebuie ca fiu-său să fie altfel de om, trebuie ca acesta cu aceeași sumă de putere să producă mai mult și acestea toate trebuie să le-nvețe în școală. Dacă instrucția va fi generală, putem spera că țăranul viitor va ști să-și caute de interese mult mai bine decât cel de astăzi.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Părintele Ermolachie Chisăliță

Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se ședea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul și mai bine, umbla țapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul și barba roșie și arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai [mari] merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tată-său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema și Ermolachie Chisăliță. Evangheliile le știa pe de rost, unde nu știa ce să zică, zicea Doamne miluiește! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău și oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceți, mă, nu vedeți că părintele cântă grecește?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi ședea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i ședea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi și popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puțin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".

Cu totului deosebit în felul său, om cu duh și cu multă cunoștință de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică așa cum nu se cuvine nici în crâșmă, afară de aceea el zicea că popa nu știe carte. Și popa, aceeași vorbă despre el ― și amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ți pe genunchi o pălărie și vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvățat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des[c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greșea la glasuri.

― Buchilat! striga popa din altar.

― Aud, părinte.

― Prochimen glas al șaptelea, futu-ți curu mă-tii!

― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!

― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească liniște.

(continuarea aici)

Mihai Eminescu, Părintele Ermolachie Chisăliță (povestire neterminată, publicată postum)

Austria și Casa de Habsburg

Ardelenii să felicite pe Rudolf la nașterea fiului lui. Acela* cu * ord[inul] * Mare Principe al Transilvaniei * ca și Voievodul * Ion Corvin va fi duce al Bucovinei * ca și Ștefan cel Mare. Ardelenii trebuie să salute venirea * lui în lume cu bucurie, cu încredere în Habsburg; cu speranță în bunătatea lui Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Ardelenii]

Iar ce vor zice Academia ungurească și societățile lor istoriografice acea ne e cu totul indiferent.
Noi avem în România două institute: Mărcuța și Golia, unde se face exact atâta știință și filozofie ca și-ntr-o academie ungurească, cu unica deosebire că nebunii de la noi sunt spirituali, pe când nebunii unguri sunt idioți.
Ori o academie maghiară și *** — ori un spital de la Döbling: e unul și același lucru.

Și, pentru asemenea idioți, România să-și piarză încrederea în casa suverană* de Habsburg, căreia îi datorăm toată cultura, căreia i se datorește cultura noastră națională în embrion și cu rădăcini? Ferească Dumnezeu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Academia maghiară]

Pentru acești Tersites din Europa, pentru acești barbari cari șchiopătează ca dobitoacele în urma civilizației europene guvernați de ființe * corupte *, adecă de renegați jidani și nemți, *** *** noi relațiuni bune, vechi, seculare ale poporului român cu Casa de Austria.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Pentru acești Tersites]

Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la împărăția turcească sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la existența Austriei sunt românii: probe. Singurul popor care trebuie să ție în mod serios la Patriarhia de Țarigrad sunt românii: probe.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Singurul popor]

Note:

Cf. op. cit., aceste însemnări au fost scrise de Eminescu, în caietele lui, în primăvara și vara anului 1883, în perioada premergătoare izbucnirii nebuniei din 28 iunie 1883. După cum se vede, deși foarte ostile ungurilor (datorită lipsirii de drepturi a românilor din Transilvania), aceste notițe nu sunt ostile Austriei și casei de Habsburg - chiar dimpotrivă! Asta apropo de ipoteza conspiraționistă cum ca lui Eminescu i s-ar fi înscenat nebunia (și ar fi fost apoi asasinat) la cererea Austriei !

Lui Rudolf, prințul moștenitor austriac, i se va naște de fapt o fiică, Elisabeta, în septembrie 1883; alți copii nu va mai avea până când se va sinucide în 1889 (anul în care va muri și Eminescu).

Mărcuța și Golia erau case de nebuni celebre în epocă - Mărcuța la București, Golia la Iași.

Spitalul de la Döbling e probabil clinica de psihiatrie de la Ober Döbling unde va fi internat Eminescu însuși în chiar toamna acelui an 1883.

Țarigrad = Constantinopol = Istanbul - din slavonă - orașul țarului (împăratului)

Disclaimer: nu împărtășesc pornirea pătimașă a lui Eminescu împotriva ungurilor (și a evreilor), ci am citat cele mai sus ca document al părerilor, sentimentelor și stării lui de spirit premergătoare îmbolnăvirii.

A nu ști carte, a nu fi învățat nimic serios în viață...

A nu ști carte, a nu fi învățat nimic serios în viață nu este, în sine privit, nici nenorocire, nici defect, ci o împrejurare indiferentă pentru viața statului, căci marea mulțime a activităților omenești nu exige decît puțină știință teoretică. Dar lucrul se schimbă foarte cînd brațele cari ar trebui să fie consacrate unei munci folositoare și lor și societății, în loc de daltă, mistrie, coarnele plugului, bardă și gelău apucă condeiul și vor să stăpînească un popor. Ei bine, sînt o mulțime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă știință teoretică decît un țăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Și, ca să cităm un caz concret și foarte caracteristic, spunem că șeful diviziei școalelor în Ministeriul Învățăturilor Publice este un funcționar care nu va putea să dovedească mai multe studii decît un țăran sau un lucrător.

Acest caz nu-l cităm pentru că ar fi rar — toate ramurile administrației publice gem de asemenea înțelepți — ci numai pentru că e caracteristic, căci în orice caz e foarte ciudat ca școala și învățăturile publice — de la universitate începînd și pînă la școala rurală - să fie administrate de oameni cari nici la școală au îmblat, nici vro învățătură acătării au.

Daca cineva nu se pricepe în țara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacționarilor, jură în numele trinității Rosetti-Brătianu-Carada, se face luntre și punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moșie a statului fără parale și — patria e mîntuită.

„Timpul”, 12 ianuarie 1879

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [În numărul nostru de la 20 decemvrie] 

Dorobanții

Au sosit în București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului. Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară. Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea. Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om" așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig.

Consistă această țară din călăi și din victime?

„Timpul”, 30 decembrie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Dorobanții] 

Ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite

Ziarul „Pays" din Paris anunță ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite. Aceasta industrie consistă în dubirea pieilor omenești. D-l Mahrenholz din Washington au fondat o dubălărie de piei omenești, pe care le cumpără cu prețuri foarte bune în stare brută, încât multe văduve duioase, mulți copii nenorociți au ocazia de a vinde pielea răposatului soț sau părinte acestui ilustru industriaș. Productele fabricei sale sunt bine lucrate și se potrivesc minunat prin moliciunea lor pentru botine de dame. La espoziția din Philadelphia d. Mahrenholz a trimis o păreche de botine din piele dubită de om; ea atrage luarea aminte a tuturor damelor tinere și cochete. Un alt american produce din cadavrele despoiete al fabricei Mahrenholz et Comp. gaz aeriform pentru luminarea orașelor. Acest esces de utilitarism al Americei liberale, unde statul cum se vede nu mai are nici o însămnătate morală și e dat pe mâna tendențelor egoistice ale societății și a indivizilor, ni inspiră și nouă un proiect, a cărui realizare ar nimici fatala teorie a lui Malthus. Într-adevăr, Malthus susține că în împrejurări normale — și ale Americei sunt desigur din punct de vedere animalic cele mai normale — populația se înmulțește în progresiune geometrică, iar mijloacele de existență numai în cea matematică, încât oameni vor ajunge neapărat într-o zi să se mănânce unii pe alții. N-ar fi bine ca d. Mahrenholz să deschiză alături cu dubălăria să și o căsăpie de carne omenească și Parlamentul să-i deie concursul său, votând o lege prin care să se stabilească că până la o vârstă oarecare copiii să fie proprietatea duioșilor părinți și numai de acolo să devie persoane juridice? Acești duioși părinți n-ar întârzia, cred, de a vinde pentru prețul unui vițel prisosul copiilor lor. Prin aceasta s-ar pune capăt unei prea mari înmulțiri a rasei omenești în genere și a practicilor americani îndeosebi, s-ar dezlega cestiunile soțiale și ar fi și o reformă... demnă de America. Sfinte Brahma !

„Curierul de Iași”, 26 mai 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Piei de om] 

Note: „propunerea” din final reia pe cea din scrisoarea către o revistă germană.

dubire,  dubălărie - tăbăcire, tăbăcărie

căsăpie - măcelărie

gaz aeriform - gaz de iluminat, obținut prin distilarea lemnului, huilei, cărbunelui

Prostituatele

Treci pe o ulița strâmtă... Dintr-o căscioară mică licurește lumina prin geamurile acoperite c-o perdea roșie... Lumina pare în fundul odăii. Intri 'năuntru... o femeie îți iese 'nainte și te stringe'n brațe. ... E frumușică și buzele-i sunt roși*. Curând e pe deplin dizbrăcată și marginea patului îi servește drept culcuș de nuntă.

*

Față cu aceste ființe  mai mult decât degradate se'nțelege că descrierea tace, fiindcă nu va putea niciodată, nu să dea o descriere artistică, ceea ce e imposibil, căci în noroiul vieței omenești nu se poate afla poezie, ci o descriere în genere, care devine imposibilă pe de o parte prin drasticitatea și [i]moralitatea obiectului, pe de alta prin aceea că obiectul însuși nu merită a fi descris. Aceste ființe fără pudoare, fără rușine, fără conștiință de sine, căci ele nu-și aparțin lor, ci numai viciului și banilor, fiindcă orce dorință'n ele e stinsă din simpla cauză că toate simțirile sunt stinse, aceste ființe pot plânge... Am văzut una plângând. E ciudat... dar e adevărat. De ce o fi plâns acest animal omenesc nu știu.

Și cu toate astea n-o desprețuiesc. Și această femeie a fost odată vergină. Și aceasta femeie a avut în privire ardoare, în surâs inocență. Astăzi — o față spoită, o rânjire pentru bani, un surâs care vrea să fie cochet și seducător și care pentru orcine din oamenii mai nobil organizat nu poate insuf[la] decât dezgust... Și dacă n-ar surâde cel puțin... Dacă s-ar oferi pur și simplu ca mașine ale deșertării sexuale. Dar nu ! Ele surâd cu fața lor spoită, nici par  fețe frivole spoite gros cu roșu, căci urâciunea morții nu consistă în ea însăși, ci totdeuna în simulațiunea vieții.

*

Juni cu corpuri slabe, cu suflete stoarse trec pe sub ferestre roșii — și e destul un sunet răgușit din partea lor ca să vezi aprinzându-se un chibrit la [a] cărui lumină zărești o față spoită, ca o mască rânjind o desfrânare absurdă, grețoasă. (manuscris)

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară [Casele negre] 

Scene din viața parlamentară

Colo unde urmașul lui Budha Sakya Muni                          
Nazarineanul, dulce, în deal, își are casa
Își poart[']* bătrânul rabbin Berlicoco perciunii
Își strânge corifeii* și secta lui hidoasă,
Acolo* fac contorul* comediei* ș'a minciunii
Calomniei*, vânzării*, fățarnică grimasă                                
Alăturea cu crucea*, cu moaștele din templu
De uri* și infamie* sunt stâlpi și [sunt] exemplu

Acolo prezidentul frizând* o față calmă
Că e cam după masă n'ar vre să se cunoască —                        
Şi cum îi vede astfel pe dragii săi de-avalma
Întoarce asupra tutor scârboșii ochi de broască
În fund unul* mai* scârnav* își suflă nasu 'n palmă
Şi de surtuc o șterge, mahmur* se uită, cască
Berlicoco întinde [o]* mână după clopot                                
Tăcere pretutindeni, în sală* câte*-un* șopot

Dar cine-i ceata asta cu nasuri înroșite
Cu dârele prin barbă, cu fețele nerase
Guri mari și buhăite, mustețile sborșite
Cu cismele cârpite, cămășile soioase
Privirile sunt crunte și fețele 'ncrușite                                    
Cu frunți mai mici de-un deget, cu cefe roșii groase...
Ei sunt smântâna lumii... Când clopotu auzi-vei
Să știi că toți sunt față... s'au adunat bețivii.

Bătrânul, ras cu totul, cu fața plină, grasă
Treaz* intră*['n] a lui bancă, când ese îmblă strîmb
Ce oare este cauza[?] Discursuri furtunoasă*                        
I-au amețit gândirea de îmblă [așa strâmb?]
Ba nu, dar până-adoarme se scarpină sub masă
Ridică pantalonul de-asupra de carâmb
Din cismă scoate gâtul puternica butelcă
El îmblă ca pe ouă și șade ca pe spelcă        

Într'adevăr vr'o șase în fundul adunării                                        
Stau împrejurul mesei* ca fii[i] unei secte
Unu-și scobește nasul cu unghia 'n fundul nării
Din plete-și scoate altul micuțele insecte
Scobeică e tăcutul presdent a discutării
Şi tuturor le 'mparte la frunte* mici* proecte                        
Şi ei le țin ascunse în palmă, cată chior...
E importantă legea, de șic... un stosișor

Dar ce-i în fund acolo, ce vuet și murmură*
De setleva, de mazù, de trag* cartea* pe față
Ce lege se discută cu strașnică căldură?
De foc unul l'apucă pe cellalt de mustață                                  
Un țipăt se aude urît*: Scobeică fură
Cu carte măsluită, tâlharul ne [înhață]*
Şi cine[-i] roșcovanul buhav în fundul scenii [ ?]
— Scobeică, ce'l trimise aci botoșunenii

Biserica-ntr'o parte, negrită și străveche
Bordel dă conștiințe* făcură* ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul*                      
Hidoasele ființe* ca cojile* să-i mături
Să pui să se citească molitve 'ndelungate
În curte, 'n tâmple*, trepte* și treceri*, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce 'n cap* clocește acolo sămânța lui de ură

Mihai Eminescu, Opere vol. II Note și variante [Scrisoarea III (note si variante)]

Stradele din Iași

România este țara contrastelor. Venind cineva de la gară în stradele vestitului municipiu Dacorum Iassiorum rămâne încântat de podirea cu asfalt a stradelor noastre, pe care te poți plimba ca-n salon. Dar dacă vizitatorul ar avea curiozitatea de a merge în suburbii depărtate din șesul Bahluiului, de ex. pe șesul dintre șoseaua Ţuțorei și înălțimile pe care se înșiră orașul, începând de la Curtea Domnească pân-la Tătărași (târgul de jos, țigănimea domnească), atunci ar avea cu totul altă priveliște.

Acolo în loc de strade sunt adevărate lagune de glod; podului de lemn de preste Bahlui îi lipsesc la mijloc câteva scânduri pe cari nimeni nu se-ndură de-a le pune la loc, pe ici pe colo întâlnești căte un mare ochi de apă, spre a aduce aminte de mărețul act al facerii lumii. Acolo locuiește o parte a poporului ales de Dumnezeu, carele prin diferite apucături ingenioase, prin clădirea sistematică de movilițe de gunoaie, prin așezarea de scânduri rupte caută a forma trecători prin împărăția lui Neptun și a nu sta cu totul izolați de restul umanității.

Dar să lăsăm aceste formațiuni geografice pe seama unui Herodot al viitorului și să ne întoarcem la puncte mai cunoscute. Şoseua Socolei e cunoscută de toți ca drum care duce la viile și vilele orășenilor din Iași, la seminariul Socola, la Vaslui, în fine e o cale de comunicație despre care nu putem presupune că trece prin mijlocul unor triburi necunoscute. Aproape în dreptul șoselei de la Ţuțora șoseua Socolei se bucura de existența mai multor gropi perfide, pline cu apă. Când trece o trăsură prin aceste gropi, ea se preface în corabie, caii în servitori ai lui Neptun, iar călătorii invocă prin imnuri steaua mărilor, ca să-i conducă la limanul dorit. Prin aceste gropi trec zilnic sute de trăsuri, mii de militari, zeci de tunuri, încât biblica trecere prin Marea Roșie se repetează la acest punct de sute de ori pe zi. Învățătorii din școalele apropiate demonstrează băieților cu exemple ad oculos posibilitatea minunii biblice pe cale cu totul naturală.

Şi cu toate acestea în depărtare de o oră și jumătate, în vârful Repedei, sunt minunate cariere de piatră și numai cu zece, cincisprezece cară s-ar putea repara punctul în cestiune, s-ar putea pune capăt neplăcerilor miilor de trecători. Nu știm într-adevăr cine a luat întreprinderea reparării acelei șosele, știm însă atâta că nu se găsește nici un motiv care să scuze asemenea neregularități. Esplicăm pân-la un punct neglijarea unor strade puțin frecuentate, dar o cale atât de frecuentată ca și cea de la Socola trebuie să fie totdeauna practicabilă. Cu toată insistența atragem luarea aminte a autorităților competente să binevoiască a lua grabnic măsuri pentru a înlătura acele adevărate vexațiuni pentru comunicația între Iași și Socola.

„Curierul de Iași", 18 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Stradele] 

Românii de paradă

Dar D[omni]lor! mi-e rușine să fiu Român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-și fi însușit monopolul, privilegiul patriotismului și-a naționalităței — așa român de paradă mi-e rușine să fiu. Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura.

Ceea ce se simte și se respe[c]tă adânc, se pronunță arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunțe numele D[umne]zeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocții și superficialitățile sale.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Dar domnilor, mi-e rușine]
 (din manuscris)

Nihiliștii români

Într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit și știință sunt cauze de persecuțiune din partea demagogiei ignorante și lacome a Costineștilor și Caradalelor, spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepțiune și de voință, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societății și înclină a adopta ca ale lor niște idei de destrucțiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat. Tocmai ne vin în minte numele nihiliștilor români din Iași, frații Nădejde și Milea, și o spunem drept că, văzând pe Carada om mare și pe plagiatorul Crăciunescu profesor de facultate, începem, nu a justifica, dar a esplica psicologic aceste fenomene.

Frații Nădejde de ex. sunt amândoi tineri cu știință de carte; am putea zice că în degetul lor cel mic au mai multă știință decât Costinescu ori Crăciunescu în capete. Ca merit se poate adăuga că, în lipsă totală de mijloace, de vreme ce sunt dintr-o familie foarte săracă, ei tot ce știu au învățat într-un oraș de țară, fără a face un pas în străinătate. Cu toate astea ei știu limbile clasice, mai multe limbi moderne, au înghițit cu ardoare ceea ce le-a venit în mână din științele naturale. E firesc ca asemenea naturi energice să fie izbite de spectacolul încurajării sistematice a nulităților , să le apuce un fel de desperare de viitorul societății în care trăiesc și să-și deschiză perspectiva unei reforme prin răsturnarea radicală a tot ce există.    
                               
[...] Pe cât știm, acești tineri amăgiți nu sunt stârpituri de vanilie crescute în bumbac, cu capul amețit de fraze și romanuri, ca tinerii Vintilă Rosetti sau Calligari, cari în vederea unor sinecure ar transige numaidecât cu pretinsele lor principii revoluționare, numai să li se arunce cîte un oscior. Nu sunt pretinsă nație și pretins popor, ei sunt adevărat popor; sunt oameni a căror inteligență au fost și puternică și vergină, de au absorbit cu toată setea ideile nimicirii. Țandăra nu sare departe de trunchi. Tatăl, pentru motive reversibile, renunță la republica universală și devine monarhist legitimist; fiii vor face ca prezidentul republicei Ploieștilor care, din cap al împărăției Fefeleiului, a devenit azi om cu leafă. Dar nu este tot astfel cu oamenii de cari vorbim mai sus. Mintea acestora nu se poate vindeca prin îmbunătățirea sorții lor personale, prin funcții și diurne; tinerimei mai energice trebuie să i se întipărească convingerea serioasă că organizarea societății nu mai îngăduie ridicarea în sus a Costineștilor, Caradalelor și Seruriilor și că de acum înainte pentru a se ridica cineva, [î]i trebuie și minte, și caracter, și muncă.

„Timpul”, 20 martie 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Răspunzând la discursul d-lui Maiorescu]

Note:

Frații Gheorghe și Ion Nădejde erau de fapt socialiști, nu nihiliști.

Costinescu, Carada, Serurie - oameni politici liberali, ținte frecvente ale ironiilor lui Eminescu; despre Costinescu de plidă, Eminescu afirma ca a devenit director de bancă cu doar 4 clase primare și un curs de violoncel (Duiliu Zamfirescu, in schimb, îl considera un bun economist).

Vintilă Rosetti - fiul liderului liberal C. A. Rosetti (principala țintă a atacurilor lui Eminescu din „Timpul”), student la Paris, cu ocazia proclamării României ca regat și-a afirmat convingerile republicane.

Românii sunt inteligenți ?

De mult aud lăudându-se inteligența estraordinară a românului, deși poate nimic nu-i mai neadevărat decât această laudă. Căci pe [ce] se bazează o asemenea supoziție? Un popor, căruia [î]i este silă de orice muncă științifică, a cărui prisos de inteligență se consumă în lucrarea desigur cea mai ușoară a minții omenești, în suduituri sau ridicare în cer a guvernanților săi, nu poate fi numit un popor inteligent.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Instrucție și educație]