Suntem trezi de suflarea secolului - și de-aceea avem atâta cauză de-a ne descuraja...

Din scrisoarea lui Eminescu din 17 iunie 1870 (la 20 de ani), din timpul studenției vieneze, către Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, căruia îi trimisese spre publicare poezia Epigonii:

Dacă în Epigonii veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșan or Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numa pentru că într-adevăr te mișcă acea naivitate sinceră, neconștiută, cu care lucrau ei. Noi cești mai noi cunoaștem starea noastră, suntem trezi de suflarea secolului — și de-aceea aveam atâta cauză de-a ne descuraja. Nimic — decât culmile strălucite, nimic — decât conștiința sigură că nu le vom ajunge niciodată. Și să nu fim sceptici ? Atâta lucru, cele mai multe puteri sfărâmându-se în van, în lupte sterile, cele puține — descurajate, amețite de strigătul gunoiului ce înoată asupra apei.

[...]

Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră, trezită dar rece. Prin operele liricilor romani  tineri se manifestă acel aer bolnav, deși dulce, pe care germanii o numesc Weltschmerz. Așa Nicoleanu, așa Schelitti, așa Matilda Cugler — e oarecum conștiința adevărului trist și sceptic, învins de cătră colorile și formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului și lumea ideei. Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriau, cum Shak[e]speare credea în fantasmele sale; îndată însă cu conștiința, vine [gândul] că imaginele nu sunt decât un joc; atuncea, după părerea mea, se naște neîncrederea sceptică în propriile sale creațiuni.

Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generațiunei noi, și — cred cu drept.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1870]

Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu

Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:

[...]  dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.

Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...] 

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Din ultima scrisoare către Veronica Micle:

[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)  (via Andamaria Barbu)

Desgust

Ce v'asămănați cu mine viața mea zavistuind,
Ce nu curge ca a voastră ci se sfarmă, picurând?
Voi ce-ați fost mânați în lume de al dorului impuls
De a inimei bătaie cu sălbaticul ei puls
Sucul patimelor crude însă dulci cu toți l'ați supt,
V'a fost sufletul ferice deși poate e azi rupt.
Ce v'asămănați cu mine voi cu inime de foc
Voi cu gândul la speranțe și cu zile de noroc?

.............................................

Nu sunt rău fiindcă nimica nu merită ca să fiu,
Dar tot [una] îmi e mie de-aș muri ori de sunt viu;
Tot ce mișcă [viața] voastră pentru mine-i ironie
Ziua de-azi îmi spune aceeași ce mi-ar spune și o mie,
Nu m'am săturat de viață deșertând al ei păhar
Ci a voastră bucurie mie îmi face amar...
Nu știu este al meu suflet mestecat atât cu fiere
Cât preface bucuria, fericirea în durere[?]  
Este inima-mi bolnavă că preface- amoru 'n ură
Sau că ghiața o 'ncălzește și înghiață, la căldură
Este mintea mea altminteri, de privesc în lume-amar
Ca prin negură și ceață și prin negru ochelar;
Dară știu cum că iubirea mie-mi face neplăcere
Tot ce-i dulce, blând mă împle de dispreț, de chin și fiere.
Altu 'n ochii dragei sale mii de lucruri văd că 'nvață
Eu ? Iubirea mă respinge, frumusețea-mi face greață
O cadavre, despre cari sufletu-mi nici vra s'auză
Nu rîdeți căci vă văd dinții disbrăcați de a lor buze

.............................................

Totuși voi aveți în lume privilegiul fericirei
Tot amorul, toată ura, îndulcirile simțirei;
Sufletul vă este tânăr și mereu întinerește
La simțirea, la dorința ce într'însul încolțește      
Aveți viața și puterea.. . sunteți roți ale mașinei,
Ce se mișcă 'n jur de soare prin puterile luminei —
Am un singur privilegiu — mi-e urît, sunt trist, bolnav
Sunt bătrân ca și moșnegii, deși tânăr... dar nu sclav.

Mihai Eminescu, Opere vol. II Note și variante [Scrisoarea IV (note si variante)]