Din scrisoarea lui Eminescu din 17 iunie 1870 (la 20 de ani), din timpul studenției vieneze, către Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, căruia îi trimisese spre publicare poezia Epigonii:
Dacă în Epigonii veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșan or Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numa pentru că într-adevăr te mișcă acea naivitate sinceră, neconștiută, cu care lucrau ei. Noi cești mai noi cunoaștem starea noastră, suntem trezi de suflarea secolului — și de-aceea aveam atâta cauză de-a ne descuraja. Nimic — decât culmile strălucite, nimic — decât conștiința sigură că nu le vom ajunge niciodată. Și să nu fim sceptici ? Atâta lucru, cele mai multe puteri sfărâmându-se în van, în lupte sterile, cele puține — descurajate, amețite de strigătul gunoiului ce înoată asupra apei.
[...]
Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră, trezită dar rece. Prin operele liricilor romani tineri se manifestă acel aer bolnav, deși dulce, pe care germanii o numesc Weltschmerz. Așa Nicoleanu, așa Schelitti, așa Matilda Cugler — e oarecum conștiința adevărului trist și sceptic, învins de cătră colorile și formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului și lumea ideei. Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriau, cum Shak[e]speare credea în fantasmele sale; îndată însă cu conștiința, vine [gândul] că imaginele nu sunt decât un joc; atuncea, după părerea mea, se naște neîncrederea sceptică în propriile sale creațiuni.
Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generațiunei noi, și — cred cu drept.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1870]
Se afișează postările cu eticheta scrisori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scrisori. Afișați toate postările
vineri, 29 august 2014
joi, 28 august 2014
Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul
Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din timpul studenției vieneze, din 16 septembrie 1870 (la 20 de ani):
Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel, un individ care crede că se cunoaște bine pe sine, care-și urmează liniștit; treburile lui, or concrete, or abstracte țăsături de painjăn filozofice sau poetice, se trezește într-o bună dimineață c-o întâmplare oarecare — în sine aceeași pentru toată lumea — că stârnește în el porniri de cari nici nu visa măcar că esistă în sufletul lui ; această întâmplare nimicește toate țesăturile combinate de mintea lui și el singur se trezește deodată că e alt om, adesea negațiunea individualității lui de pân-atuncea.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1870]
Notă: asta îmi amintește de caracterizarea ce i-o făcea Caragiale lui Eminescu:
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. [...] Avea un temperament de o excesivă neegalitate [...]” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel, un individ care crede că se cunoaște bine pe sine, care-și urmează liniștit; treburile lui, or concrete, or abstracte țăsături de painjăn filozofice sau poetice, se trezește într-o bună dimineață c-o întâmplare oarecare — în sine aceeași pentru toată lumea — că stârnește în el porniri de cari nici nu visa măcar că esistă în sufletul lui ; această întâmplare nimicește toate țesăturile combinate de mintea lui și el singur se trezește deodată că e alt om, adesea negațiunea individualității lui de pân-atuncea.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1870]
Notă: asta îmi amintește de caracterizarea ce i-o făcea Caragiale lui Eminescu:
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. [...] Avea un temperament de o excesivă neegalitate [...]” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
miercuri, 27 august 2014
Eminescu autocritic: Nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu
Din scrisorile lui Eminescu din studenție, de la Viena, către Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare:
din scrisoarea din 6 februarie 1871:
Mă mir de ce mai cereți autorizarea mea întru suprimarea strofelor rele când eu v-am dat-o de mult cu atâta încredere și, vă asigur, cu atâta bucurie. Ștergeți numai, pentru că nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu ; știu numai prea bine că chiar ce rămâne neșters nu-i de vo samă deosebită.
din scrisoarea din 16 mai 1871:
Eu nu vă trimit acuma decât niște nimicuri neînsemnate, căci pentru de-a corige și a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebuie și timp și dispozițiune. Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele, nu vă jenați de fel și aruncați-le-n foc.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]
din scrisoarea din 6 februarie 1871:
Mă mir de ce mai cereți autorizarea mea întru suprimarea strofelor rele când eu v-am dat-o de mult cu atâta încredere și, vă asigur, cu atâta bucurie. Ștergeți numai, pentru că nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu ; știu numai prea bine că chiar ce rămâne neșters nu-i de vo samă deosebită.
din scrisoarea din 16 mai 1871:
Eu nu vă trimit acuma decât niște nimicuri neînsemnate, căci pentru de-a corige și a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebuie și timp și dispozițiune. Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele, nu vă jenați de fel și aruncați-le-n foc.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]
marți, 26 august 2014
Țăranul
Din ciorna unei scrisori a lui Eminescu, pe atunci revizor școlar, către Leon Negruzzi, pe atunci prefect al județului Iași, fratele lui Iacob Negruzzi:
Cunoașteți mai bine decât < de > mine greutățile pe cari le poartă poporul nostru rural și știți că sub dânsele el sărăcește din zi în zi și că numărul populației noastre scade în proporțiuni înspăimântătoare pentru orice econom politic. Cauzele sunt lesne de aflat. Înaintea înființărei căilor de comunicație exportul nostru era minim; cerându-se puțin, noi lucram puțin; astăzi ni se cere mult și noi lucrăm mult. Și știți că la noi nu lucrează decât o singură clasă, că în socoteala acestei singure clase trăim toți de la Domn pân' la dorobanț — de la țăran. Noi n-avem o industrie pe care s-o schimbăm cu grâne și cu aur străin, n-avem manufacturi care să fie căutate în alte țări, n-avem alte clase pozitive, decât pe țăran. El produce cerealele noastre și în schimbul acestora noi cumpărăm toate de la chibrit până la galoanele de pe chipiul generalului.
Dar țăranul, care în anul 1827 reprezenta o clasă cam tot atât de numeroasă ca și astăzi și care păștea pe atunci hergheliile de cai și cirezile de boi, singurul obiect de export pe atunci, țăranul nostru care pe atunci putea să se păstreze în putere cu mămăligă, brânză și verdețuri, căci munca puțină cerea consumare puțină va putea să trăiască astăzi același trai ? astăzi când muncește de zece ori pe atâta, când birurile sunt cu mult mai grele, când mersul societății îl silește să producă mult mai mult ? Nu, și daca chiar ne-am înșela pe un moment, vedem îndată că legile naturei [sunt] inflexibile, că cine produce mult și consumă puțin moare, și moartea ne răspunde prin cifre statistice, că poporul românesc, daca va mai rămânea în starea sa de astăzi, e menit să se stingă.
Va să [zică] țăranul nostru de astăzi, ca să nu se stingă, trebuie înlocuit prin un altfel de țăran, trebuie ca fiu-său să fie altfel de om, trebuie ca acesta cu aceeași sumă de putere să producă mai mult și acestea toate trebuie să le-nvețe în școală. Dacă instrucția va fi generală, putem spera că țăranul viitor va ști să-și caute de interese mult mai bine decât cel de astăzi.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Cunoașteți mai bine decât < de > mine greutățile pe cari le poartă poporul nostru rural și știți că sub dânsele el sărăcește din zi în zi și că numărul populației noastre scade în proporțiuni înspăimântătoare pentru orice econom politic. Cauzele sunt lesne de aflat. Înaintea înființărei căilor de comunicație exportul nostru era minim; cerându-se puțin, noi lucram puțin; astăzi ni se cere mult și noi lucrăm mult. Și știți că la noi nu lucrează decât o singură clasă, că în socoteala acestei singure clase trăim toți de la Domn pân' la dorobanț — de la țăran. Noi n-avem o industrie pe care s-o schimbăm cu grâne și cu aur străin, n-avem manufacturi care să fie căutate în alte țări, n-avem alte clase pozitive, decât pe țăran. El produce cerealele noastre și în schimbul acestora noi cumpărăm toate de la chibrit până la galoanele de pe chipiul generalului.
Dar țăranul, care în anul 1827 reprezenta o clasă cam tot atât de numeroasă ca și astăzi și care păștea pe atunci hergheliile de cai și cirezile de boi, singurul obiect de export pe atunci, țăranul nostru care pe atunci putea să se păstreze în putere cu mămăligă, brânză și verdețuri, căci munca puțină cerea consumare puțină va putea să trăiască astăzi același trai ? astăzi când muncește de zece ori pe atâta, când birurile sunt cu mult mai grele, când mersul societății îl silește să producă mult mai mult ? Nu, și daca chiar ne-am înșela pe un moment, vedem îndată că legile naturei [sunt] inflexibile, că cine produce mult și consumă puțin moare, și moartea ne răspunde prin cifre statistice, că poporul românesc, daca va mai rămânea în starea sa de astăzi, e menit să se stingă.
Va să [zică] țăranul nostru de astăzi, ca să nu se stingă, trebuie înlocuit prin un altfel de țăran, trebuie ca fiu-său să fie altfel de om, trebuie ca acesta cu aceeași sumă de putere să producă mai mult și acestea toate trebuie să le-nvețe în școală. Dacă instrucția va fi generală, putem spera că țăranul viitor va ști să-și caute de interese mult mai bine decât cel de astăzi.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
luni, 25 august 2014
Despre ardeleni
Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, din timpul studenției la Viena, din 6 feb. 1871:
Asupra împrejurărei că din Transilvania căpătați scrieri a căror caracteristică e fraza patriotică aș putea să vă citez două cauze. Una: că în genere transilvănenii au foarte puțină aplecare și talent pentru artă, și a doua: că într-adevăr sânt nenorociți cu căpcăunii ciia de unguri. Dac-ați cunoaște mai de-aproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor, pe cari ei le răpăd prin toate vinele, prin toate organele statului, și esclud din viața publică tot ce nu e maghiar, atunci ați găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de mai sus. Nu sânt încercări vage și fraze goale cele ungurești, ci e un sistem de ură, de deznaționalizare și de cutropire, premeditat pîn-în amănunțimile sale. Nu vă puteți închipui apoi ce mare e pericolul românilor din Transilvania sub influințele spiritului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor contra ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le manifesta. Ei au învățat până și naționalitatea [de] la unguri, și nu sânt naționaliști ca românii, ci cu acel esclusivism radical care-i caracterizează pe unguri înșiși.
Afară de aceea, lipsa absolută de prospectul unui viitor în patria lor, simțământul neputinței față cu pericole ce-i amenință, iată ceea ce-i face nenorociți înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i lipsește de liniștea sufletească cerută pentru produceri literare, ceea ce-i face necapabili de alte producte decât fraza patriotică. E o idee impusă cu putere, care predomină și întunecă pe celelalte, tot așa precum o idee fixă face cu neputință liniștea sufletească îndată ce se reflectează numai umbra ei pe țesătura celorlalte cugetări. Mie-mi pare că nu sânt aspirațiuni momentane, cum le numiți c-o mică doză de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau viață. Apoi noi ne și ocupăm puțin de ei. De-o mulțime de ani de când se chinuiesc să ridice o facultate de drept, și de la noi nu li-a venit nici un ajutor. Ei dau de unde au, dar de unde nu au nici Dumnezeu nu poate lua.
Cumcă în ei simțământul de naționalitate e de o intensivitate neobicinuită la noi găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite. Arătați-mi la noi un oraș patriotic ca Brașovul d.es. — și, nota-bene, Brașovul nu-i decât parte românesc; cei bogați și mulți sânt încă tot sașii. Și cu toate acestea sânt nesiguri de esistența lor națională îndată ce mașina deznaționalizătoare a statului maghiar îi va apuca — nu în corporațiuni, ci în indivizi; și i-ar fi apucat de mult dacă finanțele Austro-Ungariei stăteau mai bine. Cu învățământul maghiar în școli comunale întreținute de stat și cu instituțiunea militară inaugurată, fără o reacțiune puternică din partea românilor nici nu știm unde va ajunge această parte a poporului nostru. E destul de tristă starea unui popor când trebuie să se lupte pentru limbă și naționalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparține.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]
Notă: Eminescu scria aceste rânduri la 4 ani după ce instituirea dualismului austro-ungar din 1867, când Transilvania, până atunci provincie distinctă în cadrul imperiului, devine parte a Ungariei, spre neplăcerea românilor ardeleni.
Asupra împrejurărei că din Transilvania căpătați scrieri a căror caracteristică e fraza patriotică aș putea să vă citez două cauze. Una: că în genere transilvănenii au foarte puțină aplecare și talent pentru artă, și a doua: că într-adevăr sânt nenorociți cu căpcăunii ciia de unguri. Dac-ați cunoaște mai de-aproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor, pe cari ei le răpăd prin toate vinele, prin toate organele statului, și esclud din viața publică tot ce nu e maghiar, atunci ați găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de mai sus. Nu sânt încercări vage și fraze goale cele ungurești, ci e un sistem de ură, de deznaționalizare și de cutropire, premeditat pîn-în amănunțimile sale. Nu vă puteți închipui apoi ce mare e pericolul românilor din Transilvania sub influințele spiritului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor contra ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le manifesta. Ei au învățat până și naționalitatea [de] la unguri, și nu sânt naționaliști ca românii, ci cu acel esclusivism radical care-i caracterizează pe unguri înșiși.
Afară de aceea, lipsa absolută de prospectul unui viitor în patria lor, simțământul neputinței față cu pericole ce-i amenință, iată ceea ce-i face nenorociți înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i lipsește de liniștea sufletească cerută pentru produceri literare, ceea ce-i face necapabili de alte producte decât fraza patriotică. E o idee impusă cu putere, care predomină și întunecă pe celelalte, tot așa precum o idee fixă face cu neputință liniștea sufletească îndată ce se reflectează numai umbra ei pe țesătura celorlalte cugetări. Mie-mi pare că nu sânt aspirațiuni momentane, cum le numiți c-o mică doză de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau viață. Apoi noi ne și ocupăm puțin de ei. De-o mulțime de ani de când se chinuiesc să ridice o facultate de drept, și de la noi nu li-a venit nici un ajutor. Ei dau de unde au, dar de unde nu au nici Dumnezeu nu poate lua.
Cumcă în ei simțământul de naționalitate e de o intensivitate neobicinuită la noi găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite. Arătați-mi la noi un oraș patriotic ca Brașovul d.es. — și, nota-bene, Brașovul nu-i decât parte românesc; cei bogați și mulți sânt încă tot sașii. Și cu toate acestea sânt nesiguri de esistența lor națională îndată ce mașina deznaționalizătoare a statului maghiar îi va apuca — nu în corporațiuni, ci în indivizi; și i-ar fi apucat de mult dacă finanțele Austro-Ungariei stăteau mai bine. Cu învățământul maghiar în școli comunale întreținute de stat și cu instituțiunea militară inaugurată, fără o reacțiune puternică din partea românilor nici nu știm unde va ajunge această parte a poporului nostru. E destul de tristă starea unui popor când trebuie să se lupte pentru limbă și naționalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparține.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1871]
Notă: Eminescu scria aceste rânduri la 4 ani după ce instituirea dualismului austro-ungar din 1867, când Transilvania, până atunci provincie distinctă în cadrul imperiului, devine parte a Ungariei, spre neplăcerea românilor ardeleni.
duminică, 24 august 2014
Marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară...
Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle, din Constanța, din 16 iunie 1882:
O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele — căci ea e schimbăcioasă la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia.
Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului. O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, și noaptea marea își merită numele ei de neagră.
Viața e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să știi că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării liniștește, mai ales sufletele furtunoase.
Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea sa plutesc cu tine.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1882]
O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele — căci ea e schimbăcioasă la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia.
Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului. O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, și noaptea marea își merită numele ei de neagră.
Viața e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să știi că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării liniștește, mai ales sufletele furtunoase.
Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea sa plutesc cu tine.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1882]
luni, 4 august 2014
Gelozia
Eminescu către Veronica Micle, într-o scrisoare din iunie 1882:
Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere.
Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere.
Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
joi, 31 iulie 2014
O scrisoare a lui Eminescu din perioada bolii - de la Liman, Odessa
Liman, 12 august 1885
Dragă Burlă,
Au trecut peste două săptămâni de când sunt aici și mă coc zilnic în băi de glod cald de 30 grade Reaumur. Nu pot zice că vremea aceasta a trecut fără să-mi facă bine. Durerile necontenite pe cari le aveam în Iași nu le mai simt aici, însă încă nu toate ranele s-a închis și mă tem că, de s-ar închide chiar, vindecarea să nu fie timporară și să nu apară din nou când mă voi întoarce în țară. La Odesa n-am fost în timpul acesta decât de vro două ori, ca să-mi iau medicamente și tutun. Cel din urmă e și scump și rău, încât în privirea aceasta orientalul din mine o duce greu.
E timp asemenea să chibzuiți în privința lui nervus rerum, căci, de m-oi vindeca, de nu m-oi vindeca, de plată știu că nu pot să scap. Îmi trebuiesc 100 de ruble cel puțin — dac-or fi mai multe nu vor strica nimic. În cazul când mi le veți trimite, rămân încă cu 60 franci pentru întoarcere, din care am să plătesc o zi sau două rămânerea în Odesa, pentru vizarea pasportului, biletul de drum și neapăratele bacșișuri. Iar de nu mi le veți trimite, vor îngriji cinovnicii ruși pentru mine în vro încăpere a onorabilei poliții.
Vremea pe aici e cam răcoroasă și, deși amenință pururea să ploaie, totuși nu face decât să picure din când în când.
Încolo, dușmanul cel mare al singurătății mele e urâtul. Persoanele cîte sunt aici nu vorbesc decât rusește sau leșește, abia vro două din ele rup cîte un cuvânt nemțesc ori franțuzesc. Astfel, deși nu tocmai vorbăreț de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut. De citit n-am asemenea ce citi, decât o ediție a lui Heine, rătăcite printre bucoavnele doctorului secundar... Pân-acum nici un român nu-mi interesează existința și n-o împinge la o mai mare activitate ; — vântul și valurile lacului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor și nopților, cari se scurg uniforme și monotone ca bătăile unui ceasornic de părete.
Rugându-te dar să [nu] mă uiți aici, irosit printre ruși, rămân al tău
credincios prieten
M. Eminescu
Adresa mea :
M. Eminescu
Andrejevsky Liman
à Odessa (Russie)
Établissement du dr. Iachimowicz
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [1885]
Note:
Eminescu se afla în stațiunea Liman de lângă Odesa, pe atunci în Rusia, azi în Ucraina, unde își trata boala fizică (de la picioare) cu bai de nămol.
Deși scrisă la 2 ani după declanșarea bolii psihice, scrisoarea asta, ca și altele trimise de acolo, e mărturie că Eminescu era atunci într-o perioadă de luciditate - ceea ce nu se potrivește cu diagnosticul de paralizie progresivă de origine sifilitică, susținut de unii din contemporanii lui, dar și de unii din contemporanii noștri.
Era singur (singurul român) acolo, pe teritoriul Rusiei (rivala Austriei) și în loc să fugă, să i se piardă urma, cere bani să se întoarcă în România - ceea ce nu se potrivește deloc cu ipoteza conspirației germano-austriaco-maioresciano-regale, la modă azi.
Vasile Burlă - junimist, prieten al lui Eminescu din studenție, i-a purtat de grijă în perioada bolii.
30 grade Reaumur - 37 grade Celsius
nervus rerum - banii
cinovnic - funcționar de stat (de rang inferior) rus (sursa: DEX)
marți, 29 iulie 2014
Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu
Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:
[...] dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.
Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...]
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Din ultima scrisoare către Veronica Micle:
[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.
Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?
vineri, 18 iulie 2014
Scrisoarea lui Eminescu din ospiciul austriac, după însănătoșirea temporară
Döbling, 12/24 ianuarie 1884
Iubite Chibici,
Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost. Sînt slab, rău hrănit și plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială și mai nesigur pentru mine decât oricând.
Ceea ce-aș voi să știu de la tine este daca cărțile și lada mea sînt în oarecare siguranță și daca pot spera să le revăd. În ladă trebuie să se fi aflând și ceasornicul pe care l-am fost scos de la Simțion., Încolo aș voi să știu daca pot scăpa de aci, unde în adevăr îmi pare că stau fără nici un folos. Tratamentul pare a consista în mâncare puțină și proastă și în recluziune; — încolo n-am observat nimic în maniera de-a mă trata. Sufăr cumplit, iubite Chibici, de lovitura morală pe care mi-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă care va avea influență rea asupra întregului rest al vieții ce voi mai avea-o de trăit. Asemenea nu știu nimic asupra poziției pe care mi-ați creat-o în acest institut. Cine plătește pentru mine aci și cine are grijă de mine ? D. Maiorescu a trecut pe aci într-o zi, dar a stat mai puțin de un minut și nu mi-a spus nimic în ce mă privește, încât, de și mi-am venit în fire de mai bine de două săptămâni, nu știu absolut nimic asupra sorții care mă așteaptă, căci sper că nu voi fi condamnat a petrece aci ani întregi fără necesitate.
Doctorii mi-au spus că trebuie să-ți scriu ție în privirea aceasta. Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decât că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni, ci și mai mult încă de foame. Mă-ntreb acum daca e vorba ca, cu cheltuială și anume să continue regimul sub care trăiesc, regim cu totul fără folos atât pentru mine cât și pentru amicii cari au binevoit a se interesa de mine și a mă trimite aici.
nenorocitul tău amic
M. Eminescu
Adresa mea e : Michael Eminescu Ober-Döbling bei Wien.
Hirschengasse No. 71.
Privatheilanstalt.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1884] (sursa imaginilor)
miercuri, 16 iulie 2014
Eminescu și Caragiale
Eminescu către Caragiale și Ronetti Roman, colegii lui de redacție la Timpul:
Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.
Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.
Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...
Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.
Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):
„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)
Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)
Caragiale despre Eminescu:
„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]
Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]
Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
Florești, 13 iulie 1878
Mă oameni buni, Caraiali și Ronetti Roman
Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.
Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.
Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...
Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.
Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):
„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)
Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)
Caragiale despre Eminescu:
„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]
Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]
Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
marți, 15 iulie 2014
Eminescu despre tatăl său, Gheorghe Eminovici
Ciorne de scrisori din perioada studenției lui Eminescu la Berlin:
Eminescu către tatal său:
Dacă nu ți-am scris pân-acuma cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini oricice voință proprie a oricărui din fiii d-niei tale, neîncredere augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută decât a se chivernisi, după cum o numești , d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Ești un părinte nenorocit — adevărat. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsure pașii după cum dorești d-ta. Când vorbești de frații mei, se poate că ei ți-or fi greșit, căci ei poate te-au înșelat, poate ți-au spus lucruri ce nu erau, eu nu-mi aduc aminte să fi păcătuit decât prin o extremă iubire de adevăr, și de aceea-l spun și acuma.
N-am putut pleca la moment din Berlin pentru că Rosetti a făcut cu putință ca să rămân. El mi-a ridicat leafa la Agenție la 16 napoleoni pe lună și, fiindcă era singur aici, neavând pe nimeni în cancelarie, am crezut de dătoria mea să rămân c-un om la a cărui opinie bună am ținut și țin. El în urmă a fost numit membru la Curtea de Casație și la urmașul lui, fostul ministru Crețulescu, am intrat în aceleași condiții, într-o vreme în care eram de neapărată trebuință aici. Daca ți-aș fi scris asta d-tale ai fi zis, după cum obicinuiești, că îmblu cu minciuni, că îmblu să te-nșel ș. a. N-am voit să mă espun la asemenea laude și de-aceea am tăcut. În sara chiar în care am primit bani din Lipsca prin casa Wertheisner m-am dus la agenție ș-am anunțat lui Rosetti plecarea mea și, daca n-am plecat, d-ta vei crede că nu-s așa de nebun să fi stat numai de flori de cuc aici.
(scrisoarea a rămas neterminată)
Eminescu către un prieten neidentificat, poate Samson Bodnărescu (poet junimist, pe atunci directorul bibliotecii din Iași):
Aș fi dorit ca să nu fi trebuit să-ți scriu această epistolă, nici pentru. tine, pentru că te expune la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ți va deschide fereștile spre-a te uita într-o casă care n-as fi dorit s-o cunoască nimenea-n lume, a mea adică. Nu știi ce tată am. Sărac și împovărat de o familie grea (șapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o deșertăciune atât de mare încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume.
Măritându-se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promite înscris ceea ce nici are, nici poate realiza, dar obligațiunea față de cumnatu-meu este pozitivă, și bătrânul meu e ca și ruinat. Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I și c-o înțelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplesie. Am frați mai mari și [mai] mici decât ele [și] mine, fără pozițiune-n lume—și asta nu din cauza lor, ci numai din a deșertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, și sfârșea prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiți prin străinătate, fără subzistență, în voia sorții lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deșertăciunea îndărătnicului bătrân, și întristarea mea cea mare este că eu ajut de-a [o-]ngreuia prin nefolositoarea mea esistență. Nu crede însă cumc-o fac din impuls propriu. Deja de la al 14-a și pân' la al 20-lea an mi-am câștigat pânea singur, într-o viață aventuroasă și plină de nemulțămiri, și am făcut-o aceasta cu deplina conștiință a sacrificiului, iar nu din capriții copilăroase, precum protestam foarte des față cu cunoscuții mei, căci voiam mai iute să trec de-un lucru rău decât de fiul unui om sărac și van.
Această trăsătură de caracter, care a aflat-o el în urmă de la niște rude comunicative, l-au mișcat pe bătrânul meu foarte mult, căci oarecare nobleță de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani. Îmi pare rău c-am primit oferirea lui, căci sânt o greutate, nu pentru el, ci pentru familie. Nu am prejudiții și cu toate astea mi-ar părea rău dacă țărâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâni străine. Iartă că devin sentimental — e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om își are pe-ale sale — afară de-aceea nu te oblig de-a le respecta. A opri calamitatea nu mi-a venit în minte, pentru că-i imposibil. Ceea ce aș fi voit e ca eu să nu fi adaogat defel la sporirea acelei greutăți ce apasă deja asupra acelei palme de pământ. Deciziunea mea-i luată. Nevoind nici să-mpărtășesc soarta fraților mei, risipiți pin străini, nici să adaog la lipsa lor, am decis să mă-ntorc în țară peste câtăva vreme și [să] m-arunc iarăși în valurile vieții practice. Mi-e indiferent cum — eu ș-așa nu mai pot fi fericit în lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuitoarele de toate zilele, precum. [î]mi lipsesc adeseori azi. Îmi venise într-un rând ideea, adică-n anul trecut, ca să cer un ajutor de la Junimea, dar am fost în Iași și m-am convins în persoană cumcă societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale, în sensul strict al cuvântului, nu mi-a trecut nici prin minte vodată ca să trăiesc.
Am deci o rugă cătră tine. Știu că-i supărătoare — și numai eu știu cât m-a costat pân’ m-am decis a lua condeiul ca să-ți scriu. Caută-mi o ocupațiune în Iași — ea poate fi foarte modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimărui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iași, să lucrez fără s-o știe nime, mi-ar părea și mai bine. De nu vei găsi o ocupațiune pentru mine, fă-te ca și cum n-ai fi primit scrisoarea asta, scrie-mi de altele și eu voi înțelege și voi tăcea. Mă vei întreba poate de ce nu m-am adresat cătră persoane mai influente decât tine — dar cu cât cineva e mai influent cu atâta trebuie să-mi calc mai mult pe inimă pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufletești, la ce să te espui la oameni cari chiar prin vorba lor cred că-ți fac o onoare dacă ți-o adresează. Voi să reintru în nimicnicia din care am ieșit.
Te sărut
M. Emin[escu]
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
Eminescu către tatal său:
[Berlin, decembrie 1873—ianuarie 1874]
Iubite Tată,
Dacă nu ți-am scris pân-acuma cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini oricice voință proprie a oricărui din fiii d-niei tale, neîncredere augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută decât a se chivernisi, după cum o numești , d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Ești un părinte nenorocit — adevărat. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsure pașii după cum dorești d-ta. Când vorbești de frații mei, se poate că ei ți-or fi greșit, căci ei poate te-au înșelat, poate ți-au spus lucruri ce nu erau, eu nu-mi aduc aminte să fi păcătuit decât prin o extremă iubire de adevăr, și de aceea-l spun și acuma.
N-am putut pleca la moment din Berlin pentru că Rosetti a făcut cu putință ca să rămân. El mi-a ridicat leafa la Agenție la 16 napoleoni pe lună și, fiindcă era singur aici, neavând pe nimeni în cancelarie, am crezut de dătoria mea să rămân c-un om la a cărui opinie bună am ținut și țin. El în urmă a fost numit membru la Curtea de Casație și la urmașul lui, fostul ministru Crețulescu, am intrat în aceleași condiții, într-o vreme în care eram de neapărată trebuință aici. Daca ți-aș fi scris asta d-tale ai fi zis, după cum obicinuiești, că îmblu cu minciuni, că îmblu să te-nșel ș. a. N-am voit să mă espun la asemenea laude și de-aceea am tăcut. În sara chiar în care am primit bani din Lipsca prin casa Wertheisner m-am dus la agenție ș-am anunțat lui Rosetti plecarea mea și, daca n-am plecat, d-ta vei crede că nu-s așa de nebun să fi stat numai de flori de cuc aici.
(scrisoarea a rămas neterminată)
Eminescu către un prieten neidentificat, poate Samson Bodnărescu (poet junimist, pe atunci directorul bibliotecii din Iași):
[Berlin, februarie—septembrie 1873]
Iubitul meu,
Aș fi dorit ca să nu fi trebuit să-ți scriu această epistolă, nici pentru. tine, pentru că te expune la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ți va deschide fereștile spre-a te uita într-o casă care n-as fi dorit s-o cunoască nimenea-n lume, a mea adică. Nu știi ce tată am. Sărac și împovărat de o familie grea (șapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o deșertăciune atât de mare încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume.
Măritându-se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promite înscris ceea ce nici are, nici poate realiza, dar obligațiunea față de cumnatu-meu este pozitivă, și bătrânul meu e ca și ruinat. Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I și c-o înțelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplesie. Am frați mai mari și [mai] mici decât ele [și] mine, fără pozițiune-n lume—și asta nu din cauza lor, ci numai din a deșertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, și sfârșea prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiți prin străinătate, fără subzistență, în voia sorții lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deșertăciunea îndărătnicului bătrân, și întristarea mea cea mare este că eu ajut de-a [o-]ngreuia prin nefolositoarea mea esistență. Nu crede însă cumc-o fac din impuls propriu. Deja de la al 14-a și pân' la al 20-lea an mi-am câștigat pânea singur, într-o viață aventuroasă și plină de nemulțămiri, și am făcut-o aceasta cu deplina conștiință a sacrificiului, iar nu din capriții copilăroase, precum protestam foarte des față cu cunoscuții mei, căci voiam mai iute să trec de-un lucru rău decât de fiul unui om sărac și van.
Această trăsătură de caracter, care a aflat-o el în urmă de la niște rude comunicative, l-au mișcat pe bătrânul meu foarte mult, căci oarecare nobleță de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani. Îmi pare rău c-am primit oferirea lui, căci sânt o greutate, nu pentru el, ci pentru familie. Nu am prejudiții și cu toate astea mi-ar părea rău dacă țărâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâni străine. Iartă că devin sentimental — e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om își are pe-ale sale — afară de-aceea nu te oblig de-a le respecta. A opri calamitatea nu mi-a venit în minte, pentru că-i imposibil. Ceea ce aș fi voit e ca eu să nu fi adaogat defel la sporirea acelei greutăți ce apasă deja asupra acelei palme de pământ. Deciziunea mea-i luată. Nevoind nici să-mpărtășesc soarta fraților mei, risipiți pin străini, nici să adaog la lipsa lor, am decis să mă-ntorc în țară peste câtăva vreme și [să] m-arunc iarăși în valurile vieții practice. Mi-e indiferent cum — eu ș-așa nu mai pot fi fericit în lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuitoarele de toate zilele, precum. [î]mi lipsesc adeseori azi. Îmi venise într-un rând ideea, adică-n anul trecut, ca să cer un ajutor de la Junimea, dar am fost în Iași și m-am convins în persoană cumcă societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale, în sensul strict al cuvântului, nu mi-a trecut nici prin minte vodată ca să trăiesc.
Am deci o rugă cătră tine. Știu că-i supărătoare — și numai eu știu cât m-a costat pân’ m-am decis a lua condeiul ca să-ți scriu. Caută-mi o ocupațiune în Iași — ea poate fi foarte modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimărui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iași, să lucrez fără s-o știe nime, mi-ar părea și mai bine. De nu vei găsi o ocupațiune pentru mine, fă-te ca și cum n-ai fi primit scrisoarea asta, scrie-mi de altele și eu voi înțelege și voi tăcea. Mă vei întreba poate de ce nu m-am adresat cătră persoane mai influente decât tine — dar cu cât cineva e mai influent cu atâta trebuie să-mi calc mai mult pe inimă pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufletești, la ce să te espui la oameni cari chiar prin vorba lor cred că-ți fac o onoare dacă ți-o adresează. Voi să reintru în nimicnicia din care am ieșit.
Te sărut
M. Emin[escu]
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]
duminică, 13 iulie 2014
Eminescu despre fratele său Șerban Eminovici
Berlin, în 17 iuni 873
Scumpii mei părinți,
De două ori am scris lui Iorgu și n-am căpătat nici un răspuns, așa încât nu știu cum vă aflați acasă și tăcerea fratelui mă împle de neliniște. Afară de aceea i-a scris și Șerban de două ori și, după cum mi-a spus înainte de vro 4 zile, nici el nu căpătase încă răspuns. Vă rog dar a mă scoate din această neliniște și a-mi răspunde numaidecât în urma primirei scrisorii de față. Pe la finea lui august sau începutul lui septemvrie gândesc că mi-oi isprăvi esamenele și m-oi întoarce-n țară. Aștept cu nerăbdare capătul vieții mele de student, care desigur că pentru mine numai plăcută n-a fost.
Pe Șerban îl văd rar, căci șede foarte departe de mine. Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atâta ca să știu ce are de gând să facă. Ceea ce știți d-voastre despre el știu și eu. .. și nici cred ca să-i fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gândeste. Altfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe cu doctori germani, și societatea lui e foarte căutată. El e și membru la o societate științifică-medicală. Ce sânt românii cari învață medicina aicea pe lângă el ? Pot să zic că dispar ... și cu toate acestea ... Eu o spun curat, nu-l înțeleg și pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie rețete, face chiar vizite, căci după legile prusiane [î]i este permis aceasta, se-nțelege că sub responsabilitatea sa personală. Dar presupunem c-ar rămânea chiar aici, ce viitor îl poate aștepta în mijlocul unui oraș unde sânt atâția alții ?
Aștept un grabnic răspuns, vă sărut mînile, sărut pe Iorgu, Harieta și Aglaia (care pare că e acasă) și rămân al d-voastre
supus fiu
Mihai
Iași, în 4/16 noiemvrie 874
Iubite Tată,
Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. Întreținerea sa în spital costă opt napoleoni pe lună, sumă de care eu nu dispun. D-nul Krețulescu se-nțelege că nu poate lua asupră-și o asemenea sarcină, deși pân-acum au avut toate îngrijirile putincioase pentru însul. Vă rog a-mi răspunde grabnic ce puteți face și dacă-i puteți trimite cel puțin pe două luni deocamdată. Să-mi spuneți și cum stau toate acasă și să tăinuiți mamei cuprinsul scrisorii mele. Ministrul Cultelor a fost în Iași. El știa deja despre Șerban, dar, neavând nici o sumă disponibilă din buget, nu poate veni în ajutorul său.
Sărutându-vă mânile, rămân al d-voastre supus fiu
Mihai
[10—25 noiembrie 1874]
Iubite Tată
Telegrama din Berlin din partea secretarului Agenției sună astfel : „Spitalul anunță că Șerban a murit ieri. Luăm dispozițiuni de înmormântare pentru miercuri. Telegrafiați nemijlocit intențiunile d-voastre". Se poate că secretariul credea că d-ta vei lua dispoziții deosebite în această privință.
În altă scrisoare, despre care v-am dat samă, el cerea ca să se plătească din parte-ne suma datorită spitalului de alienați în care fusese condus nefericitul Șerban și care se urcă la 40 taleri pe lună (160 franci) și alte dătorii mici. [...]
Întrebarea principală este dacă puteți să faceți și această cheltuială, cea din urmă după cum vedeți, pentru un fiu nefericit, care desigur au greșit mai mult printr-o înnescută slăbiciune de caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie și nici o putere. Șărban a fost un om slab, iar nu om rău — asta a fost părerea mea despre el întotdeauna — și desigur că a fost mai nenorocit decum merita să fie. El n-a avut pentru nimenea ură în lume, n-a avut nici o patimă urâtă și, dac-a greșit, nu din răutate, ci dintr-o nemărginită slăbiciune a greșit. El era un copil bătrân și astfel ar fi trebuit tratat. Acuma — se-nțelege că e prea târziu pentru orișice. [...]
Sărut mânile mamei și cred că veți tăinui încă această știre. Eu n-am spus-o nimărui, căci ușor ar veni și în Botoșani. Nu știe decât Chernbach, care-acum e-aici la telegraf.
Al d-voastre supus fiu
Mihai
[către Ioan Al. Samurcaș, secretarul Agenției României la Berlin:]
Iași, 1 decemvrie 874
Mult stimatul meu Domn,
Din scrisoarea alăturată a tatălui meu veți vedea cum stau împrejurările, adică foarte rău. Vă rog de-un lucru. Făceți-mi o listă a dătorielor sale, despre cari eu n-am știut nimic pân' la ultima dv. scrisoare. Un abuz de încredere e foarte mare lucru și-l dezaprob până și-n nefericitul meu frate. Însă desigur că numai sub presiunea împrejurărilor îl va fi comis. Eu vă asigur că, pe cât eram în Berlin, am împărțit întotdeuna cu el pe cât aveam când avea nevoie de bani. Puneți în lista cerută prețul cu care el a vândut obiectele de valoare încredințate lui, căci eu cred că d-na Presber i le-a trimis ca să le vândă. Aceasta se vede indicat în pasagiul următor al scrisoarei sale : „Bei meinem Umzuge von Berlin nach Creuz nach hatte ich mir Geld geliehen welches ich verzinsen muss. Dieses (Geld scilicet) bestand in Werțpapieren". [...]
Iertați, vă rog, neîngrijirile de stil ale scrisorii de față și credeți că sunt amețit de cap, văzându-mă pus în curentul unor nefericiri familiale cu cari eu, ce am fost avizat la un trai singuratec și la puterile mele proprii, nu sunt deprins și nici știu a le mânui. Cred că, dacă bătrânul meu va mai răsufla de greutățile momentane cari-l apasă, va putea să acopere îndătoririle fiului său, dar în prezent nu cred să poată face mult. Chiar acuma i-am scris lui, alăturându-i scrisoarea doamnei Presber. Pe mine mă știți că nu am nici un fel de avere și că traiul meu, modest cum este și va fi întotdeuna, nu e cu toate acestea ușor. După cum am citit coala întâia a acestei scrisori am văzut că-i scrisă fără nici un fel de legătură și vă rog din nou să mă scuzați. Vedeți bine că mai nu știu ce să vă răspund, decât că, pe cât e-n puterea mea, voi încerca să dau o soluțiune acestei afaceri, desigur cea mai penibilă din viața mea. Mulțămiți și astă dată d-lui ministru cu mai bune și mai frumoase cuvinte decât sunt în stare eu în acest moment. E trist pentru mine că nu am drept mulțămire decât cuvinte și nu pot împlini în faptă ceea ce doresc și voiți.
Salutările mele d-voastre și surorii d-voastre și rămân
ca-ntotdeuna al d-voastre
Eminescu
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1873][1874]
Note:
Șerban Eminovici era cel mai mare dintre frații lui Eminescu; studiase medicina (fără să-și ia licența) și se afla la Berlin în perioada când Eminescu își pregătea acolo doctoratul în filosofie. Născut în 1841, înnebunește deci la aceeași vârstă ca Eminescu, la 33 de ani. Se asemăna cu Eminescu prin firea pesimistă „frate-meu Șerban [...] vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat.”, dar și prin comportamentul din perioada bolii (comparați cu scrisoarea lui Miron Pompiliu despre Eminescu în faza maniacală: iresponsabilitate, datorii, abuz de încredere) - probabil era vorba tot de tot psihoză maniaco-depresivă, boală cu o componentă ereditară.
Iorgu era alt frate mai mare, ofițer, atunci bolnav, mort în acel an1873, deci înaintea lui Șerban, acasă la Ipotești, în circumstanțe nesigure (după spusele celui mai mic dintre frați, Matei, dintr-o căzătură de pe cal, dar după spusele lui Caragiale, s-a împușcat).
Aglaia (măritată Drogli) și Harieta erau surorile mai mici ale lui Eminescu.
Ministrul pomenit este, se pare, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului și cultelor.
luni, 2 iunie 2014
Toamna vieții
Toamna anului e una pe an, apoi [î]i urmează primăvară. Toamna vieții vine fără să știi când, nici de unde... numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Ș-atunci se simte omul bătrân, foarte bătrân, și ar vrea să moară.
dintr-o scrisoare a lui Eminescu către sora sa, Harieta, din 6 februarie 1880
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă - 1880 - Harieta Eminovici]
dintr-o scrisoare a lui Eminescu către sora sa, Harieta, din 6 februarie 1880
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă - 1880 - Harieta Eminovici]
marți, 27 mai 2014
Eminescu despre Kogălniceanu
Oricâte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai, un lucru nu i-l poate contesta nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură și fără șovăire; o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris și prin viu grai.
D. Kogălniceanu urăște fraza, pune pe cititor totdeauna și fără încungiur in medias res, sâmburul cestiunii apare clar și dezbrăcat de subtilități. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subțietățile de stil și logică ale notelor Boerescu; e apă curată și limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorința de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii.
„Timpul”, 2 februarie 1882
Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [D. Kogălniceanu publică]
La Cameră mă duc în toate zilele [...] Cu ocazia aceasta am constatat cu oarecare ruşine că nu există în toată adunarea decât doi oameni poate cari pot construi o frază corectă: Cogălniceanu şi Maiorescu.
din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 12 feb. 1882
din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.
Note:
Mihail Kogălniceanu era liberal (moderat), deci adversar politic d.p.d.v. al ziarului conservator „Timpul”, dar atunci avea o dispută cu liderul liberal Ion Brătianu pe tema chestiunii Dunării.
2 mai 1864 - domnitorul Al. I. Cuza a dat o lovitură de stat, dizolvând parlamentul, care nu-i aproba proiectul de reformă agrară și care dăduse vot de blam guvernului al cărui prim-ministru era Mihail Kogălniceanu.
in medias res - în miezul lucrurilor (lat.)
V. Boerescu - om politic inițial conservator, apoi liberal, ministru și în guvernul conservator și în cel liberal.
Cameră - Camera Deputaţilor, ale cărei dezbateri trebuia uneori să le urmărească Eminescu, ca jurnalist la Timpul.
D. Kogălniceanu urăște fraza, pune pe cititor totdeauna și fără încungiur in medias res, sâmburul cestiunii apare clar și dezbrăcat de subtilități. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subțietățile de stil și logică ale notelor Boerescu; e apă curată și limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorința de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii.
„Timpul”, 2 februarie 1882
Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [D. Kogălniceanu publică]
La Cameră mă duc în toate zilele [...] Cu ocazia aceasta am constatat cu oarecare ruşine că nu există în toată adunarea decât doi oameni poate cari pot construi o frază corectă: Cogălniceanu şi Maiorescu.
din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 12 feb. 1882
din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.
Note:
Mihail Kogălniceanu era liberal (moderat), deci adversar politic d.p.d.v. al ziarului conservator „Timpul”, dar atunci avea o dispută cu liderul liberal Ion Brătianu pe tema chestiunii Dunării.
2 mai 1864 - domnitorul Al. I. Cuza a dat o lovitură de stat, dizolvând parlamentul, care nu-i aproba proiectul de reformă agrară și care dăduse vot de blam guvernului al cărui prim-ministru era Mihail Kogălniceanu.
in medias res - în miezul lucrurilor (lat.)
V. Boerescu - om politic inițial conservator, apoi liberal, ministru și în guvernul conservator și în cel liberal.
Cameră - Camera Deputaţilor, ale cărei dezbateri trebuia uneori să le urmărească Eminescu, ca jurnalist la Timpul.
sâmbătă, 12 aprilie 2014
Eminescu despre meseria de jurnalist
noi, negustorii de gogoși și de brașoave, adică noi gazetarii, suntem foarte ocupați [...] căci negustoria asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi două dugheana și să mai iei lumea-n cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-și bată capul ca să afle minciuni nouă.
din scrisoarea lui Eminescu către tatăl său, Gheorghe Eminovici, din 18 martie 1881
la „Timpul" am în fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) și această masturbație intelectuală ne face incapabili de a ne aduna mințile.
din ciorna scrisorii lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din februarie 1878 - din manuscris
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondența. Documentar
Din scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle:
din scrisoarea din 12 august 1882:
Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de șase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de șase ani n-am liniște, n-am repausul senin de care aș avea atât trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!
din scrisoarea din 21 martie 1882:
Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. Dar mai mult de trei zile n-aș avea, pentru că eu nu am vacanțe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale și greu la deal.
din scrisoare din septembrie 1882:
Ei, dacă ai ști cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala și mizeria, mă apasă și mă fac incapabil de-a voi!
din scrisoare din februarie 1882:
Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea și că toată energia, dacă am avut-o vreodată, și toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei. [...]
Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranță în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepțiune a urmat după decepțiune, și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc.
din scrisoarea din 28 decembrie 1879:
Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc !
Note:
Fragmentele citate din scrisorile către Veronica Micle apar în vol. XVI din Opere (Corespondența), ca fragmente de scrisori către o persoană neidentificată - dar le-am identificat pe toate în scrisorile din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.
Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! - Ce viață, Doamne, ce viață! (fr.)
din scrisoarea lui Eminescu către tatăl său, Gheorghe Eminovici, din 18 martie 1881
la „Timpul" am în fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) și această masturbație intelectuală ne face incapabili de a ne aduna mințile.
din ciorna scrisorii lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din februarie 1878 - din manuscris
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondența. Documentar
Din scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle:
din scrisoarea din 12 august 1882:
Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de șase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de șase ani n-am liniște, n-am repausul senin de care aș avea atât trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!
din scrisoarea din 21 martie 1882:
Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. Dar mai mult de trei zile n-aș avea, pentru că eu nu am vacanțe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale și greu la deal.
din scrisoare din septembrie 1882:
Ei, dacă ai ști cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala și mizeria, mă apasă și mă fac incapabil de-a voi!
din scrisoare din februarie 1882:
Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea și că toată energia, dacă am avut-o vreodată, și toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei. [...]
Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranță în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepțiune a urmat după decepțiune, și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc.
din scrisoarea din 28 decembrie 1879:
Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc !
Note:
Fragmentele citate din scrisorile către Veronica Micle apar în vol. XVI din Opere (Corespondența), ca fragmente de scrisori către o persoană neidentificată - dar le-am identificat pe toate în scrisorile din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.
Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! - Ce viață, Doamne, ce viață! (fr.)
luni, 17 martie 2014
Eminescu autocritic
Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere și Madonă” și „Epigonii”. Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.
din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 8 febr. 1882, din volumul Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle
din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 8 febr. 1882, din volumul Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle
Abonați-vă la:
Postări (Atom)