Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale

De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci — oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; şi principiile sunt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ş-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive ? Aristocraţia istorică — şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Influența austriacă asupra românilor din principate]

Naționalismul și umanitarismul

Arta de a guverna — arta de-a armoniza interesele claselor societății, și aceasta pentru că tot ce este, este un rezultat al societății: limbă, spirit, învățătură, avere, civilizație, putere. Lucrul principal este ca să fie un rezultat al societății numită nație și nu a universului întreg. Adevărat că de oi vedea un chinez, un evreu sau un sălbatec bolnav sau sărac nu i-oi da cu piciorul. Este om drept și trebuie ajutat, precum trebuie ajutat și un câne cu piciorul rupt sau mort de foame. Dar cu aceasta nu zicem că cânele să fie pus cu mine la masă și să-i dau pe mână toate averile produse de societatea mea.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Arta de a guverna]

Sâmburele vecinic al tuturor acțiunilor omenești — egoismul

Interesul întovărășit de minte (sub forma minciunei), interesul fără minte (sub forma neroziei), interesul bine înțeles față cu cel rău înțeles, iată cel[e] două părți a unui ș-aceluiași sâmbure ce mișcă istoria: egoismul. Cu cea mai mare luare aminte trebuiesc cercetate așa-numitele acte de devotament, de curaj, de abnegațiune. Cel puțin 90 din 100 sunt flori istorice iară nu adevăruri.
    
Și când strănepoții vor citi odată despre luptele naționale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simțământului, cu toată bogăția de colori, de pasiune, de înamorare specifică în fetișurile naționalismului — citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică care asupra noastră o face răzbelul cruciaților și cavalerismul de-atuncea. Cumcă în fond este sâmburele vecinic al tuturor acțiunilor omenești — egoismul, care vivifică aceste forme, asta nu va interesa pe nime, acest sâmbure-l vor avea și strănepoții noștri cine știe sub ce formă, dar bogăția de forme esterioare ale vieței noastre, mulțimea de colori prismatice, de limbe varii și multe, de poezie și arte, care de care mai originală în felul ei, de apărare cu animozitate asupra unor teorii și puncte, necrezute în fond de cei ce le susțin (d. es. drept, istorie, religiune ș.a.), această minciună în aparență atât de frumoasă, în fond țesătura durerilor noastre, atât de strălucită în arătare, atât de cumplită în esența ei, va procura, ca fenomen, se-nțelege, căci nu mai implică voința și eșofare, multe ore de petrecere strănepoților noștri.

Am putea zice că adevărul nici interesă măcar. Ce seacă și neplăcută ar fi o istorie care ar arăta pur și simplu pe om dezbrăcat de închipuirile cu care-și îmbracă voința, un motor orb și surd, care zdrobește sau e zdrobit, în fine această dinamică a puterilor soțiale, dezbrăcate de filozofii și politică, de formele, vorbele, pompele esterioare strălucite. Prin urmare, chiar în istorie ne interesează paradele ei, pompa, haina — minciuna — iară nu acea rădăcină întunecoasă a tuturor acestor nerozii: egoismul.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Egoismul care vivifică aceste forme]