Somnul și visul

Publicul cel mai ales, domni şi doamne, inteliginţa capitalei, cît a putut coprinde spaţiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele şi instructivele esplicări date de d. T. Maiorescu asupra visurilor.

Suprema fiinţă organică pe globul nostru, omul, oboseşte ca şi celelalte în lupta pentru esistenţă, în care arma sa cea mai teribilă sînt creierii săi, mai rafinat dezvoltaţi decît la ceilalţi organismi inferiori. Oboseala sau puterile consumate prin acţiune se repară prin somn, care durează un timp oarecare, periodic, cînd animalul este în starea cea mai nevinovată, inofensivă.

Fiziologiceşte privit, somnul este o amorţire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire. Cînd un copil învaţă a scrie, se nevoieşte a ţine condeiul şi-şi încordează muşchii pentru a face lucrarea la care nu e deprins. După un timp simte oboseală în degete sau în mînă chiar. Printr-o rezoluţiune venită prin nervii centrifugali din creieri, pentru a stărui în lucrare, dar în fine puterile ne părăsesc, nervii se paraliză. Aceasta nu e altceva decît arderea, consumarea nervilor în acţiune, cînd simţim şi căldură, ca în orice combustiune. Tot aşa este şi cu gîndirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părţii corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuieşte prin repaos, cînd cenuşa — imaginară — se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere şi reîmprospătare în creieri, nervi sau muşchi şi între focul întreţinut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conştiinţă, nu sînt decît operaţiuni fiziologice. Precum lampa nu arde neaprinsă sau fără ulei, asemenea şi la noi, în timpul somnului nefiind escitaţi din afară, nici dinlăuntru, nu se consumă celular. Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adîncimea lui. Mai greu dormim în prima oară după adormire. Din ce în ce puterile se restituie şi somnul devine mai uşor, încît dimineaţa un mic zgomot ne deşteaptă.

Ce este visul? în cercul mic luminat al conştiinţei noastre se mişcă imagini de lucruri, idei teribile, cari ne-au emoţionat tare odată şi de cari nu putem scăpa Această nelinişte este mai mare sau mai mică, după temperamente. Amintirea, cînd sîntem deştepţi, este slabă; închizînd ochii, nu mai avem o imagine fidelă a lucrului din faţa noastră. Din contră, în vis imaginea este ca reală. Cauza este că imaginele se deşteaptă dinlăuntru nostru, în creieri, şi intră în cercul luminat al conştiinţei fără voia noastră, pe cînd nu sîntem atinşi întru nimic de esterior. De aci energia imaginilor din vis. Avem analogii în viaţă pentru aceste mişcări sensaţionale: cîteodată ne ţiuie urechile, auzim clopote sau muzică, fără ca ceva din toate acestea să ne atingă urechea Se taie d.e. cuiva un picior de la genunchi, şi totuşi el se plînge că îl doare un deget de la acel picior pierdut. Această impresiune, rămasă de mai înainte în cerebru, se produce prin nervul centrifugal în fiinţă. Cîteodată, deşteptîndu-ne dimineaţa, surprindem deştepţi ultima figură a visului. Aici senzaţiunea este de tot internă, ceea ce în grad mai pronunţat ajunge a fi o alucinaţiune. Aşa o damă a auzit vocea plîngătoare a bărbatului său. La întrebarea: tu eşti? el răspunde cu: da! Dama sculîndu-se, caută şi nu găseşte pe nimeni. Altădată i s-a întîmplat să vadă o pisică pe fotoliu. Ducîndu-se să puie mîna pe dînsa, a dispărut.
Acestea sînt imagini produse prin escitare internă şi aruncate în afară.

„Timpul”, 27 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XI Publicistică [Conferința d-lui T. Maiorescu ținută duminecă la 24 fevruariu în sala Ateneului. Despre visuri ]

Se bate miezul nopții...

Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă,
Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viață și cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

Notă: Într-o primă versiune făcea parte din poemul dramatic Andrei Mureșanu (scris în perioada studenției, pe la 20 ani) , după cum vedem în manuscris.

Numai în somn suntem activi

Numai în somnul adânc, în visul clar asemenea vederei obiectelor sub apă  — asemenea orașului pe care, după povești, îl vezi cu case, strade, biserici, oameni în fundul unui lac limpede — numai în somn suntem activi, de aceea visul are atâta dramacitate. Altfel suntem pasivi.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [În cap sunt formele acestei lumi]

Ah, ce dulce-i moartea...

Ah, ce dulce-i moartea; ca repaosul după o zi de lucru, dulce ca momentul ațipirei. Cui nu-i place să doarmă, să doarmă cald, adânc, fără visuri, cari neliniștesc sufletul ? Liniștea e mai dulce decât chiar bucuria. De-aceea pe-nțelepți nimic nu-i bucură ca pe nebuni, cum nu-i supără nimic ca pe nebuni. Viața duce-n sine acel grăunte de mulțămire care s-a născut din acea primă mișcare ce-a scos caosul din echilibru.

Moartea, cum înțelepciunea e echilibrul gândirei, este echilibrarea esistenței. Ea este înțelepciunea vieții, rezultatul final a toată munca și osteneala noastră; cine gândește des că are să moară acela-i așa d-înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însăși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern — e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripele somnului, să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte ? E-ntocmai procesul adormirei; când ai adormit, nici nu știi că și cum ai adormit. Și, deși s-ar părea cum că un stadiu neconștiu e indiferent, totuși ce dulce e somnul fără de vise !

Moartea e un moment — și nu dureros. Aduceți-vă numai aminte că bolnavii înainte de moarte se simt atât de bine cum corpul ostenit se simte bine înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștit înainte de-a-și închide-ntineritele sale frunze scrise. Insens devii în somn, insens în moarte. Încet — încet [nu] mai auzi bătând decât visurile ce pătrund *** — dup-aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace!

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Moartea este echilibrarea esistenței]