Articolul lui Eminescu din care a citat Iohannis

Notă introductivă:

În 15 ianuarie, ziua oficială a lui Eminescu și a culturii române, președintele Klaus Iohannis a făcut o mică gafă, alegând sa citeze (trunchiat) chiar dintr-un articol care era de fapt antiliberal si xenofob. Citatul netrunchiat, după cum a sesizat prompt criticul literar Costi Rogozanu, era (am bold-uit părtile omise de Iohannis):

A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc.

Iar articolul întreg era (de data asta am bold-uit părțile citite de Iohannis):

Adevărul doare. Pe la 3 martie, pe când nu era încă vorba de proclamarea regatului, pe când d. Brătianu răspundea evaziv d-lui Vernescu, am crezut de cuviinţă a rectifica unele erori ale primului ministru, care, neştiind ce va să zică Domn, precum nu ştie nici ce e cancelar, căci în genere foarte puţine ştie arhigrămăticul nostru, am dovedit şi am putea dovedi încă că Domn cu vocativul ,,Doamne", atribuit şefului statului român, nu 'nseamnă nici împărat, nici rege, ci mare duce.

La aceasta „Românul" zice:

Este sau nu evidinte că, daca ceva poate opri pe puterile străine de-a recunoaşte rigatul , aceste cuvinte ş-analize ale partitei conservatoare erau făcute de-a înlesni străinilor pretestele de-a se opune ... Şi ca să, îndemne şi mai bine la rezistenţă pe străin etc. 

Mărturisim şi noi că pentru străini am vorbit, dar nu pentru străinii din Apus, ci pentru pretinşii români şi patrioţi de meserie de la noi. De aceea am şi pomenit de Palestina şi Greco-bulgaria .

Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci sunt străinii romanizaţi de ieri alaltăieri .

Oricine înţelege ce însemnează rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti, Pherichydis sunt , politiceşte vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfântul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsându-se deoparte din Maramureş , de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII [lea] şi al XIV-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi până la 1700. N-am avea decât să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei , de la Breaza ori de la Câmpulung pentru ca orice om cu minte să râză ţinându-se cu mânile de inimă de colosala deosebire de rasă.

Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri, deci şi mai multă minte decât mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e, între noi vorbind, o speţă de caricatură .

Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sunt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta, dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit şi i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ , care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine şi nu despre el e vorba.

Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Ştim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor. liberali, dar el trebuie spus odată, ca [să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului şi românismului.

Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor , precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare . Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Şi aceasta când ? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice . În fine unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene , preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea daca elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneşte. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Cuvântul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este linguistic. Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, escepţie făcând de vreo patru sau cinci vocabule cari privesc păstoria .

E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi au avut epoce de bogăţie şi de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizaţiei. Desigur că Hoffman n-a avut nefericirea de-a vedea căpăţânele de mac de pe umerii d-nilor C.A. Rosetti şi Giani sau buturuga bulgărească de pe umerii cuviosului Simion. În sfârşit Virchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi.

E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulţi oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ : greci, nemţi, bulgari, numai espresia geografico - politică a ţării să fie aceeaşi. Pentru aceştia de ex. e indiferentă încetăţenirea evreilor sau colonizarea ţării cu nemţi. Dar pentru istoric nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conştiinţă poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale ţării şi între cele scurse după vremuri în mlaştina gospodăriei turceşti. În oraşele de şes ale Ţarii Româneşti au imigrat de peste Dunăre rase intelectual sterpe, fizic degenerate. Ele au viciat spiritul public, au viciat instituţii şi limbă, pentru că vârsta lor etnică e prea înaintată ca să se poată asimila sau pentru ca să fie capabile a concepe cu toată tinereţea organică a simţirii şi a caracterului o idee generoasă sau un adevăr. Nu e deloc de mirare că, pe când regenerarea naţională pornea în veacul al XVII-lea din Tîrgovişte spre Ardeal, în secolul al XIX-lea ea pornea din Ardeal spre Bucureşti. Jupân Bucur — fie-i ţărâna uşoară! — era fără îndoială mocan, dar prin strunga prin care treceau odată oile lui au trecut mai târziu alte soiuri de dobitoace.

Dar să lăsăm pe vechii fanarioţi deoparte. Nu al lor e meritul c-au domnit în Ţara Românească, ci a lui Baiazid Fulgerul şi-a lui Mahomed II. Nu există tip de mizerie de caracter şi de inteligenţă ca împărăţia bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia şi Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influenţă asupra civilizaţiei decât împărăţia răsăritului, devenită grecească. Prin ei înşii n-ar fi ajuns niciodată la vrun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi ai turcului.

Să venim la noii fanarioţi. Nimiciţi politiceşte de mişcarea atât de neînsemnată a lui Tudor şi a o mână de boieri moldoveni şi munteni, ei s-au romanizat repede repede.

Se ştie că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formaţiunea oaselor mănâncă varul de pe pereţi prin instinct, neştiind pentru ce. Tot astfel rasa etnic rahitică a noilor fanarioţi a 'nceput să mănânce la românism. C.A. Rosetti şi Carada scot o gazetă căreia îi pun numele ,,Românul", oarecum esclusivul român, românul cu monopol. Acest ,,Român" e scris într-o limbă săracă, c-un dicţionaraş de cel mult una mie vorbe cu totul cosmopolite precum „ingerinţă , existenţă , giurisprudinţă , iniorinţă etc".

Iată de ce întâmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la aceşti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul şi înclinaţiunile adevăratului popor românesc şi al căror patriotism se măsură cu lefuri, cumul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România şi nu suntem noi singuri cărora să le fie ruşine în adâncul sufletului când se află că până şi Constituţia, legea fundamentală şi de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada şi C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.

 Timpul, 1 aprilie 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Adevărul doare]

Politeismul - după prelegerea lui Verussi

Dumineca trecută d. P. Verussi a ţinut prelegerea sa asupra „politeismului" înaintea unui public distins şi foarte numeros. Plecând de la consideraţia psicologică că politeismul este o religiune ce stă în legătură necesară cu gradul de dezvoltare intelectuală a unui popor şi că e proprie mai cu samă neamurilor unde judecata puţin deprinsă este jucăria închipuirei, d-sa a arătat cum astăzi încă popoarăle politeiste (camciadalii, grönlandejii ş.a.) pun cauza fenomenelor naturei în persoane divine, a căror acte sunt vânturile, viscolele, tunetul şi toate celelalte fenomene fizice. Trecând apoi la cosmogonia arilor vechi, au arătat cum din cultul lui Brahm care reprezenta universul înainte de creare şi nu se putea nici gândi, nici personifica, religia a simbolizat încetul cu încetul pe creator în Brahma, în Vişnu puterea de viaţă, prin Șiva moartea. A arătat apoi din ce cauză munţii sunt totdeauna aleşi de locuinţe zeilor, cum zeii inzilor a devenit nemuritori, cum în fine dintr-o concepţie preistorică şi unitară s-au osificat religia în chipurile simbolice ale zeilor.

Prelectorul a trecut apoi la popoarele iranice, coborâtoare din cel aric, dar la care s-a dezvoltat cultul focului şi apei, dualitatea principiului universului.

Apoi a trecut la egipteni (hamiţi ) şi la popoarele vechi semitice, arătând pretutindenea cum necesitatea psicologică a religiei politeiste se întrupa în chipuri foarte deosebite prin înrâurirea împrejurimei, în India sub impresiunea naturei măreţe, în Egipet sub impresiunea atârnărei acestui stat de soare, Nil şi pământ.

Ajungând apoi la greci, la cari politeismul a născut o neîntrecută dezvoltare a artelor plastice, d-sa a arătat pe scurt cosmogonia grecească, apoi mitologia şi reprezentarea plastică a figurelor ei. Totodată au arătat cum paralel cu cultul s-a dezvoltat metafizica, apoi scepticismul şi cum acestea a adus la cădere politeismul grecilor şi romanilor.

În fine d-sa încheie cu următoarele cuvinte: „Omul, din mijlocul vieţii de toate zilele, din mijlocul suferinţelor şi patimelor de cari este cuprins, tinde întruna, gravitează cătră un ideal. În fiecare zi el crede că l-a atins şi iarăşi în fiecare zi se convinge că idealul de ieri nu este decât o nălucire a minţii sale; încât credinţi religioase, sisteme metafizice nu sunt decât părţile repetate ale unei spirale imense care, ridicându-se prin infinitul timpului, ne conduce la Divinitate, căci acolo numai se află adevăratul răspuns ce omul îl caută pre pământ ".

„Curierul de Iași”, 2 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Prelegerile Junimei - Dumineca trecută d. P. Verussi]

Eminescu avea o teorie despre antagonismul de rase

Teoria noastră despre antagonismul de rase din România află multe întâmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor românești. Gazete germane, izraelite, „Indépendance roumaine”, care cel puțin e scrisă pentru străini, c-un cuvânt cine se simte cu musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba română ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioți care, pentru ironia lucrului, se numește „Românul”.

Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliții caută a fi obiectivi. Se 'nțelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate , mai încăpătoare decât capetele stârpiturilor fanariote; de-aceea și pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia.
                                             
În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvântată care înalță inimile, care dă preponderență superiorității de caracter, lupta din care răsare împăcarea și contopirea este războiul.[...]

Predominarea, poziția determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucișările fericite de rasă de încrucișările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o și stăpânesc; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o și stăpânesc. Ei bine, românii au cucerit Moldova și Țara Românească, ei ar și trebui să-i determine soarta, iar nu Giani, Pherekydis, C.A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpânească.

„Timpul”, 17 — 18 august 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Teoria noastră] 

Note:  Eminescu folosește termenul „rasă” cu alt înțeles decât cel de azi, în contexte în care noi azi am spune „etnie” și nu e împotriva amestecului de „rase”, când e rezultatul unei cuceriri. De remarcat și că îi apreciază pe evrei mai mult decât pe greci, ca parteneri de discuție - explicându-și superioritatea lor intelectuală  prin faptul că evreii au „capetele anatomic mai bine conformate” (aici intervine altă teorie a epocii, frenologia, ulterior infirmată, la fel ca și cele rasiste).

„Românul” este ziarul liberal al lui  C.A. Rosetti, cu care polemizează frecvent Eminescu.

Giani, Pherekydis - oameni politici liberali.

Românii din Peninsula Balcanică

De mai multe ori am observat tendința foilor grecești de-a tăgădui existența până și a acelor resturi de populațiune traco-romană care-n evul mediu, mult mai răspândită decât astăzi, își întindea insulele sale etnice în toate teritoriile împărăției Răsăritului.

În adevăr Peninsula Balcanică era în anticitate o peninsulă tracică și numai vârful ei estrem era populat de greci. În comediile lui Aristofan — în Paserile de ex. — intră în scenă un zeu tracic și o dovadă că încă în vremile acelea grecii nu cunoșteau limba populației autohtone a peninsulei e că acest zeu pronunță sunete fără de nici un înțeles. Asemenea e știut azi că dacii erau traci care trecuseră Dunărea două sute de ani înaintea vremei lui Traian și că statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decât vârsta de douăzeci de decenii. În contact cu romanii populațiunile tracice — cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice — s-au romanizat, au devenit români. Spre a întrebuința un termen din chemie, tracii Peninsulei și cei din Dacia erau izomorfi cu romanii și s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare. (...)

Deja Theophylact , sub anul 579, și Theophan sub același an pomenesc de români în oastea trimisă în contra avarilor; sub anul 976 Cedrenus povestește că între Prespa și Castoria călători români au ucis pe David, fratele țarului bulgar Simeon. De aci înainte existența românilor balcanici nu mai e tăgăduită de nimeni. Anna Comnena [î]i citează în jumătatea a doua a secolului al XI-lea lângă Exeva . În jumătatea a doua a secolului al doisprezecelea călătorul evreu Benjamin de Tudela [î]i găsește în munții Tesaliei, nesupuși de nimeni, cu totul neatârnați și o spaimă a grecilor. Nicetas Choniates în fine numește munții Tesaliei Valahia Mare. În toată suta a treisprezecea numirea veche de Tesalia ieșise din uz și se 'ntrebuința numai numirea de Valahia. George Acropolita , G. Phrantzes , catalanul Ramon de Muntaner , Henry de Valenciennes , apoi chiar hrisoavele împăraților bizantini numesc țara Vlahia Mare, Blaquie la Grant. Etolia și Acarnania se numesc Vlahia Mică (Phrantzes ), partea de sudost a Epirului , vechea Dolopie , se numea Vlahia Superioară.

Teodor Angelos Comnenos Ducă domnește în suta a Xiii-a peste Epir, Tesalia, Albania și Macedonia, cari toate la un loc se numesc Vlahia , atât de cătră scriitorii bizantini cât și de cei occidentali .

Departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizați, ca și cei din Dacia. Rolul cel mai însemnat [î]l joacă sub asanizi , dintre cari Ioanițiu , în răspunsul dat papei Inocențiu III, se declară a fi el, împreună cu poporul, de origine romană, mulțumind papei că l-a adus la această cunoștință. Poporul românesc al Peninsulei a fost așadar absorbit de greci și de bulgari și din el n-au rămas decât aceste puține fragmente ce le vedem azi, dar despre cari nu e nici o îndoială că ei sunt autohtoni, și grecii — coloni ce locuiesc între ei. Nici nu se poate altfel, de vreme ce grecii sunt pretutindenea coloni, în Asia Mică, pe țărmii Mării Negre și-n alte locuri.

Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toți că e numai un dialect al limbei dacoromâne și că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidența. Atât dialectul din Istria cât și cel macedoromân sunt varietăți a limbei dacoromâne , cu mici deosebiri fonologice și cu mari și hotărâtoare asemănări.

„Timpul”,  11 august 1882

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [De mai multe ori am observat] 

Eu sunt budist

Eu sunt budist. Nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la potența a 10[-a], nu mi-e milă numai de-ai mei, mi-e milă de orice viețuiește, fie aceea un gândac, fie un animal, fie un grec, fie un sârb, fie un bulgar.

Religia mea îmi comandă de-a nu spune decât atâta cât poate s-aducă pe-o ființă * la cunoștința de sine, la acea fulgurațiune intelectuală care să-l facă a-l vedea că degeaba invidia se zbate, degeaba răutatea se frământă, degeaba minciuna luptă, căci luptă în contra unei puteri constante, care există pururea, în contra lui Brahm, a adevărului.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Mi-e milă de orice viețuiește]

Substratul lingvistic traco-iliric în limbile română, albaneză, neogreacă, bulgară și sârbă

Toate limbile câte se vorbesc păstrează o seamă de însușiri filologice cari, nefiind nici de origine greacă, nici romană, nici slavă, nu pot să fi ieșit din senin, ci trebuie să fi fost proprie unui popor care-a dispărut acum, trebuie să corespunză c-o realitate etnică care-a existat în trecut, c-un corelat etnic. Numai în limba albaneză ele par a fi cu totul originare și, fiindcă această limbă este totodată cea mai veche din peninsulă, putem trage concluziunea îndreptățită că acele proprietăți indicate mai sus s-au născut fără îndoială dintr-un element înrudit cu limba albaneză, așadar dintr-o limbă străstrăveche, dispărută azi, din limba traco-ilirică. Așadar limba traco-ilirică este temelia și substratul peste cari s-au superpus deosebite pături linguistice, dar aceste din urmă, cu toată superpunerea, sunt în chiar esența lor modificate prin acel substrat.

Avem așadar la români:
substrat: traco-iliric; pătura imediat superpusă: latina,
la bulgari:             .
substrat: traco-iliric; pătura superpusă: paleoslavă, a doua pătură: finotartară,
la greci[i] din Morea :
substrat: traco-iliric; pătură superpusă: elina, paleoslava, albaneza, româna,
la serbi, muntenegreni, dalmațieni, bosniaci, croați :
substrat: traco-iliric : pătura superpusă: limba lehitică a hrovaților (aduși în Imp. Bizantin în timpul avarilor),
la albanezi :
substrat : traco-iliric ; pătura: traco-ilirică.

Dar cari sunt acele proprietăți cari dovedesc un substrat și etnic lingvistic comun?

1) Formațiunea caracteristică a viitorului cu un verbum volendi (vouloir, wollen), comună limbilor albaneză, română, neogreacă, bulgară și sârbă.
2) Lipsa și circumscrierea infinitivului în limbile albaneză, bulgară, neogrecească, ba uneori în cea română și cea sârbă chiar.
3) Însemnarea genitivului și a dativului cu aceeași formă (în limbile albaneză, română și bulgară).
4) Așezarea articolului după, nume, unde ține locul terminațiunilor declinațiilor.
articolul albanez definit : masc. i, fem. e; articolul albanez nedefinit e: tτ
articolul român : masc. l, le ; fem. a, oa
articolul bulgar : tτ, ta, to.
5) Frecuența sunetelor ă și â în limba albaneză și română și în dialectele bulgarilor apuseni.
6) Schimbarea deasă a lui l în r în limba albaneză, română, neogreacă — mai rar în cea bulgară.
Pe lângă aceasta mai sunt o sumă de fenomene analoge în sintaxa acestor limbi.

Dar și mai multe puncte de atingere sunt între limba albaneză și cea română. Astfel este fecunditatea în diftongi (Doppellaute); apoi tensiunea vocalelor din e în ea (tem, teamă); din o în oa (om, oameni); (au) (în limba albaneză ua, au); nazalizarea vocalei de la-nceput; eliminarea lui l înaintea lui i consonans (fii în loc [de] fili, găină în loc de galina, cai în loc de cali, văi în loc de văli, moi în loc [de] moli) ; schimbarea lui r în n (senin în loc de serin)
(v[ezi] Miklosich și Slavische Elemente im Rumunischen)

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Substratul lingvistic traco-iliric]

Notă: mai multe despre similaritățile acestor limbi găsiți aici pe Wikipedia.

Fanarioții

Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria țărilor românești nu poate să se mire de cele ce se petrec în zilele noastre.

Pe timpul fanarioților, mai nainte, ba chiar numaidecît după epoca lui Ștefan cel Mare, scaunele domnești au început a fi cumpărate cu bani. Fanarioții nu erau decît oamenii care au luat acest principiu al cumpărării scaunului domnesc drept bază pentru organizarea unui sistem de exploatare publică.

Mai mulți greci din Constantinopol și din țară se uneau între dînșii, compuneau din economiile lor un capital însemnat, se grupau pe lîngă vreun fanariot cu oarecare trecere la Poartă și cumpărau tronul vreuneia dintre țările românești. Venind apoi în țară, Domnul îndeobște nu înapoia banii, ci lua cu sine pe membrii companiei și le da funcțiuni înalte, din care să-și poată scoate capetele cu camete cu tot. Aceștia, la rîndul lor, luau biruri legiuite și nelegiuite, vindeau funcțiunile și făceau negoț cu posturile atîrnate de dînșii.

Acest sistem s-a păstrat în țările românești aproape una sută și cincizeci de ani.

„Timpul”, 18 mai 1879

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria] 

Dorobanții

Au sosit în București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului. Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară. Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea. Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om" așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig.

Consistă această țară din călăi și din victime?

„Timpul”, 30 decembrie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Dorobanții] 

Rasa traco-ilirică

Rasa traco-ilirică s-a distins în decursul tuturor secolelor printr-o energie estraordinară, printr-un neastâmpărat dor de război, dar totdeuna în serviciu străin, mai mult spre folosul unor vecini slăbănogi decât pentru întărirea propriei puteri. Sub flamurele lui Alesandru cel Mare locuitorii traco-ilirici ai munților au cucerit Asia și Africa pentru... greci. În timpul romanilor mulți iliri, după o viață strălucită de ostași, s-au suit pe tronul împăraților romani, lucrând pentru ... romani.

Și-n timpul cel mai nou pașii și soldații din poporul albanejilor, urmașii acelor oștiri ilirice și epirote, în fruntea cărora Alexandru a cucerit Persia, cu cari regele Pyrrhos contesta și romanilor și cartaginezilor posesiunea Italiei, urmașii aceloraș soldați cari-și făceau drum la tronul imperiului universal.

Traci și iliri era popoare înrudite. Descendenții ilirilor sunt albanejii actuali, din traci s-au născut românii. Miklosich ne-a comunicat vreo 50 de cuvinte cari parte sunt comune albanejilor și românilor, parte au în amândouă limbile o formă și un senz deosebit.

Un număr însemnat de cuvinte latine au trecut de la romani nu numai în limba bulgară, ci în toate limbile peninsulei.

Și oare regimentele cele mai bune ale Austriei nu sunt române? Și oare luptătorii independenței Greciei de la 1821 n-au fost albaneji? Și oare eroii lui Osman la Plevna nu erau albaneji ?

Astfel vulturii cu două capete și politicianii cu două fețe ne pun să împușcăm noi în noi înșine, pe moldovan în albanez, pe ardelean în dalmatin, pe frate în frate.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Rasa traco-ilirică]