Poezii din adolescență - din manuscrisul Marta

Locul aripelor

Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.

Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping ­
Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere
Mâna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea ești tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz,
Să deschei corsetul ista... Tu roșind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi

Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă!
Tu roșești... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai ști ce caut eu...
Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!


De ce să mori tu?

Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.

Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.

Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

(sursa: Mihai Eminescu - Poezii publicate postum )

Notă:

Caietul vienez, numit și caietul Marta (după poezia a doua de aici, prima din el), era un caiet confecționat manual, probabil chiar de Eminescu, în care poetul, probabil pe la 19 ani, în primul an de studenție, la Viena, își trecuse pe curat 39 poezii din adolescență, unele publicate deja în revista Familia, altele inedite (printre care si astea) - poate cu scopul publicării într-un volum (sau cu scopul impresionării Martei?) . În prezent sub-manuscrisul Marta a fost cuprins în manuscrisul 2259, filele 15-51. (sursa)

Cum arăta Eminescu copil și adolescent

Aflăm din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am în varianta ebook):

Eminescu copil:

„Pe atuncea purta  Eminescu numele de Eminovici. Parcă-l văd și astăzi mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. (...) avea un veșnic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. (...) în cazuri de luptă (...), părul lung al lui eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi.” (Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)

Eminescu adolescent:

„Încă înainte de 1 august 1866, Eminescu era copist la Prefectura din Botoșani. Foarte voinic și gras, avea veșnic zâmbetul pe buze.” (Vasile Vîrcol)

„Eminescu pe timpul acela avea etate de 17-18 ani, după a mea părere. Era un tânăr de o construcție solidă, gras, tare, negricios, tuns, iar în frunte avea păr bucliu, pe care mereu și-l netezea; ochi ageri și ținută serioasă.” (Ioan Cotta, fost elev la Blaj)

„Bine făcut, voinic, (...) cu fața arămie, pârlită de soare, cu ochi mari scânteietori,  cu părul negru lung, retezat - însă neîngrijit, pentru că bătea a roșu, semn de mizerie;” (Alexandru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Era de statură mijlocie, avea față surâzătoare, ochi negri scânteietori,  sprincene groase și păr negru, des; era om frumos și simpatic, nu vorbea multe și era mai mult serios.” (Petru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Eminescu era un june compact, față brunetă,  ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească.” (Grigorie Dragoș,  fost elev la Blaj) 

„Era copil chipeș, deși neglijat în îmbrăcăminte. erra inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic.” (Ioan Orga, ardelean, cunoștință întâmplătoare)

„Era un tânăr între 16 și 17 ani, de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndăraăt și lung, părea a nu fi tuns de ani de zile.” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

„(...) mă întâmpină un tânăr de la institutul teologic-pedagogic de acolo și-mi prezintă  pe un alt om tânăr, cu fața negricioasă,  cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze și îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine.” (Nicolae Densușianu)

„Iată că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din grupa lui Pascaly, cu părul lung și de culoare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. (...)  În capul acestui tânăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei îți făceau impresiunea unui om predestinat, unui om fatal. (...) Acest tânăr cu „ochii mari fără de noroc” ni se recomandă ca Mihai Eminovici, actor în trupa lui Pascaly.”  (Ieronim Barițiu, ardelean; mai târziu va fi coleg de facultate cu Eminescu la Viena) 

„Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

„Eminescu la 1868-1869 era un tânăr cam de 19 ani. Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase și regulate, păr bogat și negru dat înapoi până pe umere, cum poartă artiștii. Cu un cuvant, un tip roșcovan foarte frumos. Mustățile și barba le rădea. Cine a văzut portretul (...) își poate face idee cum era Eminescu  la 1868-1869” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

Solipsism adolescentin

Trecutul când n-am fost, viitorul când n-oi fi, nu esistă ele, fiindcă eu nu esist, sufletul lumei este eu. Fără eu nu esistă timp, nu există spațiu, nu esistă Dumnezeu. Fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec, ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.

Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi ?

Oare eu, tu, el nu e totuna? (Oare astea nu se confundă într-unul întreg, într-un individ? Când?). Oare atomele metalului nu se confundă într-un Apollon, oare trecutul și prezentul nu sunt piedestalul viitorului ?

Eu e Dumnezeu. Națiunea mea e lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără națiunea mea nu e lume.

Națiunea — acest complex de euri.

Dacã n-ai esista tu n-ar esista zenitul, umbra destinului, destinul, Dumnezeu. [...]

Eu și cu tine un singur eu.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Fragmente din 1868—1870]

Notă: Eminescu avea cam 18-19 ani când scria aceste rânduri.