Articolul lui Eminescu din care a citat Iohannis

Notă introductivă:

În 15 ianuarie, ziua oficială a lui Eminescu și a culturii române, președintele Klaus Iohannis a făcut o mică gafă, alegând sa citeze (trunchiat) chiar dintr-un articol care era de fapt antiliberal si xenofob. Citatul netrunchiat, după cum a sesizat prompt criticul literar Costi Rogozanu, era (am bold-uit părtile omise de Iohannis):

A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc.

Iar articolul întreg era (de data asta am bold-uit părțile citite de Iohannis):

Adevărul doare. Pe la 3 martie, pe când nu era încă vorba de proclamarea regatului, pe când d. Brătianu răspundea evaziv d-lui Vernescu, am crezut de cuviinţă a rectifica unele erori ale primului ministru, care, neştiind ce va să zică Domn, precum nu ştie nici ce e cancelar, căci în genere foarte puţine ştie arhigrămăticul nostru, am dovedit şi am putea dovedi încă că Domn cu vocativul ,,Doamne", atribuit şefului statului român, nu 'nseamnă nici împărat, nici rege, ci mare duce.

La aceasta „Românul" zice:

Este sau nu evidinte că, daca ceva poate opri pe puterile străine de-a recunoaşte rigatul , aceste cuvinte ş-analize ale partitei conservatoare erau făcute de-a înlesni străinilor pretestele de-a se opune ... Şi ca să, îndemne şi mai bine la rezistenţă pe străin etc. 

Mărturisim şi noi că pentru străini am vorbit, dar nu pentru străinii din Apus, ci pentru pretinşii români şi patrioţi de meserie de la noi. De aceea am şi pomenit de Palestina şi Greco-bulgaria .

Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci sunt străinii romanizaţi de ieri alaltăieri .

Oricine înţelege ce însemnează rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti, Pherichydis sunt , politiceşte vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfântul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsându-se deoparte din Maramureş , de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII [lea] şi al XIV-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi până la 1700. N-am avea decât să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei , de la Breaza ori de la Câmpulung pentru ca orice om cu minte să râză ţinându-se cu mânile de inimă de colosala deosebire de rasă.

Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri, deci şi mai multă minte decât mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e, între noi vorbind, o speţă de caricatură .

Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sunt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta, dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit şi i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ , care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine şi nu despre el e vorba.

Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Ştim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor. liberali, dar el trebuie spus odată, ca [să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului şi românismului.

Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor , precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare . Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Şi aceasta când ? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice . În fine unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene , preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea daca elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneşte. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Cuvântul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este linguistic. Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, escepţie făcând de vreo patru sau cinci vocabule cari privesc păstoria .

E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi au avut epoce de bogăţie şi de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizaţiei. Desigur că Hoffman n-a avut nefericirea de-a vedea căpăţânele de mac de pe umerii d-nilor C.A. Rosetti şi Giani sau buturuga bulgărească de pe umerii cuviosului Simion. În sfârşit Virchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi.

E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulţi oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ : greci, nemţi, bulgari, numai espresia geografico - politică a ţării să fie aceeaşi. Pentru aceştia de ex. e indiferentă încetăţenirea evreilor sau colonizarea ţării cu nemţi. Dar pentru istoric nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conştiinţă poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale ţării şi între cele scurse după vremuri în mlaştina gospodăriei turceşti. În oraşele de şes ale Ţarii Româneşti au imigrat de peste Dunăre rase intelectual sterpe, fizic degenerate. Ele au viciat spiritul public, au viciat instituţii şi limbă, pentru că vârsta lor etnică e prea înaintată ca să se poată asimila sau pentru ca să fie capabile a concepe cu toată tinereţea organică a simţirii şi a caracterului o idee generoasă sau un adevăr. Nu e deloc de mirare că, pe când regenerarea naţională pornea în veacul al XVII-lea din Tîrgovişte spre Ardeal, în secolul al XIX-lea ea pornea din Ardeal spre Bucureşti. Jupân Bucur — fie-i ţărâna uşoară! — era fără îndoială mocan, dar prin strunga prin care treceau odată oile lui au trecut mai târziu alte soiuri de dobitoace.

Dar să lăsăm pe vechii fanarioţi deoparte. Nu al lor e meritul c-au domnit în Ţara Românească, ci a lui Baiazid Fulgerul şi-a lui Mahomed II. Nu există tip de mizerie de caracter şi de inteligenţă ca împărăţia bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia şi Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influenţă asupra civilizaţiei decât împărăţia răsăritului, devenită grecească. Prin ei înşii n-ar fi ajuns niciodată la vrun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi ai turcului.

Să venim la noii fanarioţi. Nimiciţi politiceşte de mişcarea atât de neînsemnată a lui Tudor şi a o mână de boieri moldoveni şi munteni, ei s-au romanizat repede repede.

Se ştie că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formaţiunea oaselor mănâncă varul de pe pereţi prin instinct, neştiind pentru ce. Tot astfel rasa etnic rahitică a noilor fanarioţi a 'nceput să mănânce la românism. C.A. Rosetti şi Carada scot o gazetă căreia îi pun numele ,,Românul", oarecum esclusivul român, românul cu monopol. Acest ,,Român" e scris într-o limbă săracă, c-un dicţionaraş de cel mult una mie vorbe cu totul cosmopolite precum „ingerinţă , existenţă , giurisprudinţă , iniorinţă etc".

Iată de ce întâmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la aceşti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul şi înclinaţiunile adevăratului popor românesc şi al căror patriotism se măsură cu lefuri, cumul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România şi nu suntem noi singuri cărora să le fie ruşine în adâncul sufletului când se află că până şi Constituţia, legea fundamentală şi de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada şi C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.

 Timpul, 1 aprilie 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Adevărul doare]

Primim din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată...

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice merită mai mult respect decît gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dînsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sînt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înţeles.

Să luăm bunăoară cuvîntul samă (ratiocinium) şi să vedem la cîte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ş.a.m.d. Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt; destul numai că de fiece cuvînt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rînduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decît un argument în privirea noastră.

Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea ,,ghiaur" şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sînt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît şi de un popor.

Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea <de> nevoie de dînsa va învăţa-o nepoftit de nimene.

Curierul de Iași, 1 august 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Pomăritul întocmit cu deosebită privire...]

Sinuciderea unui aristocrat rus

De mai multe luni petrecea în Iaşi un barbat tânăr şi interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenţii aventuroase fiecine ştia să spună cîte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei ruseşti. Mulţi ştiau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alţii circaziană , în faptă însă era rus, de religie ortodoxă şi fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia . Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind şi el tot în acel regiment şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte. În vremea războiului sîrbesc însă s-a dus şi el ca voluntar în contra voinţei esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iaşi pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale şi a solicita graţiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise , îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a putea obţine graţie suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulţi amici că, dacă nu va izbuti să fie graţiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniştitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâştiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare , M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în faţa unui public numeros, care cunoştea greşala militarului ; pe când în vremi mai puţin turburate şi mai ales în altă situaţie, ferită de privirile publicului, un asemenea act de graţie putea uşor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câţiva paşi de la vagonul imperial, îşi străpunse inima c-un stilet . Dus la moment de cătră doi medici în sala de aşteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt .

Tot Iaşul îl cunoştea. Înalt şi bine făcut, mai mult oacheş şi având în faţă o espresie energică şi fină, mişcându-se c-o eleganţă naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor şi grădinelor . Alaltaieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la faţă, cu aceiaşi răceală şi linişte militărească . Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganţa şi frumuseţa întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră şi numai ochii, rămaşi deschişi şi pierzându-şi strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparenţa c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D.N. Heck au fotografiat alaltaieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineaţa s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulţi medici militari ruşi. Stiletul cu două ascuţişuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părţei drepte a inimei şi în direcţie verticală. Lovitura de moarte şi-a dat-o c-o extraordinară răceală şi tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă şi a patra parte din a şasea. Cercetându- se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei , adecă a membranei ce învăleşte creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită şi existenţei unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul ,,Eternitatea", în asistenţa unui public puţin numeros, dar distins.

Curierul de Iași, 27 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Sinucidere]

Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele

De cîte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucăţile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanţie sigură contra unei asemenea eventualităţi. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată şi îndelunga răbdare nu este fără sfârşit . Legătura cea puternică între dinastie şi popor e biserica, orişicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influenţate de biserică sunt cele agricole, cele ţărăneşti. Alipirea cătră tron şi iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în ţăranii aciia a cărora biserică a ştiut să le reprezinte familia domnitoare încunjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e 'ndreptat în contra bisericii. Preoţimea însăşi, întrucât este un factor politic, este pentru aşa numitul federalism , pe care-l numeşte drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă , dând fiecării naţionalităţi ceea ce este al ei, s-ar putea susţinea cu siguranţă că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluţiune. Susţinem şi am putea proba oricând că simţământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparţin unei confesii creştine oarecare şi că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simţământ; jocul de bursă, păsuirea , înaintarea în funcţiuni înalte, concesiile, ordinele şi decoraţiunile , interesele personale — acestea sunt adevăratele ţinte ale acelor clase de advocaţi cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă uşurinţă se formează şi se dizolvă grupurile politice de deputaţi din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric şi naţionalităţile se prezintă compacte şi neabătute din calea lor.

[...] Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesităţii, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naţionalităţilor şi ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omeneşti. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric - neînsemnate şi urâte de toţi din cauza suficienţii şi aroganţei lor.

„Curierul de Iași”, 13 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Contrar simpatiilor majorităţii popoarelor...]

Politeismul - după prelegerea lui Verussi

Dumineca trecută d. P. Verussi a ţinut prelegerea sa asupra „politeismului" înaintea unui public distins şi foarte numeros. Plecând de la consideraţia psicologică că politeismul este o religiune ce stă în legătură necesară cu gradul de dezvoltare intelectuală a unui popor şi că e proprie mai cu samă neamurilor unde judecata puţin deprinsă este jucăria închipuirei, d-sa a arătat cum astăzi încă popoarăle politeiste (camciadalii, grönlandejii ş.a.) pun cauza fenomenelor naturei în persoane divine, a căror acte sunt vânturile, viscolele, tunetul şi toate celelalte fenomene fizice. Trecând apoi la cosmogonia arilor vechi, au arătat cum din cultul lui Brahm care reprezenta universul înainte de creare şi nu se putea nici gândi, nici personifica, religia a simbolizat încetul cu încetul pe creator în Brahma, în Vişnu puterea de viaţă, prin Șiva moartea. A arătat apoi din ce cauză munţii sunt totdeauna aleşi de locuinţe zeilor, cum zeii inzilor a devenit nemuritori, cum în fine dintr-o concepţie preistorică şi unitară s-au osificat religia în chipurile simbolice ale zeilor.

Prelectorul a trecut apoi la popoarele iranice, coborâtoare din cel aric, dar la care s-a dezvoltat cultul focului şi apei, dualitatea principiului universului.

Apoi a trecut la egipteni (hamiţi ) şi la popoarele vechi semitice, arătând pretutindenea cum necesitatea psicologică a religiei politeiste se întrupa în chipuri foarte deosebite prin înrâurirea împrejurimei, în India sub impresiunea naturei măreţe, în Egipet sub impresiunea atârnărei acestui stat de soare, Nil şi pământ.

Ajungând apoi la greci, la cari politeismul a născut o neîntrecută dezvoltare a artelor plastice, d-sa a arătat pe scurt cosmogonia grecească, apoi mitologia şi reprezentarea plastică a figurelor ei. Totodată au arătat cum paralel cu cultul s-a dezvoltat metafizica, apoi scepticismul şi cum acestea a adus la cădere politeismul grecilor şi romanilor.

În fine d-sa încheie cu următoarele cuvinte: „Omul, din mijlocul vieţii de toate zilele, din mijlocul suferinţelor şi patimelor de cari este cuprins, tinde întruna, gravitează cătră un ideal. În fiecare zi el crede că l-a atins şi iarăşi în fiecare zi se convinge că idealul de ieri nu este decât o nălucire a minţii sale; încât credinţi religioase, sisteme metafizice nu sunt decât părţile repetate ale unei spirale imense care, ridicându-se prin infinitul timpului, ne conduce la Divinitate, căci acolo numai se află adevăratul răspuns ce omul îl caută pre pământ ".

„Curierul de Iași”, 2 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Prelegerile Junimei - Dumineca trecută d. P. Verussi]

Princepele Nikita al Muntenegrului

Ţara acestui din urmă, săracă şi muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Neguşeştilor, domnind preste o rasă de răzăşi liberi prin sărăcia lor şi dotaţi c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle „ce-i frica" şi n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuşi este un cântăreţ însemnat al faptelor străbune, el uneşte lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbeşte şi se poartă ca fiecare din poporul său şi joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean şi unde se vor fi găsind mulţi Nestori cu barbele albe şi cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în şcoli se învăţa obligătoriu mânuirea armelor şi cântecele lui Homer, pe când cititul şi scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sîrbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea şi mai justificat.

Curierul de Iași, 29 septembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [De la o vreme 'ncoaci]

O pereche potrivită

Himen

Cu vie părere de bine înregistrăm cununia d-nişoarei Eugenia Frangulea cu d. dr. Samson Bodnărescu. Mireasa a fost una din cele mai inteligente institutoare din oraşul Iaşi, directoare a unei şcoli de fete şi bursieră a statului, trimisă în Germania pentru complectarea studiilor sale pedagogice. D. dr. Samson Bodnărescu, cunoscutul poet liric care în curs de mulţi ani au îmbogăţit paginile Convorbirilor cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime şi curăţie de simţământ şi c-o formă ferită de necorectitudine şi de exagerări tropice, a fost în curs de doi ani directorul conştiincios şi inteligent al şcoalei pedagogice de la Trei-Ierarhi şi s-a bucurat în acea calitate de stima nerezervată a întregului public luminat. Cununia civilă va fi astăzi la 6 oare sara în localul primăriei, cea religioasă la 7 oare în biserica de la Trei-Ierarhi . Cu această ocazie dorim potrivitei părechi o viaţă îndelungată şi fericită.

„Curierul de Iași”, 10 aprilie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Himen]

Note: Titlul „Himen” îi aparține lui Eminescu și este o aluzie mitologică - la zeul grec al căsătoriei - nu anatomică.

Samson Bodnărescu era prieten bun cu Eminescu. Poet apreciat de Maiorescu (în „Direcția nouă”) dar azi uitat, era ironizat la Junimea din cauza poeziilor lui neinteligibile.

Eugenia Frangulea era prietenă buna cu Veronica Micle - au supraviețuit unele scrisori de la Veronica pt Eugenia, care era în Germania cu o bursă.

Eminescu despre Heliade - la 17, 20 și 27 de ani

Astfel îți e cîntarea, bătrîne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor in nor.
Ruga-m-aș la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu în viața-mi toată, dar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu“-Ți… să-l cînt, apoi să mor.

Mihai Eminescu, La Heliade, 1867 (la 17 ani)

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Mihai Eminescu, Epigonii, 1870 (la 20 de ani)


Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu ).

Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în româneşte.

Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe" se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr' a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic, încât întors în ţara lui şi făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire şi mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată şi serioasă. „Istoria românilor" scrisă de el este o ţesătură de închipuiri subiective şi de greşeli; o a doua ediţie a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înşirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ; celălalt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de orice bun simţ.

„Curierul de Iași”, 11 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Monumente]

Singurul ministru în toată Europa care...

Ca să se vadă ce serioase sunt intenţiile constituţionale ale Turciei, spunem numai că s-au făcut un frumos început cu numirea senatorilor.

S-a numit Întâi şi-ntâi Ahmed-Kaisserli Paşa, fost ministru de marină , om ce se bucura de oarecare celebritate pentru că era singurul ministru în toată Europa care nu ştia — citi şi scrie. Unu la mână şi cei mulţi înainte.

„Curierul de Iași”, 21 ianuarie 1877 

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Senatul turcesc]

Eminescu despre Gogol

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a 'nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte - o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi... după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte" un cavaler de industrie îşi face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere".

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morţi". Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul ? ... Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş'aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

(...)

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg: „Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari".

„Curierul de Iași”, 5 decembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Revista tearală - Joia trecută s-a reprezentat...]

Istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte...

Netăgăduit că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor. La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea . Tot astfel,  prin războiul de la 1866 painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice. C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând , s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură ; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.

„Curierul de Iași”, 29 octombrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Netăgăduit că istoria...]

Eminescu ia apărarea unor evrei

Maltratare

Deşi nu suntem de loc amici ai rasei care profesează cultul mozaic şi nu ni se poate imputa nici un cuvânt în favoarea ei ca atare, totuşi, spre onoarea principiului escluderei ei de la drepturile publice şi chiar de la cele private, vom trebui să dezaprobăm purtarea nejustificabilă a unora din cetăţenii români, cari cred a putea trata persoane cu totul inofenzive de rasă semitică într-un mod în care turcii obicinuesc a trata pe bulgari. Declarăm că suntem contra oricărei concesii juridice sau economice cât de neînsemnate faţă cu totalitatea evreilor, dar principiul acesta nu include aplicarea de bastoane sau păruială asupra deosebiţilor indivizi care constituiesc acea totalitate.

Odată stabilit punctul nostru de vedere, spre a esclude de mai înainte orişice insinuare răutăcioasă, vom relata următorul fapt ce ni se comunică. D-nul Theodor Codrescu, care de mulţi ani are deosebite daravere cu librarii - anticvari fraţii Şragăr, a venit în magazia acestora şi în ziua de 24 sept. c. Cu această ocazie unul din fraţi i-a spus d-lui Codrescu că n-ar fi câştigat nimic cu desfacerea unor cărţi cumpărate de la tipografia sa. D. Codrescu, drept răspuns, a început să-l trateze părinţeşte pe Elias Şragăr. Atunci Samuel Şragăr zise: ,,N-am crezut, d-le Codrescu, ca să faceţi astfel şi să ştiţi că voi reclama". Dar Samuel nici nu sfârşise formularea verbală a protestărei sale când se şi pomeni cu răspunsul ciotoros pe spate, încât se zice că bastonul d-lui Codrescu să fi suferit mari pierderi în consistenţa sa materială, ceea ce ne face a presupune şi pierderile părţii opuse. În urma acestora aflăm că d. Codrescu va avea o înfăţişare înaintea secţiei a patra.

„Curierul de Iași”, 29 septembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Maltratare]

Teatru evreiesc

Într-o grădină pe ulița mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia și compusă din vro 6 inși (toți barbați), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viața casnică și religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-a jucat: 1) ,,Lumea ca un paradis" (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat și hasidul (habotnicul) luminat", dialog, 3) ,,Socrul și ginerile", 4) ,,Fișel harabagiul cu rândașul său Sider", comedie. Despre piese avem puțin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede și măruntă, încrezut, râzând iute și clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaștem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic și uimit de învățătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus și făcând creți pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung și slab, vorbind și cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos și netrebnicie Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) și figura plăcută. Ariile sunt evreiești, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.

„Curierul de Iași”, 22 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Teatru evreiesc]

Noi, cari zicem că trăim şi ştim că vom muri...

Pe noi, cari zicem că trăim şi ştim că vom muri, adică pe om [î]l putem compara cu un luntraş care ştie bine că îl duce curentul fatalminte spre o cataractă unde va fi zdrobit el şi luntrea lui. Şi totuşi luntraşul merge înainte, ba găseşte timp destul nu numai a admira natura, cerul şi pămîntul, ci şi, mai ales, pentru a face rău altora în calea sa.

„Timpul”, 27 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XI Publicistică [Conferința d-lui T. Maiorescu ținută duminecă la 24 fevruariu în sala Ateneului. Despre visuri]

Somnul și visul

Publicul cel mai ales, domni şi doamne, inteliginţa capitalei, cît a putut coprinde spaţiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele şi instructivele esplicări date de d. T. Maiorescu asupra visurilor.

Suprema fiinţă organică pe globul nostru, omul, oboseşte ca şi celelalte în lupta pentru esistenţă, în care arma sa cea mai teribilă sînt creierii săi, mai rafinat dezvoltaţi decît la ceilalţi organismi inferiori. Oboseala sau puterile consumate prin acţiune se repară prin somn, care durează un timp oarecare, periodic, cînd animalul este în starea cea mai nevinovată, inofensivă.

Fiziologiceşte privit, somnul este o amorţire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire. Cînd un copil învaţă a scrie, se nevoieşte a ţine condeiul şi-şi încordează muşchii pentru a face lucrarea la care nu e deprins. După un timp simte oboseală în degete sau în mînă chiar. Printr-o rezoluţiune venită prin nervii centrifugali din creieri, pentru a stărui în lucrare, dar în fine puterile ne părăsesc, nervii se paraliză. Aceasta nu e altceva decît arderea, consumarea nervilor în acţiune, cînd simţim şi căldură, ca în orice combustiune. Tot aşa este şi cu gîndirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părţii corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuieşte prin repaos, cînd cenuşa — imaginară — se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere şi reîmprospătare în creieri, nervi sau muşchi şi între focul întreţinut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conştiinţă, nu sînt decît operaţiuni fiziologice. Precum lampa nu arde neaprinsă sau fără ulei, asemenea şi la noi, în timpul somnului nefiind escitaţi din afară, nici dinlăuntru, nu se consumă celular. Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adîncimea lui. Mai greu dormim în prima oară după adormire. Din ce în ce puterile se restituie şi somnul devine mai uşor, încît dimineaţa un mic zgomot ne deşteaptă.

Ce este visul? în cercul mic luminat al conştiinţei noastre se mişcă imagini de lucruri, idei teribile, cari ne-au emoţionat tare odată şi de cari nu putem scăpa Această nelinişte este mai mare sau mai mică, după temperamente. Amintirea, cînd sîntem deştepţi, este slabă; închizînd ochii, nu mai avem o imagine fidelă a lucrului din faţa noastră. Din contră, în vis imaginea este ca reală. Cauza este că imaginele se deşteaptă dinlăuntru nostru, în creieri, şi intră în cercul luminat al conştiinţei fără voia noastră, pe cînd nu sîntem atinşi întru nimic de esterior. De aci energia imaginilor din vis. Avem analogii în viaţă pentru aceste mişcări sensaţionale: cîteodată ne ţiuie urechile, auzim clopote sau muzică, fără ca ceva din toate acestea să ne atingă urechea Se taie d.e. cuiva un picior de la genunchi, şi totuşi el se plînge că îl doare un deget de la acel picior pierdut. Această impresiune, rămasă de mai înainte în cerebru, se produce prin nervul centrifugal în fiinţă. Cîteodată, deşteptîndu-ne dimineaţa, surprindem deştepţi ultima figură a visului. Aici senzaţiunea este de tot internă, ceea ce în grad mai pronunţat ajunge a fi o alucinaţiune. Aşa o damă a auzit vocea plîngătoare a bărbatului său. La întrebarea: tu eşti? el răspunde cu: da! Dama sculîndu-se, caută şi nu găseşte pe nimeni. Altădată i s-a întîmplat să vadă o pisică pe fotoliu. Ducîndu-se să puie mîna pe dînsa, a dispărut.
Acestea sînt imagini produse prin escitare internă şi aruncate în afară.

„Timpul”, 27 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XI Publicistică [Conferința d-lui T. Maiorescu ținută duminecă la 24 fevruariu în sala Ateneului. Despre visuri ]

Eminescu despre renegați și sifilis

Renegații sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. [...] Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a readuce în sînul națiunei pe renegați. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau.  [...]  Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. [...] Toată iarna corpul e sănătos, fața roșie. Vine primăvara și buba venerică împle părțile cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, și pătrunde pînă-n creieri, rozînd pînă și oasele craniului. În curînd capul națiunei ungurești nu va fi decît un monstru urîcios și plin de bube — un cap incurabil.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Educație și cultură] (din manuscris)

Notă: fragmentul face parte dintr-un articol nepublicat, rămas în manuscris, scris probabil în perioada studenției vieneze, pledând pentru dreptul românilor ardeleni la educație în limba lor și împotriva încercărilor de deznaționalizare ale autorităților maghiare (indignarea stârnindu-i unele violențe de limbaj).

Boala sultanului Murad V

Murad al V e tot bolnav. Se zice că mai multe centre nervoase suntu-i paralizate și că urmarea va fi o paralizie generală. El e foarte melancolic și roagă pe miniștrii de a-l scăpa din starea plină de cruzime în care se află. Abdul Hamid, fratele său, are mania de a se crede persecutat, prin urmare începuturile unei periculoase boale psihice, iar Iusuf Izzedin fiul lui Abdul-Aziz e rahitic. Cum se vede Kalifatul e aproape nominal iar stăpânirea împărăției în mânile lui Mehemed-Rudgi Vizirul, a lui Midhat Pașa și a lordului Elliot, ambasadorul Angliei.

„Curierul de Iași”, 4 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Turcia ["Turcia refuză ..."]]

De la 7 august st. n. au ajuns în Constantinopole profesorul dr. Leidersdorf din Viena spre a se consulta asupra stării sănătății sultanului cu medicul de curte al acestuia, d-rul Capoleone. În urmă, în înțelegere cu medicul de curte, profesorul a început să-l trateze pe sultan. Acesta suferea de o estremă superescitație nervoasă, cauzată prin o insomnie de șase săptămâni ce l-au cuprins puțin după suirea sa pe tron. După căutarea profesorului, insomnia au încetat în parte, cu toate acestea iritabilitatea sa nervoasa, reclamă cea mai mare liniște și cruțare.

„Curierul de Iași”, 11 august 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Turcia ["De la 7 august St. N. ..."]] 

Note:

Eminescu publica în „Curierul de Iași” mai ales știri externe, preluate din gazete străine de limbă germană sau franceză. Din ele a preluat cu siguranță și aceste informații.

Sultanul Murad al V-lea, îmbolnăvindu-se curând după urcarea pe tron, se pare că de depresie („foarte melancolic”), e diagnosticat greșit de medicii din Istanbul cu paralizie progresivă de origine sifilitică („urmarea va fi o paralizie generală”), la fel cum se va întampla mai târziu cu Eminescu însuși.

Psihiatrului austriac Leidersdorf, care îl trateaza pe sultan, îl va trata mai târziu chiar pe Eminescu la clinica  sa din Ober-Döbling. În ambele cazuri se pare că medicul austriac nu a acceptat diagnosticele greșite ale medicilor locali - observați că în al doilea fragment, de după venirea lui  Leidersdorf, nu se mai vorbește de paralizie.

Sultanul Murad  va fi detronat după câteva luni de domnie, pe motive de boală, fiind înlocuit cu fratele său  Abdul Hamid, care se va dovedi într-adevăr paranoic dar va domni până în 1908, când este detronat de „Junii turci”.

Murad V va mai trăi 28 de ani, până în 1904, ceea ce infirmă clar diagnosticul inițial de paralizie generală progresiva sifilitică.

Eminescu avea o teorie despre antagonismul de rase

Teoria noastră despre antagonismul de rase din România află multe întâmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor românești. Gazete germane, izraelite, „Indépendance roumaine”, care cel puțin e scrisă pentru străini, c-un cuvânt cine se simte cu musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba română ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioți care, pentru ironia lucrului, se numește „Românul”.

Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliții caută a fi obiectivi. Se 'nțelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate , mai încăpătoare decât capetele stârpiturilor fanariote; de-aceea și pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia.
                                             
În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvântată care înalță inimile, care dă preponderență superiorității de caracter, lupta din care răsare împăcarea și contopirea este războiul.[...]

Predominarea, poziția determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucișările fericite de rasă de încrucișările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o și stăpânesc; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o și stăpânesc. Ei bine, românii au cucerit Moldova și Țara Românească, ei ar și trebui să-i determine soarta, iar nu Giani, Pherekydis, C.A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpânească.

„Timpul”, 17 — 18 august 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Teoria noastră] 

Note:  Eminescu folosește termenul „rasă” cu alt înțeles decât cel de azi, în contexte în care noi azi am spune „etnie” și nu e împotriva amestecului de „rase”, când e rezultatul unei cuceriri. De remarcat și că îi apreciază pe evrei mai mult decât pe greci, ca parteneri de discuție - explicându-și superioritatea lor intelectuală  prin faptul că evreii au „capetele anatomic mai bine conformate” (aici intervine altă teorie a epocii, frenologia, ulterior infirmată, la fel ca și cele rasiste).

„Românul” este ziarul liberal al lui  C.A. Rosetti, cu care polemizează frecvent Eminescu.

Giani, Pherekydis - oameni politici liberali.

Românii din Peninsula Balcanică

De mai multe ori am observat tendința foilor grecești de-a tăgădui existența până și a acelor resturi de populațiune traco-romană care-n evul mediu, mult mai răspândită decât astăzi, își întindea insulele sale etnice în toate teritoriile împărăției Răsăritului.

În adevăr Peninsula Balcanică era în anticitate o peninsulă tracică și numai vârful ei estrem era populat de greci. În comediile lui Aristofan — în Paserile de ex. — intră în scenă un zeu tracic și o dovadă că încă în vremile acelea grecii nu cunoșteau limba populației autohtone a peninsulei e că acest zeu pronunță sunete fără de nici un înțeles. Asemenea e știut azi că dacii erau traci care trecuseră Dunărea două sute de ani înaintea vremei lui Traian și că statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decât vârsta de douăzeci de decenii. În contact cu romanii populațiunile tracice — cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice — s-au romanizat, au devenit români. Spre a întrebuința un termen din chemie, tracii Peninsulei și cei din Dacia erau izomorfi cu romanii și s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare. (...)

Deja Theophylact , sub anul 579, și Theophan sub același an pomenesc de români în oastea trimisă în contra avarilor; sub anul 976 Cedrenus povestește că între Prespa și Castoria călători români au ucis pe David, fratele țarului bulgar Simeon. De aci înainte existența românilor balcanici nu mai e tăgăduită de nimeni. Anna Comnena [î]i citează în jumătatea a doua a secolului al XI-lea lângă Exeva . În jumătatea a doua a secolului al doisprezecelea călătorul evreu Benjamin de Tudela [î]i găsește în munții Tesaliei, nesupuși de nimeni, cu totul neatârnați și o spaimă a grecilor. Nicetas Choniates în fine numește munții Tesaliei Valahia Mare. În toată suta a treisprezecea numirea veche de Tesalia ieșise din uz și se 'ntrebuința numai numirea de Valahia. George Acropolita , G. Phrantzes , catalanul Ramon de Muntaner , Henry de Valenciennes , apoi chiar hrisoavele împăraților bizantini numesc țara Vlahia Mare, Blaquie la Grant. Etolia și Acarnania se numesc Vlahia Mică (Phrantzes ), partea de sudost a Epirului , vechea Dolopie , se numea Vlahia Superioară.

Teodor Angelos Comnenos Ducă domnește în suta a Xiii-a peste Epir, Tesalia, Albania și Macedonia, cari toate la un loc se numesc Vlahia , atât de cătră scriitorii bizantini cât și de cei occidentali .

Departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizați, ca și cei din Dacia. Rolul cel mai însemnat [î]l joacă sub asanizi , dintre cari Ioanițiu , în răspunsul dat papei Inocențiu III, se declară a fi el, împreună cu poporul, de origine romană, mulțumind papei că l-a adus la această cunoștință. Poporul românesc al Peninsulei a fost așadar absorbit de greci și de bulgari și din el n-au rămas decât aceste puține fragmente ce le vedem azi, dar despre cari nu e nici o îndoială că ei sunt autohtoni, și grecii — coloni ce locuiesc între ei. Nici nu se poate altfel, de vreme ce grecii sunt pretutindenea coloni, în Asia Mică, pe țărmii Mării Negre și-n alte locuri.

Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toți că e numai un dialect al limbei dacoromâne și că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidența. Atât dialectul din Istria cât și cel macedoromân sunt varietăți a limbei dacoromâne , cu mici deosebiri fonologice și cu mari și hotărâtoare asemănări.

„Timpul”,  11 august 1882

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [De mai multe ori am observat] 

Fanarioții

Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria țărilor românești nu poate să se mire de cele ce se petrec în zilele noastre.

Pe timpul fanarioților, mai nainte, ba chiar numaidecît după epoca lui Ștefan cel Mare, scaunele domnești au început a fi cumpărate cu bani. Fanarioții nu erau decît oamenii care au luat acest principiu al cumpărării scaunului domnesc drept bază pentru organizarea unui sistem de exploatare publică.

Mai mulți greci din Constantinopol și din țară se uneau între dînșii, compuneau din economiile lor un capital însemnat, se grupau pe lîngă vreun fanariot cu oarecare trecere la Poartă și cumpărau tronul vreuneia dintre țările românești. Venind apoi în țară, Domnul îndeobște nu înapoia banii, ci lua cu sine pe membrii companiei și le da funcțiuni înalte, din care să-și poată scoate capetele cu camete cu tot. Aceștia, la rîndul lor, luau biruri legiuite și nelegiuite, vindeau funcțiunile și făceau negoț cu posturile atîrnate de dînșii.

Acest sistem s-a păstrat în țările românești aproape una sută și cincizeci de ani.

„Timpul”, 18 mai 1879

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria]