[despre] Boala și moartea lui Eminescu - concluziile medicilor

Astăzi se comemorează 126 de ani de la moartea lui Eminescu (care se împlinesc de fapt în 27 iunie, că pe atunci în România era în vigoare calendarul iulian).

Despre boala și moartea poetului s-a publicat în acest an volumul Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, scris de un grup de medici de diverse specialități: prof. univ. dr. Irinel Popescu, acad. acad. Victor A. Voicu (toxicolog), prof.dr. Octavian Buda, prof. dr. Dan Prelipceanu (psihiatru), prof. dr. Călin Giurcănescu (dermatolog), conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu (neurolog), prof. univ. dr. Eduard Apetrei (cardiolog), dr. Codruț Sarafoleanu (ORL), prof. univ. dr. Vladimir Beliș (medicina legala), la îndemnul academicianului Eugen Simion.  Iată concluziile medicilor de azi:

Psiahiatrul prof. dr. Dan Prelipceanu:

„tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade subclinice depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice“

Dermatologul  prof. dr. Călin Giurcănescu:

„Presupusul sifilis al lui Eminescu a fost scos din mîneca imposturii şi botzat ad-hoc congenital“ 

Neurologul  conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu (cf. lui Paul Cernat):

Cel mai precaut în diagnoză se arată a fi neurochirurgul Bogdan O. Popescu, care totuşi infirmă şi el luesul, invocînd lipsa atrofiei cerebrale, a dizartreiei, afaziei, inegalităţii pupilare, a semnelor neurologice focale şi a durerilor lacinante la membrele inferioare. Manifestări asemănătoare PGP (halucinaţii etc.) au existat, desigur, în forme alarmante, dar ele au fost provocate de intoxicaţiile cu mercur

Cum nu am citit încă volumul, am preluat citatele de mai sus din recenzia criticului literar Paul Cernat (din Observator Cultural), care rezumă astfel concluziile medicilor:

Diagnosticul e – atît cît poate fi un diagnostic în orb – foarte clar şi unanim: psihoză maniaco-depresivă (sindrom bipolar), plus alte afecţiuni asociate, „maltratată“ după un diagnostic greşit pentru lues şi paralizie generală progresivă. Cît priveşte decesul, el a fost provocat de complicaţiile cardiace rezultate din tratarea pe cît de inadecvată, pe atît de abundentă, cu mercur. Nu numai argumente psihiatrice sau neurologice au fost convocate în sprijinul acestei diagnoze. Manifestările luesului sînt infirmate, punct cu punct, şi în plan dermatologic (cunoscutele fistule şi rănile de pe gambe) sau cardiologic (presupusa aortită luetică).

Sinuciderea unui aristocrat rus

De mai multe luni petrecea în Iaşi un barbat tânăr şi interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenţii aventuroase fiecine ştia să spună cîte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei ruseşti. Mulţi ştiau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alţii circaziană , în faptă însă era rus, de religie ortodoxă şi fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia . Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind şi el tot în acel regiment şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte. În vremea războiului sîrbesc însă s-a dus şi el ca voluntar în contra voinţei esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iaşi pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale şi a solicita graţiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise , îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a putea obţine graţie suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulţi amici că, dacă nu va izbuti să fie graţiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniştitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâştiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare , M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în faţa unui public numeros, care cunoştea greşala militarului ; pe când în vremi mai puţin turburate şi mai ales în altă situaţie, ferită de privirile publicului, un asemenea act de graţie putea uşor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câţiva paşi de la vagonul imperial, îşi străpunse inima c-un stilet . Dus la moment de cătră doi medici în sala de aşteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt .

Tot Iaşul îl cunoştea. Înalt şi bine făcut, mai mult oacheş şi având în faţă o espresie energică şi fină, mişcându-se c-o eleganţă naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor şi grădinelor . Alaltaieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la faţă, cu aceiaşi răceală şi linişte militărească . Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganţa şi frumuseţa întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră şi numai ochii, rămaşi deschişi şi pierzându-şi strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparenţa c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D.N. Heck au fotografiat alaltaieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineaţa s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulţi medici militari ruşi. Stiletul cu două ascuţişuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părţei drepte a inimei şi în direcţie verticală. Lovitura de moarte şi-a dat-o c-o extraordinară răceală şi tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă şi a patra parte din a şasea. Cercetându- se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei , adecă a membranei ce învăleşte creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită şi existenţei unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul ,,Eternitatea", în asistenţa unui public puţin numeros, dar distins.

Curierul de Iași, 27 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Sinucidere]

Noi, cari zicem că trăim şi ştim că vom muri...

Pe noi, cari zicem că trăim şi ştim că vom muri, adică pe om [î]l putem compara cu un luntraş care ştie bine că îl duce curentul fatalminte spre o cataractă unde va fi zdrobit el şi luntrea lui. Şi totuşi luntraşul merge înainte, ba găseşte timp destul nu numai a admira natura, cerul şi pămîntul, ci şi, mai ales, pentru a face rău altora în calea sa.

„Timpul”, 27 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XI Publicistică [Conferința d-lui T. Maiorescu ținută duminecă la 24 fevruariu în sala Ateneului. Despre visuri]

Parc-am murit de mult...

Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi țin la el urechea - și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.

(Ultimele versuri din poezia Melancolie - în întregime aici)

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

Când te-am văzut, Verena...

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.

Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.

(continuarea aici)

Mihai Eminescu, Opere vol. IV Poezii postume [Când te-am văzut, Verena...]

Se bate miezul nopții...

Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă,
Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viață și cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

Notă: Într-o primă versiune făcea parte din poemul dramatic Andrei Mureșanu (scris în perioada studenției, pe la 20 ani) , după cum vedem în manuscris.

Ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite

Ziarul „Pays" din Paris anunță ivirea unui curios ram de industrie în Statele Unite. Aceasta industrie consistă în dubirea pieilor omenești. D-l Mahrenholz din Washington au fondat o dubălărie de piei omenești, pe care le cumpără cu prețuri foarte bune în stare brută, încât multe văduve duioase, mulți copii nenorociți au ocazia de a vinde pielea răposatului soț sau părinte acestui ilustru industriaș. Productele fabricei sale sunt bine lucrate și se potrivesc minunat prin moliciunea lor pentru botine de dame. La espoziția din Philadelphia d. Mahrenholz a trimis o păreche de botine din piele dubită de om; ea atrage luarea aminte a tuturor damelor tinere și cochete. Un alt american produce din cadavrele despoiete al fabricei Mahrenholz et Comp. gaz aeriform pentru luminarea orașelor. Acest esces de utilitarism al Americei liberale, unde statul cum se vede nu mai are nici o însămnătate morală și e dat pe mâna tendențelor egoistice ale societății și a indivizilor, ni inspiră și nouă un proiect, a cărui realizare ar nimici fatala teorie a lui Malthus. Într-adevăr, Malthus susține că în împrejurări normale — și ale Americei sunt desigur din punct de vedere animalic cele mai normale — populația se înmulțește în progresiune geometrică, iar mijloacele de existență numai în cea matematică, încât oameni vor ajunge neapărat într-o zi să se mănânce unii pe alții. N-ar fi bine ca d. Mahrenholz să deschiză alături cu dubălăria să și o căsăpie de carne omenească și Parlamentul să-i deie concursul său, votând o lege prin care să se stabilească că până la o vârstă oarecare copiii să fie proprietatea duioșilor părinți și numai de acolo să devie persoane juridice? Acești duioși părinți n-ar întârzia, cred, de a vinde pentru prețul unui vițel prisosul copiilor lor. Prin aceasta s-ar pune capăt unei prea mari înmulțiri a rasei omenești în genere și a practicilor americani îndeosebi, s-ar dezlega cestiunile soțiale și ar fi și o reformă... demnă de America. Sfinte Brahma !

„Curierul de Iași”, 26 mai 1876

Mihai Eminescu, Opere vol. X Publicistică [Piei de om] 

Note: „propunerea” din final reia pe cea din scrisoarea către o revistă germană.

dubire,  dubălărie - tăbăcire, tăbăcărie

căsăpie - măcelărie

gaz aeriform - gaz de iluminat, obținut prin distilarea lemnului, huilei, cărbunelui

Ah, ce dulce-i moartea...

Ah, ce dulce-i moartea; ca repaosul după o zi de lucru, dulce ca momentul ațipirei. Cui nu-i place să doarmă, să doarmă cald, adânc, fără visuri, cari neliniștesc sufletul ? Liniștea e mai dulce decât chiar bucuria. De-aceea pe-nțelepți nimic nu-i bucură ca pe nebuni, cum nu-i supără nimic ca pe nebuni. Viața duce-n sine acel grăunte de mulțămire care s-a născut din acea primă mișcare ce-a scos caosul din echilibru.

Moartea, cum înțelepciunea e echilibrul gândirei, este echilibrarea esistenței. Ea este înțelepciunea vieții, rezultatul final a toată munca și osteneala noastră; cine gândește des că are să moară acela-i așa d-înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însăși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern — e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripele somnului, să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte ? E-ntocmai procesul adormirei; când ai adormit, nici nu știi că și cum ai adormit. Și, deși s-ar părea cum că un stadiu neconștiu e indiferent, totuși ce dulce e somnul fără de vise !

Moartea e un moment — și nu dureros. Aduceți-vă numai aminte că bolnavii înainte de moarte se simt atât de bine cum corpul ostenit se simte bine înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștit înainte de-a-și închide-ntineritele sale frunze scrise. Insens devii în somn, insens în moarte. Încet — încet [nu] mai auzi bătând decât visurile ce pătrund *** — dup-aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace!

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Moartea este echilibrarea esistenței]

Odă în metru antic

Nu credeam să'nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
                      Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
                      Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
                      Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
                      Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
                      Mie redă-mă!

Din volumul Poesii (1884) - prima ediție, îngrijită de Maiorescu - ebook gratuit

Toamna vieții

Toamna anului e una pe an, apoi [î]i urmează primăvară. Toamna vieții vine fără să știi când, nici de unde... numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Ș-atunci se simte omul bătrân, foarte bătrân, și ar vrea să moară.

dintr-o scrisoare a lui Eminescu către sora sa, Harieta, din 6 februarie 1880

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă - 1880 - Harieta Eminovici] 

Despre Ilie, fratele mort în adolescență

De câte ori voi să-mi închipuiesc figura unui om nobil și inteligent pe care nu-l cunosc îmi iese Ilie nainte — pare că văd înaintea mea ochii lui albaștri — de câte ori citesc un pasagiu înțelept îmi pare că-l aud citit de glasul lui. I se prezintă oare orișicui ideea unei persoane iubite (și pierdute) în închipuirile cele mai valoroase și mai prețuite ale sufletului său, sau este asta numai în cazul meu? Și daca li s-ar prezenta într-adevăr, ce însemnează asta? Chiar dacă mă-nchipuiesc mare, onorat, sapient, îmi pare c-aș voi s-o fiu sub forma lui și nu sub a mea, pare că când mă primblu picioarele și corpul meu au acea legănare proprie mersului său — oare nu sunt eu el, cu toate diferințele? De la simpatia deosebită s-ar putea conchide la asemănare, din această nedispozițiune a chipului său — la identitate.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Despre Ilie, fratele poetului]

Când intri iarna într-o cameră rece

Când intri iarna într-o cameră rece ți se pare foarte goală, de ai mai fost în ea încălzită fiind, ți se pare că lipsește ceva. Te uiți la părete — și-ți vine a crede c-a luat cineva ceva din el. E pustiu... e asemenea simțirei ce o are cineva, când a murit cineva în casa în care șede, lipsește o suflare proprie, care se lățea asupra tuturor obiectelor casei c-un cuvânt: lipsește ceva fără să știi ce.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Pustiu]