Princepele Nikita al Muntenegrului

Ţara acestui din urmă, săracă şi muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Neguşeştilor, domnind preste o rasă de răzăşi liberi prin sărăcia lor şi dotaţi c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle „ce-i frica" şi n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuşi este un cântăreţ însemnat al faptelor străbune, el uneşte lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbeşte şi se poartă ca fiecare din poporul său şi joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean şi unde se vor fi găsind mulţi Nestori cu barbele albe şi cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în şcoli se învăţa obligătoriu mânuirea armelor şi cântecele lui Homer, pe când cititul şi scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sîrbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea şi mai justificat.

Curierul de Iași, 29 septembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [De la o vreme 'ncoaci]

O pereche potrivită

Himen

Cu vie părere de bine înregistrăm cununia d-nişoarei Eugenia Frangulea cu d. dr. Samson Bodnărescu. Mireasa a fost una din cele mai inteligente institutoare din oraşul Iaşi, directoare a unei şcoli de fete şi bursieră a statului, trimisă în Germania pentru complectarea studiilor sale pedagogice. D. dr. Samson Bodnărescu, cunoscutul poet liric care în curs de mulţi ani au îmbogăţit paginile Convorbirilor cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime şi curăţie de simţământ şi c-o formă ferită de necorectitudine şi de exagerări tropice, a fost în curs de doi ani directorul conştiincios şi inteligent al şcoalei pedagogice de la Trei-Ierarhi şi s-a bucurat în acea calitate de stima nerezervată a întregului public luminat. Cununia civilă va fi astăzi la 6 oare sara în localul primăriei, cea religioasă la 7 oare în biserica de la Trei-Ierarhi . Cu această ocazie dorim potrivitei părechi o viaţă îndelungată şi fericită.

„Curierul de Iași”, 10 aprilie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Himen]

Note: Titlul „Himen” îi aparține lui Eminescu și este o aluzie mitologică - la zeul grec al căsătoriei - nu anatomică.

Samson Bodnărescu era prieten bun cu Eminescu. Poet apreciat de Maiorescu (în „Direcția nouă”) dar azi uitat, era ironizat la Junimea din cauza poeziilor lui neinteligibile.

Eugenia Frangulea era prietenă buna cu Veronica Micle - au supraviețuit unele scrisori de la Veronica pt Eugenia, care era în Germania cu o bursă.

Eminescu despre Heliade - la 17, 20 și 27 de ani

Astfel îți e cîntarea, bătrîne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor in nor.
Ruga-m-aș la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu în viața-mi toată, dar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu“-Ți… să-l cînt, apoi să mor.

Mihai Eminescu, La Heliade, 1867 (la 17 ani)

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Mihai Eminescu, Epigonii, 1870 (la 20 de ani)


Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu ).

Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în româneşte.

Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe" se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr' a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic, încât întors în ţara lui şi făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire şi mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată şi serioasă. „Istoria românilor" scrisă de el este o ţesătură de închipuiri subiective şi de greşeli; o a doua ediţie a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înşirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ; celălalt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de orice bun simţ.

„Curierul de Iași”, 11 martie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Monumente]

Eminescu despre Shakespeare

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aș fi iubit atât ­- cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
- Destul că simt - tot ție-ți mulțumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Din poezia postumă „Cărțile” - continuarea aici.

Notă: Eminescu a și trandus un sonet de Shakespeare.

Eminescu despre Gogol

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a 'nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte - o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi... după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte" un cavaler de industrie îşi face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere".

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morţi". Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul ? ... Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş'aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

(...)

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg: „Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari".

„Curierul de Iași”, 5 decembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Revista tearală - Joia trecută s-a reprezentat...]

Cum arăta Eminescu în ochii contemporanilor

Am văzut cum arăta Eminescu copil, adolescent, student, să vedem și cum arăta în epoca de maturitate creatoare (între 24 și 33 de ani). Tot din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (consultată ca ebook):

„Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate și 4, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era plin (Platfuss, cum zice neamțul) însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, fața, un brun alb. (...) Piciorul și mâinile mici, ca ale mamei, dinți regulați și de culoare gălbuie,  când râdea cu mare poftă, și râs sincer. (...)
Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de jos, și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin.” (Matei Eminovici, fratele cel mai mic al lui Eminescu)

„Acolo îl găsii pe Eminescu. Tânăr, frumos, îmbrăcat cu îngrijire, mândru în toată ținuta lui - așa era când l-am văzut întâia oara.” (Constantin Meissner, cunoștință întâmplătoare) 

„Îl văzui că intră în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mișcare,  un om care, după aparențe, cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari, galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. (...) eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea între adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. (...) vorbea foarte vioi (...), mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți căpătau o expresie simpatică. (...)
Cum ședea aplecat peste foile așa de caligrafic scrise ale manuscriptului său, Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă; bărbia foarte pronunțată și gura largă se atenuau; fruntea ieșea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumusețea lor  și tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate.Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată.” (Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, una din iubirile lui Eminescu)

„Într-o ocaziune nesperată l-am cunoscut pe junele poet Eminescu (...) Este de o gentileţe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustaţa şi pletele-i negre aduc cu ale prinţilor din poveste...  Pare îndrăgostit de mine, însă, sigur, mai mult eu...” (Cleopatra Poenaru Lecca, pentru care Eminescu a avut o scurta dar intensă pasiune)

„În dosul pasajului aud pe cineva zicând: „Uite, Eminescu!” Toți ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii... Îl văd suindu-se-n tramvai (...) El ține pe brațe un ghiozdan ros pe la mărgini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.” (Alexandru Vlahuță) 

„În pragul altei uși, deschise spre geamlâc, stătea un bărbat cu o înfățișare neobișnuită. Mijlociu, puțin adus de spate, cu păr mult, negru, dat pe spate, cu mustața stufoasă, cu chip palid și o privire adâncă, tristă, depărtată. Un surtuc gros, mâncat de vreme, îi acoperea trupul ce-l simțeai zgribulit sub cămașa de noapte. (...) Numai ce aud glasul rece, dojenitor al doamnei [Slavici]:
- E aproape de de prânz... și tot în ținuta asta, domnule Eminescu?
(...) căta la el cu privirea ostenită, pâlpâind sub pleoape grele, un bărbat vădit pretimpuriu îmbătrânit, cu umeri triști și gura amară, stufuită de o mustață neîngrijită... cu chipul brăzdat și barba uitată.” (Vintilă Russu-Șirianu, consemnând mărturia tatălui său, Ioan Russu-Șirianu, care era nepotul lui Ioan Slavici și locuia la el, în aceeași casă cu Eminescu)

Cum arăta Eminescu student

Tot din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (consultată în varianta ebook):

„Eminescu era (...) un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu un lung clabăț bănățănesc peste pletele negre, cu ochi mărunți și visători  și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze - un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.” (Ioan Slavici) 

„Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine și era deplin de sănătos. Prin pelița curată a feței sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Și râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză și ceilalți din scoietatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul lui avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ți se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă și astfel fruntea sa lată părea și mai mare de ccum era, ceea ce-i da o înfățișare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporționat. când a venit la Viena avea mustața rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaștem îndată, căci avea încă înfățișarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuți, dar în Viena a lăsat să-i crească mustața. Avea însă obiceiul să și-o tot muște.”(Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)

„Deodată se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu, și fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, și întinzându-i mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna și privindu-mă cu surprindere: „Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.” (Iacob Negruzzi)

Note: Eminescu a fost student la Viena din toamna lui 1869 până în 1872, deci avea între 19-22 ani.

clabăț - căciulă mare a bănățenilor (sursa: dexonline)

Cum arăta Eminescu copil și adolescent

Aflăm din cartea Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (eu o am în varianta ebook):

Eminescu copil:

„Pe atuncea purta  Eminescu numele de Eminovici. Parcă-l văd și astăzi mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari, dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. (...) avea un veșnic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. (...) în cazuri de luptă (...), părul lung al lui eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi.” (Teodor Ștefanelli, coleg cu Eminescu la școală la Cernăuți, apoi la facultate la Viena.)

Eminescu adolescent:

„Încă înainte de 1 august 1866, Eminescu era copist la Prefectura din Botoșani. Foarte voinic și gras, avea veșnic zâmbetul pe buze.” (Vasile Vîrcol)

„Eminescu pe timpul acela avea etate de 17-18 ani, după a mea părere. Era un tânăr de o construcție solidă, gras, tare, negricios, tuns, iar în frunte avea păr bucliu, pe care mereu și-l netezea; ochi ageri și ținută serioasă.” (Ioan Cotta, fost elev la Blaj)

„Bine făcut, voinic, (...) cu fața arămie, pârlită de soare, cu ochi mari scânteietori,  cu părul negru lung, retezat - însă neîngrijit, pentru că bătea a roșu, semn de mizerie;” (Alexandru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Era de statură mijlocie, avea față surâzătoare, ochi negri scânteietori,  sprincene groase și păr negru, des; era om frumos și simpatic, nu vorbea multe și era mai mult serios.” (Petru Uilăcanu, fost elev la Blaj)

„Eminescu era un june compact, față brunetă,  ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească.” (Grigorie Dragoș,  fost elev la Blaj) 

„Era copil chipeș, deși neglijat în îmbrăcăminte. erra inteligent, avea ochi frumoși, deștepți, și era peste tot simpatic.” (Ioan Orga, ardelean, cunoștință întâmplătoare)

„Era un tânăr între 16 și 17 ani, de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndăraăt și lung, părea a nu fi tuns de ani de zile.” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

„(...) mă întâmpină un tânăr de la institutul teologic-pedagogic de acolo și-mi prezintă  pe un alt om tânăr, cu fața negricioasă,  cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze și îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine.” (Nicolae Densușianu)

„Iată că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din grupa lui Pascaly, cu părul lung și de culoare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. (...)  În capul acestui tânăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei îți făceau impresiunea unui om predestinat, unui om fatal. (...) Acest tânăr cu „ochii mari fără de noroc” ni se recomandă ca Mihai Eminovici, actor în trupa lui Pascaly.”  (Ieronim Barițiu, ardelean; mai târziu va fi coleg de facultate cu Eminescu la Viena) 

„Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

„Eminescu la 1868-1869 era un tânăr cam de 19 ani. Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase și regulate, păr bogat și negru dat înapoi până pe umere, cum poartă artiștii. Cu un cuvant, un tip roșcovan foarte frumos. Mustățile și barba le rădea. Cine a văzut portretul (...) își poate face idee cum era Eminescu  la 1868-1869” (Ștefan Cacoveanu - l-a cunoscut pe Eminescu întâi ca elev la Blaj, apoi ca student la București)

Părintele Ermolachie Chisăliță

Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se ședea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul și mai bine, umbla țapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul și barba roșie și arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai [mari] merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tată-său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema și Ermolachie Chisăliță. Evangheliile le știa pe de rost, unde nu știa ce să zică, zicea Doamne miluiește! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău și oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceți, mă, nu vedeți că părintele cântă grecește?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi ședea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i ședea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi și popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puțin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".

Cu totului deosebit în felul său, om cu duh și cu multă cunoștință de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică așa cum nu se cuvine nici în crâșmă, afară de aceea el zicea că popa nu știe carte. Și popa, aceeași vorbă despre el ― și amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ți pe genunchi o pălărie și vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvățat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des[c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greșea la glasuri.

― Buchilat! striga popa din altar.

― Aud, părinte.

― Prochimen glas al șaptelea, futu-ți curu mă-tii!

― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!

― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească liniște.

(continuarea aici)

Mihai Eminescu, Părintele Ermolachie Chisăliță (povestire neterminată, publicată postum)

Eminescu despre Alecsandri

Alexandri — el ce luminează geniul poporului în calea sa spre cer — elegant poet de salon care cu toate astea se rătăceşte [pe] piscurile de granit a gândirei în nourii cei suşi a melancoliei puternice.

El şi-a muiat aripele sale în cântec şi inima sa în senin — căci simţirile sale sunt senine şi dulci ca razele [cele] mai strălucite şi cele mai albe ale soarelui de mai.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Alexandri — el ce luminează] (manuscris)

Eminescu și Caragiale

Eminescu către Caragiale și Ronetti Roman, colegii lui de redacție la Timpul:

Florești, 13 iulie 1878

Mă oameni buni, Caraiali și Ronetti Roman

Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.

Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.

Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...

Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.

Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]


Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):

„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)


Caragiale despre Eminescu:

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]

Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]

Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.

Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)

Eminescu despre fratele său Șerban Eminovici

Berlin, în 17 iuni 873

Scumpii mei părinți,

De două ori am scris lui Iorgu și n-am căpătat nici un răspuns, așa încât nu știu cum vă aflați acasă și tăcerea fratelui mă împle de neliniște. Afară de aceea i-a scris și Șerban de două ori și, după cum mi-a spus înainte de vro 4 zile, nici el nu căpătase încă răspuns. Vă rog dar a mă scoate din această neliniște și a-mi răspunde numaidecât în urma primirei scrisorii de față. Pe la finea lui august sau începutul lui septemvrie gândesc că mi-oi isprăvi esamenele și m-oi întoarce-n țară. Aștept cu nerăbdare capătul vieții mele de student, care desigur că pentru mine numai plăcută n-a fost.

Pe Șerban îl văd rar, căci șede foarte departe de mine. Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atâta ca să știu ce are de gând să facă. Ceea ce știți d-voastre despre el știu și eu. .. și nici cred ca să-i fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gândeste. Altfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe cu doctori germani, și societatea lui e foarte căutată. El e și membru la o societate științifică-medicală. Ce sânt românii cari învață medicina aicea pe lângă el ? Pot să zic că dispar ... și cu toate acestea ... Eu o spun curat, nu-l înțeleg și pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie rețete, face chiar vizite, căci după legile prusiane [î]i este permis aceasta, se-nțelege că sub responsabilitatea sa personală. Dar presupunem c-ar rămânea chiar aici, ce viitor îl poate aștepta în mijlocul unui oraș unde sânt atâția alții ?

Aștept un grabnic răspuns, vă sărut mînile, sărut pe Iorgu, Harieta și Aglaia (care pare că e acasă) și rămân al d-voastre
supus fiu
Mihai

Iași, în 4/16 noiemvrie 874

Iubite Tată,

Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. Întreținerea sa în spital costă opt napoleoni pe lună, sumă de care eu nu dispun. D-nul Krețulescu se-nțelege că nu poate lua asupră-și o asemenea sarcină, deși pân-acum au avut toate îngrijirile putincioase pentru însul. Vă rog a-mi răspunde grabnic ce puteți face și dacă-i puteți trimite cel puțin pe două luni deocamdată. Să-mi spuneți și cum stau toate acasă și să tăinuiți mamei cuprinsul scrisorii mele. Ministrul Cultelor a fost în Iași. El știa deja despre Șerban, dar, neavând nici o sumă disponibilă din buget, nu poate veni în ajutorul său.

Sărutându-vă mânile, rămân al d-voastre supus fiu
Mihai

[10—25 noiembrie 1874]

Iubite Tată

Telegrama din Berlin din partea secretarului Agenției sună astfel : „Spitalul anunță că Șerban a murit ieri. Luăm dispozițiuni de înmormântare pentru miercuri. Telegrafiați nemijlocit intențiunile d-voastre". Se poate că secretariul credea că d-ta vei lua dispoziții deosebite în această privință.

În altă scrisoare, despre care v-am dat samă, el cerea ca să se plătească din parte-ne suma datorită spitalului de alienați în care fusese condus nefericitul Șerban și care se urcă la 40 taleri pe lună (160 franci) și alte dătorii mici. [...]

Întrebarea principală este dacă puteți să faceți și această cheltuială, cea din urmă după cum vedeți, pentru un fiu nefericit, care desigur au greșit mai mult printr-o înnescută slăbiciune de caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie și nici o putere. Șărban a fost un om slab, iar nu om rău — asta a fost părerea mea despre el întotdeauna — și desigur că a fost mai nenorocit decum merita să fie. El n-a avut pentru nimenea ură în lume, n-a avut nici o patimă urâtă și, dac-a greșit, nu din răutate, ci dintr-o nemărginită slăbiciune a greșit. El era un copil bătrân și astfel ar fi trebuit tratat. Acuma — se-nțelege că e prea târziu pentru orișice. [...]

Sărut mânile mamei și cred că veți tăinui încă această știre. Eu n-am spus-o nimărui, căci ușor ar veni și în Botoșani. Nu știe decât Chernbach, care-acum e-aici la telegraf.

Al d-voastre supus fiu
Mihai


[către Ioan Al. Samurcaș, secretarul Agenției României la Berlin:]

Iași, 1 decemvrie 874

Mult stimatul meu Domn,

Din scrisoarea alăturată a tatălui meu veți vedea cum stau împrejurările, adică foarte rău. Vă rog de-un lucru. Făceți-mi o listă a dătorielor sale, despre cari eu n-am știut nimic pân' la ultima dv. scrisoare. Un abuz de încredere e foarte mare lucru și-l dezaprob până și-n nefericitul meu frate. Însă desigur că numai sub presiunea împrejurărilor îl va fi comis. Eu vă asigur că, pe cât eram în Berlin, am împărțit întotdeuna cu el pe cât aveam când avea nevoie de bani. Puneți în lista cerută prețul cu care el a vândut obiectele de valoare încredințate lui, căci eu cred că d-na Presber i le-a trimis ca să le vândă. Aceasta se vede indicat în pasagiul următor al scrisoarei sale : „Bei meinem Umzuge von Berlin nach Creuz nach hatte ich mir Geld geliehen welches ich verzinsen muss. Dieses (Geld scilicet) bestand in Werțpapieren". [...]

Iertați, vă rog, neîngrijirile de stil ale scrisorii de față și credeți că sunt amețit de cap, văzându-mă pus în curentul unor nefericiri familiale cu cari eu, ce am fost avizat la un trai singuratec și la puterile mele proprii, nu sunt deprins și nici știu a le mânui. Cred că, dacă bătrânul meu va mai răsufla de greutățile momentane cari-l apasă, va putea să acopere îndătoririle fiului său, dar în prezent nu cred să poată face mult. Chiar acuma i-am scris lui, alăturându-i scrisoarea doamnei Presber. Pe mine mă știți că nu am nici un fel de avere și că traiul meu, modest cum este și va fi întotdeuna, nu e cu toate acestea ușor. După cum am citit coala întâia a acestei scrisori am văzut că-i scrisă fără nici un fel de legătură și vă rog din nou să mă scuzați. Vedeți bine că mai nu știu ce să vă răspund, decât că, pe cât e-n puterea mea, voi încerca să dau o soluțiune acestei afaceri, desigur cea mai penibilă din viața mea. Mulțămiți și astă dată d-lui ministru cu mai bune și mai frumoase cuvinte decât sunt în stare eu în acest moment. E trist pentru mine că nu am drept mulțămire decât cuvinte și nu pot împlini în faptă ceea ce doresc și voiți.

Salutările mele d-voastre și surorii d-voastre și rămân
ca-ntotdeuna al d-voastre
Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1873][1874] 

Note:

Șerban Eminovici era cel mai mare dintre frații lui Eminescu; studiase medicina (fără să-și ia licența) și se afla la Berlin în perioada când Eminescu își pregătea acolo doctoratul în filosofie. Născut în 1841, înnebunește deci la aceeași vârstă ca Eminescu, la 33 de ani. Se asemăna cu Eminescu prin firea pesimistă „frate-meu Șerban [...] vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat.”, dar și prin comportamentul din perioada bolii (comparați cu scrisoarea lui Miron Pompiliu despre Eminescu în faza maniacală: iresponsabilitate, datorii, abuz de încredere) -  probabil era vorba tot de tot psihoză maniaco-depresivă, boală cu o componentă ereditară.

Iorgu era alt frate mai mare, ofițer, atunci bolnav, mort în acel an1873, deci înaintea lui Șerban, acasă la Ipotești, în circumstanțe nesigure (după spusele celui mai mic dintre frați, Matei, dintr-o căzătură de pe cal, dar după spusele lui Caragiale, s-a împușcat).

Aglaia (măritată Drogli) și Harieta erau surorile mai mici ale lui Eminescu.

Ministrul pomenit este, se pare, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului și cultelor.

Autoportretele artistului în tinerețe - ficționalizate

Nu era un cap urât acela a lui Dionis. Fața era de acea dulceață vânătă albă ca și marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor — un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui la spectacolul ce-l privea. (...) Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în vițe până pe spate, dar uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta plăcut cu fața fină, dulce și copilărească a băietanului. Își puse în cui paltonul ud și, la aroma îmbătătoare a unei cafele turcești, ochii lui cei moi și străluciți se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieților, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu fața de copil. (...) Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie.

(Dionis din nuvela „Sărmanul Dionis”)


Înfundat după o perdea grea de mătasă verde și uitându-se pe fereastă în noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând defel la petrecere, ocupat se vede cu sine însuși și cu visele sale. Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rondă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era umflat în vițe naturale mari, care înmulțeau strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și, fiindcă răsese fulgii de barbă neagră ce începuse a umplea părțile în josul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri; nasul era corect și plin, părea tăiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măiestrie erau întunecoși, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriți de gene atât de lungi și atât de dese, n-ar fi părut atât de întunecoși, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru. Dacă a cunoscut cineva ochi frumoși, la a căror vedere se cutremură orice fibră, pe care i-ai privi cu o intensivă și, ca să zic, dureroasă plăcere, atunci erau ai lui. Era îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru deschis, cu talie lungă, pantaloni negri și jiletcă de catifea neagră cu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit și cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzând pe umeri bine făcuți, contrasta cu albastrul postavului.

Expresiunea feții lui era tristă, dar nu dureroasă. Cel puțin umerii obrazului, cam ieșiți, arătau că rotunzimea lui slăbise și făcuse loc acelei umbre dulci și interesante în mijlocul obrajilor care le șade atât de bine oamenilor tineri ― umbra sentimentalității. Această umbră, semnul setei de iubire, este la amândouă sexele irezistibilă. În vreme ce damele se uitau foarte des, ca-n treacăt, dar cu multă intențiune la tânărul nostru ― și nu era discrețiunea ce le oprea de-a-l atrage în mijlocul lor, ci refuzul cu care le-ar fi răspuns ―  el se uita pe fereasta care dădea în grădină.

(Iorgu din „Aur, mărire și amor”, început de proză abandonat - în manuscris)

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară 

Eminescu despre Kogălniceanu

Oricâte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai, un lucru nu i-l poate contesta nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură și fără șovăire; o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris și prin viu grai.

D. Kogălniceanu urăște fraza, pune pe cititor totdeauna și fără încungiur in medias res, sâmburul cestiunii apare clar și dezbrăcat de subtilități. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subțietățile de stil și logică ale notelor Boerescu; e apă curată și limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorința de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii.

„Timpul”, 2 februarie 1882

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [D. Kogălniceanu publică]

La Cameră mă duc în toate zilele [...] Cu ocazia aceasta am constatat cu oarecare ruşine că nu există în toată adunarea decât  doi oameni poate cari  pot construi o frază corectă: Cogălniceanu şi Maiorescu.

din scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle din 12 feb. 1882 
din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.

Note:

Mihail Kogălniceanu era liberal (moderat), deci adversar politic d.p.d.v. al ziarului conservator „Timpul”, dar atunci avea o dispută cu liderul liberal Ion Brătianu pe tema chestiunii Dunării.

2 mai 1864 - domnitorul Al. I. Cuza a dat o lovitură de stat, dizolvând parlamentul, care nu-i aproba proiectul de reformă agrară și care dăduse vot de blam guvernului al cărui prim-ministru era Mihail Kogălniceanu.

in medias res - în miezul lucrurilor (lat.)

V. Boerescu - om politic inițial conservator, apoi liberal, ministru și în guvernul conservator și în cel liberal.

Cameră - Camera Deputaţilor, ale cărei dezbateri trebuia uneori să le urmărească Eminescu, ca jurnalist la Timpul.

Un materialist român - Vasile Conta

Duminică în 10 l.c. d-nul V. Conta a ținut prelegerea sa asupra materialismului. Făcând o dare de samă retrospectivă asupra tuturor prelecțiunilor ținute în anul acesta, d-sa a arătat legătura ce există între deosebitele maniere de-a privi și a-și esplica lumea. Interesantă a fost dezvoltarea opiniei cumcă tot ce omul nu pricepe el esplică în mod metafizic, dar cu cât esperiența crește și terenul celor necunoscute devine din ce în ce mai mic, cu atâta ideile metafizicei spiritualiste se retrag pe terenul, necunoscut încă, în care se apără ca dintr-o cetate în contra înaintării line a esperienței și a deducerilor acesteia. Pentru a nu anticipa convingerile intime ce fiecare din public și le formează despre lume și omenire, d-sa a espus atât dovezile dualiștilor , cari împart lumea într-o substanță materială și alta spirituală, cât și dovezile contrarie ale materialiștilor , cari reduc toate fenomenele creațiunii la un singur principiu, la materie. Aceste dezvoltări paralele au fost urmate cu mare interes de public. La urmă prelectorul a încheiat dând conturele principale ale icoanei universului astfel cum ea se zugrăvește în creierul unui materialist.

Din cauza vremei reci și ploioase auditoriul n-a fost așa de numeros ca alte dăți.

„Curierul de Iași",  13 aprilie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Încheierea prelegerilor Junimei] 

Se știe că d. V. Conta au publicat într-un volum în limba franceză ,,Teoria fatalismului", a cării interesantă pertratare au ocupat mai mult timp coloanele „Convorbirilor literare". Aceste studii ale profesorului din Iași au un mare merit, ele sunt dictate pretutindene de spiritul neîndoielnic al adevărului. Poate să fie cineva pentru sau contra teoriilor materialiste, aceasta nu împiedecă însă ca să recunoaștem meritul personal al autorului de-a fi spus sincer și fără încungiur părerile pe care le crede adevărate, de-a fi scris în mod foarte clar și de-a fi tratat cestiunea înarmat cu toate cunoștințele necesare. [...]

 Pân-acuma auzim că d. Conta a primit în privirea cărții sale o scrisoare de la renumitul Charles Darwin și o altă de la materialistul german Louis Buchner.

„Curierul de Iași",  4 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Un materialist român] 

Miercuri, 21 aprilie seara, s-a săvârșit din viață fostul ministru de culte și instrucțiune publică, Vasile Conta.  [...] Mulți ani membru al societății literare Junimea, el publică în „Convorbiri" Teoria fatalismului, pe care-o traduse singur în franțuzește, și Teoria ondolațiunii universale, o încercare metafizică materialistă. După convingerile sale politice Conta era socialist, credea însă că nu e timpul venit, mai cu seamă nu în România, de-a încerca realizarea unor asemenea idei.

Ci chiar teoriile acestea el nu le privea ca adevăruri sociologice permanente și absolute, ci se esplica adeseori, întemeiat pe teoria fundamentală a ondolațiunii universale, că: ideea sociabilității e în popoare pe curba suitoare, că va culmina în socialism și că, după aceea, va începe a declina pe curba coborâtoare, pentru a se stinge și a face loc altor idei, cari'și vor începe traiul atunci când cele socialiste vor fi învechite. Teoria ondolațiunii universale, concepută cu atâta predilecție de inteligența lui, nu e nouă nici în aplicarea la ordinea mecanică a lumii, căci este ideea fundamentală a filozofiei lui Eraclit din Efes, nici în aplicarea la ordinea morală, căci se regăsește în fragmentele lui Protagoras din Abdera, care-a aplicat doctrina lui Eraclit despre „eterna curgere a tuturor lucrurilor" și la lumea intelectuală. Plato, în anticitate încă, combătea amândouă teoriile, numindu-le „o generalizare nejustificată a teoriei relativității".

Cumcă socialismul nu e decât forma în care organismul unui stat moare, spre a face loc barbariei sau cuceririi prin popoare mai tinere, era o întâmpinare ce i s-a spus ades, dar pe care n-a admis-o. [...]

„Timpul", 25 aprilie 1882

Mihai Eminescu, Opere vol. XIII Publicistică [Vasile Conta] 

Nihiliștii români

Într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit și știință sunt cauze de persecuțiune din partea demagogiei ignorante și lacome a Costineștilor și Caradalelor, spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepțiune și de voință, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societății și înclină a adopta ca ale lor niște idei de destrucțiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat. Tocmai ne vin în minte numele nihiliștilor români din Iași, frații Nădejde și Milea, și o spunem drept că, văzând pe Carada om mare și pe plagiatorul Crăciunescu profesor de facultate, începem, nu a justifica, dar a esplica psicologic aceste fenomene.

Frații Nădejde de ex. sunt amândoi tineri cu știință de carte; am putea zice că în degetul lor cel mic au mai multă știință decât Costinescu ori Crăciunescu în capete. Ca merit se poate adăuga că, în lipsă totală de mijloace, de vreme ce sunt dintr-o familie foarte săracă, ei tot ce știu au învățat într-un oraș de țară, fără a face un pas în străinătate. Cu toate astea ei știu limbile clasice, mai multe limbi moderne, au înghițit cu ardoare ceea ce le-a venit în mână din științele naturale. E firesc ca asemenea naturi energice să fie izbite de spectacolul încurajării sistematice a nulităților , să le apuce un fel de desperare de viitorul societății în care trăiesc și să-și deschiză perspectiva unei reforme prin răsturnarea radicală a tot ce există.    
                               
[...] Pe cât știm, acești tineri amăgiți nu sunt stârpituri de vanilie crescute în bumbac, cu capul amețit de fraze și romanuri, ca tinerii Vintilă Rosetti sau Calligari, cari în vederea unor sinecure ar transige numaidecât cu pretinsele lor principii revoluționare, numai să li se arunce cîte un oscior. Nu sunt pretinsă nație și pretins popor, ei sunt adevărat popor; sunt oameni a căror inteligență au fost și puternică și vergină, de au absorbit cu toată setea ideile nimicirii. Țandăra nu sare departe de trunchi. Tatăl, pentru motive reversibile, renunță la republica universală și devine monarhist legitimist; fiii vor face ca prezidentul republicei Ploieștilor care, din cap al împărăției Fefeleiului, a devenit azi om cu leafă. Dar nu este tot astfel cu oamenii de cari vorbim mai sus. Mintea acestora nu se poate vindeca prin îmbunătățirea sorții lor personale, prin funcții și diurne; tinerimei mai energice trebuie să i se întipărească convingerea serioasă că organizarea societății nu mai îngăduie ridicarea în sus a Costineștilor, Caradalelor și Seruriilor și că de acum înainte pentru a se ridica cineva, [î]i trebuie și minte, și caracter, și muncă.

„Timpul”, 20 martie 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Răspunzând la discursul d-lui Maiorescu]

Note:

Frații Gheorghe și Ion Nădejde erau de fapt socialiști, nu nihiliști.

Costinescu, Carada, Serurie - oameni politici liberali, ținte frecvente ale ironiilor lui Eminescu; despre Costinescu de plidă, Eminescu afirma ca a devenit director de bancă cu doar 4 clase primare și un curs de violoncel (Duiliu Zamfirescu, in schimb, îl considera un bun economist).

Vintilă Rosetti - fiul liderului liberal C. A. Rosetti (principala țintă a atacurilor lui Eminescu din „Timpul”), student la Paris, cu ocazia proclamării României ca regat și-a afirmat convingerile republicane.