Poezie — sărăcie !

Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună!
Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde,
Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde —
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta,
În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta
Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.

Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — și căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă,
Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă
De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un șoarec, Doamne — măcar totuși are blană,
Mi-aș mînca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană.

Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen
Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele!
Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stînjen

Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă!
Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește;
Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește?
Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig — Iată pe mînă cum codește-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul!
Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul,
Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec?

Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic,
Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una?
Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mîțe — tot poet aș fi? Totuna:
Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick,
Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric,
Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună.

Filosof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care
După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam,
Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfășură nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?

Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! — La zgîriet el v-a dat gheară
Și la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină!
Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat
De-aș putea să dorm încalea. — Somn, a gîndului odină,

O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna,
Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!

Note: Poezia e cuprinsă în nuvela Sărmanul Dionis pe care Eminescu a publicat-o la 22 ani, în 1872 și e atribuită personajului principal, motiv pentru care în volumele de poezii apare de obicei sub numele Cugetările sărmanului Dionis, dar probabil că nu a fost scrisă în acest scop, ci inițial reprezenta cugetările tânărului Eminescu.

heinizînd - referire la poetul german Heinrich Heine

Haram - interzis în lumea islamică; aici cu sensul de păcat de...

Anathema sit! - să fie anatema, excomunicat (lat.)

Părintele Ermolachie Chisăliță

Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se ședea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul și mai bine, umbla țapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul și barba roșie și arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai [mari] merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tată-său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema și Ermolachie Chisăliță. Evangheliile le știa pe de rost, unde nu știa ce să zică, zicea Doamne miluiește! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău și oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceți, mă, nu vedeți că părintele cântă grecește?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi ședea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i ședea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi și popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puțin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".

Cu totului deosebit în felul său, om cu duh și cu multă cunoștință de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică așa cum nu se cuvine nici în crâșmă, afară de aceea el zicea că popa nu știe carte. Și popa, aceeași vorbă despre el ― și amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ți pe genunchi o pălărie și vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvățat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des[c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greșea la glasuri.

― Buchilat! striga popa din altar.

― Aud, părinte.

― Prochimen glas al șaptelea, futu-ți curu mă-tii!

― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!

― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească liniște.

(continuarea aici)

Mihai Eminescu, Părintele Ermolachie Chisăliță (povestire neterminată, publicată postum)

Eminescu și Caragiale

Eminescu către Caragiale și Ronetti Roman, colegii lui de redacție la Timpul:

Florești, 13 iulie 1878

Mă oameni buni, Caraiali și Ronetti Roman

Mai întâi mă lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se întâmpla în lume și în țară. De la voi am aflat de exemplu îmbucurătoarele știri cumcă muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curând la împărăție la Țarigrad și Caraiale va fi numit acolo ministru a tuturor mascaralelor din Țara turcească. Deci dară, aflând toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adânc și s-au uns cu untdelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui Moș Iftime Talpa-Lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit cioarelor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriserăți din câte s-a întâmplatără arih în dan tătară.

Fiindu-mi teamă că, de lene și de frică de cheltuială mare și ruină, nu veți merge nici unul să cumpărați mărcuță (dedea-v-aș la Mărcuța), vă trimit una de cincisprezece bani, ca să-mi scrieți o scrisoare.

Tu, Ronetti Roman, s-o scrii, că ești mai priceput și tu Caraiale să pui degetul în loc de iscălitură și să se spuie acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica, și despre iubitul meu Rosetache Alias Berlicoco să-mi scrieți dacă tot mai e mare și tare în satul lui Cremine și alte chițibușuri asemene. Apoi să-mi mai trimiteți „Timpul", ca să fac și eu haz, iar dacă nu-mi veți scrie să știți că avem aici în sat un popă și de necaz își f... baba în c...

Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea ? Mai merge careva din voi pe la dânsa, nu de alta decât să se lege de fata popei cea oacheșă. Bre ! nu fiți pezevenchi și scrieți-mi ... orice, numai scrieți, să văd că trăiesc în lume.

Al vostru cu toate temenelile M. Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]


Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):

„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)


Caragiale despre Eminescu:

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; [...]

Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. ” (I.L. Caragiale, Ironie)

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. [...]

Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.

Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece” Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)