Eminescu despre Gogol

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a 'nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte - o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi... după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte" un cavaler de industrie îşi face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere".

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morţi". Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul ? ... Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş'aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

(...)

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg: „Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari".

„Curierul de Iași”, 5 decembrie 1876

Mihai Eminescu, Opere vol IX Publicistică [Revista tearală - Joia trecută s-a reprezentat...]

Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu

Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:

[...]  dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.

Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...] 

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Din ultima scrisoare către Veronica Micle:

[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)  (via Andamaria Barbu)

Rugăciune

Dacă raza ce lumină din ochii-ți asupra mea este raza nemurirei — arunc-o asupra ăstui popor tâmpit de nenorocire, ars de setea dreptății.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Raza mântuitoare] (manuscris)

Adevărurile abstracte

Adevărurile abstracte sunt indigestibile pentru inteligența populară, precum carbon, azot, hidrogen și oxigen pur sunt indigeste pentru stomac ca alimente. Ele nu produc căldura necesară, tot astfel nici abstracțiunile nu produc căldura sufletească necesară, organismul moral nu le poate asimila.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Adevărurile abstracte]

Notă:
carbon, azot, hidrogen și oxigen - elementele de bază din care e alcătuită materia organică (deci toate organismele - animalele și plantele).

Animismul - din prelegerea lui Vasile Conta

Duminica trecută d. Vasile Conta a ținut prelegerea sa asupra fetișismului.[...] Dar tocmai din cauza bogăției de cunoștințe desfășurate cu această ocazie sarcina unei dări de samă pe scurt devine aproape cu neputință.

D-sa a dovedit că credința în duplicitatea existenții noastre a pornit de la faptul că fiecare își are umbra sa. De acolo vedem la cei antici sufletele în chip de umbre, de-aceea, după credința poporului românesc, cel căruia i se ia umbra trebuie să moară. Dar, fiindcă toate lucrurile au o umbră, după credințele primitive toate lucrurile sunt însuflețite, astfel încât sălbatecul calcă pretutindene pe suflete, din cari cele mai multe sunt rele și puține, anume cele ale rudelor și prietenilor, sunt bune. Cu aceeași claritate a desfășurat apoi metoadele de a omorî sufletele, de a dobândi prietenia lor, de a le aservi; au arătat cum toate mișcările în natură li păreau produse de spirite, cum vântul e reprezentat ca o mulțime de spirite ce biciuiesc frunzele pădurei și valurile apelor, cum zefirul e un spirit mângâios ce spune povești florilor, cari râd de toate aceste, rămâind serioase numai pietrile bătrâne, care în viața lor lungă știu că acestea sunt deșărtăciuni ușoare. Mai ciudată este credința ca ființele au mai multe suflete, pentru a cărei ilustrare a adus, pe lângă altele din viața sălbaticilor, și credința țiganilor că au cel puțin trei suflete, apoi o poveste românească populară despre un om cu viața vecinică, a cărui vecinicie constă tocmai într-aceea că-și ascunsese sufletele foarte bine.

Credința că, pe când omul doarme, sufletul lui iese din trup și umblă pe unde vrea, au dat apoi naștere la vraja prinderei sufletului prin chemări mângâioase, a închiderei lui în ceară și într-o viță de păr și a nimicirii lui. Strigoii, luarea din urmă, făcutul, deochietul , făcutul de dragoste, toate se reduc în urma urmelor la unul și același princip, că adecă sufletul — după credința primitivă muritor — în neatârnare de trup poate fi vrăjit, prins, aservit și că e supus unor formule magice.

Departe de a fi redat măcar a suta parte din mulțimea faptelor aduse de prelector și tot așa de departe de a fi reprodus cugetarea unitară care le pătrundea pe toate, ne mulțămim numai cu aceste câteva însemnări, sperând că d. Conta va face din ele obiectul unui studiu în scris.

„Curierul de Iași",  16 februarie 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Prelegerile Junimei - Duminica trecută d. Vasile Conta] 

Popor de contraste

Un fenomen nou e acela că cultura și literatura la români nu merg defel în același pas, ba sunt eterogene chiar. Cultura claselor privilegiate cel puțin e cu mult asupra literaturei țărei lor, dar e străină, literatura e națională, dar e în urma culturei. Popor de contraste... e o frază.

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Celor ce vor o purificare absolută] 
(din manuscris)

Fără idei comune nu există un popor

Ideea comună, fie cea religioasă, fie cea politică, seamănă cu toarta pe care olariul o pune oricărei oale, încât le poți înșira și aduna pe toate la un loc pe un fir de ață. Fără idei comune nu există un popor.

Elementul stereotip din individe este baza naționalității.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Fără idei comune nu există un popor]

Nihiliștii români

Într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit și știință sunt cauze de persecuțiune din partea demagogiei ignorante și lacome a Costineștilor și Caradalelor, spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepțiune și de voință, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societății și înclină a adopta ca ale lor niște idei de destrucțiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat. Tocmai ne vin în minte numele nihiliștilor români din Iași, frații Nădejde și Milea, și o spunem drept că, văzând pe Carada om mare și pe plagiatorul Crăciunescu profesor de facultate, începem, nu a justifica, dar a esplica psicologic aceste fenomene.

Frații Nădejde de ex. sunt amândoi tineri cu știință de carte; am putea zice că în degetul lor cel mic au mai multă știință decât Costinescu ori Crăciunescu în capete. Ca merit se poate adăuga că, în lipsă totală de mijloace, de vreme ce sunt dintr-o familie foarte săracă, ei tot ce știu au învățat într-un oraș de țară, fără a face un pas în străinătate. Cu toate astea ei știu limbile clasice, mai multe limbi moderne, au înghițit cu ardoare ceea ce le-a venit în mână din științele naturale. E firesc ca asemenea naturi energice să fie izbite de spectacolul încurajării sistematice a nulităților , să le apuce un fel de desperare de viitorul societății în care trăiesc și să-și deschiză perspectiva unei reforme prin răsturnarea radicală a tot ce există.    
                               
[...] Pe cât știm, acești tineri amăgiți nu sunt stârpituri de vanilie crescute în bumbac, cu capul amețit de fraze și romanuri, ca tinerii Vintilă Rosetti sau Calligari, cari în vederea unor sinecure ar transige numaidecât cu pretinsele lor principii revoluționare, numai să li se arunce cîte un oscior. Nu sunt pretinsă nație și pretins popor, ei sunt adevărat popor; sunt oameni a căror inteligență au fost și puternică și vergină, de au absorbit cu toată setea ideile nimicirii. Țandăra nu sare departe de trunchi. Tatăl, pentru motive reversibile, renunță la republica universală și devine monarhist legitimist; fiii vor face ca prezidentul republicei Ploieștilor care, din cap al împărăției Fefeleiului, a devenit azi om cu leafă. Dar nu este tot astfel cu oamenii de cari vorbim mai sus. Mintea acestora nu se poate vindeca prin îmbunătățirea sorții lor personale, prin funcții și diurne; tinerimei mai energice trebuie să i se întipărească convingerea serioasă că organizarea societății nu mai îngăduie ridicarea în sus a Costineștilor, Caradalelor și Seruriilor și că de acum înainte pentru a se ridica cineva, [î]i trebuie și minte, și caracter, și muncă.

„Timpul”, 20 martie 1881

Mihai Eminescu, Opere vol. XII Publicistică [Răspunzând la discursul d-lui Maiorescu]

Note:

Frații Gheorghe și Ion Nădejde erau de fapt socialiști, nu nihiliști.

Costinescu, Carada, Serurie - oameni politici liberali, ținte frecvente ale ironiilor lui Eminescu; despre Costinescu de plidă, Eminescu afirma ca a devenit director de bancă cu doar 4 clase primare și un curs de violoncel (Duiliu Zamfirescu, in schimb, îl considera un bun economist).

Vintilă Rosetti - fiul liderului liberal C. A. Rosetti (principala țintă a atacurilor lui Eminescu din „Timpul”), student la Paris, cu ocazia proclamării României ca regat și-a afirmat convingerile republicane.

Shakespeare și regele Lear

Flori mirositoare, însă sălbatece ca florile din cununa nebunului rege Lear. Oare amestecul ce pare fără înțeles a florilor sălbatece ce se strecor prin pletele bătrânului rege nu sunt metafora vie a creierilor săi, în cari imaginile, florile gândirei s-amestecau sălbatece și fără înțeles? Și câtă profunditate în acele gândiri, și cât miros în acele flori! Astfel sunt și florile sălbatece — cântecele poporale. Pe câmpiile lor a cules Shakespeare și orce poet național — pe alte câmpii însă a cules poeții aciia cari vorbesc de rai și iad de îngeri și demoni, de stelele cerului și de mărgaritarele din fundul mărei. Shakespeare a vorbit de om — de om cum e. Bețivul său e bețiv, eroul său erou, nebunul sau nebun, scepticul sau sceptic și fiecare om e muruit din gros cu coloarea caracterului său, căci poporul concepe cum vede, și Shakespeare a fost al poporului său prin escelință.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Shakespeare și arta națională]