Viața de student în secolul XIX

Între cei patru pereți gălbui ai unei mansarde scunde și lungărețe, osândite de-a sta în veci nemăturată, locuiam cinci inși în dezordinea cea mai deplină și mai pacifică. Lângă unica fereastră stătea o masă numai cu două picioare, căci cu partea opusă se răzima de perete. Vro trei paturi, care de care mai șchioape, unul cu trei picioare, altul cu două la un capăt, iar la cellalt așezat pe pământ, astfel încât te culcai pe el pieziș, un scaun de paie în mijloc cu o gaură gigantică, niște sfeșnice de lut cu falnice lumânări de său, o lampă veche, cu genealogie directă de la lămpile filozofilor greci, a căror studii puțeau a untdelemn, mormane de cărți risipite pe masă, pe sub paturi, pe fereastră și printre grinzile cele lungi și afumate a tavanului, ce erau de culoarea cea mohorâtă-roșie [a] lemnului pârlit. Pe paturi erau saltele de paie și cergi de lână, la pământ o rogojină, pe care se tologeau colegii mei și jucau cărți, fumând din niște lulele puturoase un tutun ce făcea nesuferită atmosfera, ș-așa atât de mărginită a mansardei. Eram cu toții în vârsta aceea în care urli arii din opere, declami pasaje din autorii clasici, faci poezii de amor, vrei să treci de ștrengar și de vițios, îți închipuiești așa de mult despre mustăcioara d-tale, ești convins că zâmbetul d-tale e fermecător și ochiul săgetător — în fine, în vârsta cea pedantă și nesuferită căreia nu știi ce nume să-i dai. Pe când colegii jucau cărți, râdeau, beau și povesteau anecdote care de care mai frivole și mai de râs, de Pepelea, de țigani, de popi, eu îmi mânam viața cu capul așezat între mâini, cu coatele răzimate de marginea mesei, neascultând la ei și citind romanțe fioroase și fantastice care-mi iritau creierii.

Mihai Eminescu, Geniu pustiu (roman neterminat, scris pe la 18-20 de ani)

Odaia lui Eminescu

Descrisă de el însuși:

„Locuia într-o cameră naltă, spațioasă și goală. În colțurile tavanului paia[n]jenii își exersau pacifica și tăcuta lor industrie, într-un colț al casei, la pământ, dormeau una peste alta vro câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce cuprindea, în alt colț al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roșie și-nainte[a] patului o masă murdară, cu suprafața ilustrată de litere mari latine și gotice ieșite de sub bricegelul vreunui ștrengar de copil. Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop.”(M. Eminescu, „Geniu pustiu”)

Descrisă de contemporanii săi:

„Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași.  (...) Intrând pe ușă, de-a stânga în colțul odăii era un cuptoraș făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraș, de-a lungul păretelui din stânga, o canapea mică, care servea de pat;în el dormea cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit, ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos,  de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu samă cărți vechi, nemțești cea mai mare parte.Pe masă erau tot felul de hârțulii scrise și nescrise. O mașină mică de tinichea de făcut cafea turcească - ici cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete și cărți și alte multe și mărunte, toate în dezordinea cea mai frumoasă. În odaie nu se ștergea, nu se mătura,  pe sus și prin unghiuri se țesuse păienjeniș, așa cum spune el în poezia Singurătate.” (Ștefan Cacoveanu descrie odaia lui Eminescu la 18-19 ani, când era sufleor la București)

„Era o odăiță în fundul curții Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărți, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase și curățise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în toată viața mea, până chiar și prin bordeie țigănești, așa murdărie.” (Iacob Negruzzi)

„Acolo, sub niște bolți scunde și afumate, și-a mutat masa de brad, lăzile cu cărți și cu manuscripte, scaunele scârțâitoare, și, așa cum au fost aruncate în ziua când le-a dus, au și rămas tot timpul cât a stat acolo. N-a mai avut loc să le mute de la un loc la altul spre a le pune în oarecare rânduială și se simțea în adevăr acasă la el în mijlocul „boarfelor” sale, cum zicea dânsul” (Ioan Slavici) 

sursa: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani