[despre] Data nașterii lui Eminescu - 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850 ?

Eminescu știa că s-a născut în  20 decembrie 1849 - astfel s-a trecut în registrul Junimii, la înscriere:

Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societății literare „Junimea“ și-au însemnat data și locul nașterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoșani“, și deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie. (Titu Maiorescu, „Eminescu și poeziile lui”)

Și astfel își socotea și vârsta - într-o însemnare din 1883 socotea că are 34 de ani.

La fel va spune, după moartea poetului, și fratele său Matei, referindu-se la o însemnare a tatălui lor, într-o psaltire unde însemnase nașterile copiilor (așa era obiceiul pe atunci, la fel făcea și străbunicul meu, pe la 1900):

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihai.“

(sursa: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)

Din păcate, Matei Eminovici nu s-a îngrijit să transmită acea acea psaltire (sau măcar acea pagină) posterității, deci dovada nu mai există. În schimb a fost descoperită însemnarea din registrul de botezuri al bisercii Uspenia din Botoșani:

„Născut la 15 ghenarie 1850, din părinții: Gheorghe Eminovici, proprietar, și soția sa Ralu, născută Vasile Iurașcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe dumnealui stolnicul Vasile Iurașcu“.

(sursa - o scrisoare a descoperitorului documentului, N. D. Giurescu, reprodusă de Titu Maiorescu în articolul „Eminescu și poeziile lui”)

Stolnicul Vasile Iurașcu, nașul, era  bunicul lui Eminescu, tatăl mamei lui, Ralu[ca].

Așadar, data oficială a rămas cea din actul oficial, deși parcă e mai probabil că cealaltă e cea reală. Mi se pare posibil ca Gheorghe Eminovici să nu știe pe de rost datele de naștere ale tuturor celor 11 copii ai săi (de pildă, în actele de înscriere la școală la Cernăuți, Eminescu figura ca născut în 14 decembrie) dar însemnarea din psaltire pare făcută atunci pe loc: „Astăzi”... (G. Călinescu zice ca ar putea fi doar o formulă) - plus însemnarea orei și chiar a minutelor !

Ambele date sunt pe stil vechi, după calendarul iulian, folosit pe atunci în Romania, nu după cel gregorian folosit de noi astăzi și folosit pe atunci în Europa apuseana. Diferența era pe atunci de 12 zile, deci când în Romania era 20 decembrie 1849, în Europa era 1 ianuarie 1850, iar când în Romania era 15 ianuarie 1850, în Europa era 27 ianuarie.

Eminescu despre depresie: o tristeță pe care nu pot să mi-o explic - un urât și un pustiu în sufletul meu

Dintr-o scrisoare către Alexandru D. Xenopol:

[...]  dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci, mama învăluită în melancolie, tata și trist și vesel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginele mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieței mai ușor.

Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată [...] 

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Din ultima scrisoare către Veronica Micle:

[...] dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

[...] dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle (ebook)  (via Andamaria Barbu)

Eminescu despre tatăl său, Gheorghe Eminovici

Ciorne de scrisori din perioada studenției lui Eminescu la Berlin:

Eminescu către tatal său:

[Berlin, decembrie 1873—ianuarie 1874]

Iubite Tată,

Dacă nu ți-am scris pân-acuma cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini oricice voință proprie a oricărui din fiii d-niei tale, neîncredere augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută decât a se chivernisi, după cum o numești , d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Ești un părinte nenorocit — adevărat. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsure pașii după cum dorești d-ta. Când vorbești de frații mei, se poate că ei ți-or fi greșit, căci ei poate te-au înșelat, poate ți-au spus lucruri ce nu erau, eu nu-mi aduc aminte să fi păcătuit decât prin o extremă iubire de adevăr, și de aceea-l spun și acuma.

N-am putut pleca la moment din Berlin pentru că Rosetti a făcut cu putință ca să rămân. El mi-a ridicat leafa la Agenție la 16 napoleoni pe lună și, fiindcă era singur aici, neavând pe nimeni în cancelarie, am crezut de dătoria mea să rămân c-un om la a cărui opinie bună am ținut și țin. El în urmă a fost numit membru la Curtea de Casație și la urmașul lui, fostul ministru Crețulescu, am intrat în aceleași condiții, într-o vreme în care eram de neapărată trebuință aici. Daca ți-aș fi scris asta d-tale ai fi zis, după cum obicinuiești, că îmblu cu minciuni, că îmblu să te-nșel ș. a. N-am voit să mă espun la asemenea laude și de-aceea am tăcut. În sara chiar în care am primit bani din Lipsca prin casa Wertheisner m-am dus la agenție ș-am anunțat lui Rosetti plecarea mea și, daca n-am plecat, d-ta vei crede că nu-s așa de nebun să fi stat numai de flori de cuc aici.

(scrisoarea a rămas neterminată)

Eminescu către un prieten neidentificat, poate Samson Bodnărescu (poet junimist, pe atunci directorul bibliotecii din Iași):

[Berlin, februarie—septembrie 1873]

 Iubitul meu,

Aș fi dorit ca să nu fi trebuit să-ți scriu această epistolă, nici pentru. tine, pentru că te expune la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ți va deschide fereștile spre-a te uita într-o casă care n-as fi dorit s-o cunoască nimenea-n lume, a mea adică. Nu știi ce tată am. Sărac și împovărat de o familie grea (șapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o deșertăciune atât de mare încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume.

Măritându-se soră-mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicul când un om promite înscris ceea ce nici are, nici poate realiza, dar obligațiunea față de cumnatu-meu este pozitivă, și bătrânul meu e ca și ruinat. Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I și c-o înțelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplesie. Am frați mai mari și [mai] mici decât ele [și] mine, fără pozițiune-n lume—și asta nu din cauza lor, ci numai din a deșertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, și sfârșea prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiți prin străinătate, fără subzistență, în voia sorții lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deșertăciunea îndărătnicului bătrân, și întristarea mea cea mare este că eu ajut de-a [o-]ngreuia prin nefolositoarea mea esistență. Nu crede însă cumc-o fac din impuls propriu. Deja de la al 14-a și pân' la al 20-lea an mi-am câștigat pânea singur, într-o viață aventuroasă și plină de nemulțămiri, și am făcut-o aceasta cu deplina conștiință a sacrificiului, iar nu din capriții copilăroase, precum protestam foarte des față cu cunoscuții mei, căci voiam mai iute să trec de-un lucru rău decât de fiul unui om sărac și van.

Această trăsătură de caracter, care a aflat-o el în urmă de la niște rude comunicative, l-au mișcat pe bătrânul meu foarte mult, căci oarecare nobleță de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani. Îmi pare rău c-am primit oferirea lui, căci sânt o greutate, nu pentru el, ci pentru familie. Nu am prejudiții și cu toate astea mi-ar părea rău dacă țărâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâni străine. Iartă că devin sentimental — e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om își are pe-ale sale — afară de-aceea nu te oblig de-a le respecta. A opri calamitatea nu mi-a venit în minte, pentru că-i imposibil. Ceea ce aș fi voit e ca eu să nu fi adaogat defel la sporirea acelei greutăți ce apasă deja asupra acelei palme de pământ. Deciziunea mea-i luată. Nevoind nici să-mpărtășesc soarta fraților mei, risipiți pin străini, nici să adaog la lipsa lor, am decis să mă-ntorc în țară peste câtăva vreme și [să] m-arunc iarăși în valurile vieții practice. Mi-e indiferent cum — eu ș-așa nu mai pot fi fericit în lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuitoarele de toate zilele, precum. [î]mi lipsesc adeseori azi. Îmi venise într-un rând ideea, adică-n anul trecut, ca să cer un ajutor de la Junimea, dar am fost în Iași și m-am convins în persoană cumcă societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale, în sensul strict al cuvântului, nu mi-a trecut nici prin minte vodată ca să trăiesc.

Am deci o rugă cătră tine. Știu că-i supărătoare — și numai eu știu cât m-a costat pân’ m-am decis a lua condeiul ca să-ți scriu. Caută-mi o ocupațiune în Iași — ea poate fi foarte  modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimărui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iași, să lucrez fără s-o știe nime, mi-ar părea și mai bine. De nu vei găsi o ocupațiune pentru mine, fă-te ca și cum n-ai fi primit scrisoarea asta, scrie-mi de altele și eu voi înțelege și voi tăcea. Mă vei întreba poate de ce nu m-am adresat cătră persoane mai influente decât tine — dar cu cât cineva e mai influent cu atâta trebuie să-mi calc mai mult pe inimă pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufletești, la ce să te espui la oameni cari chiar prin vorba lor cred că-ți fac o onoare dacă ți-o adresează. Voi să reintru în nimicnicia din care am ieșit.

Te sărut
M. Emin[escu]

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Concepte. Scrisori neexpediate]

Eminescu despre fratele său Șerban Eminovici

Berlin, în 17 iuni 873

Scumpii mei părinți,

De două ori am scris lui Iorgu și n-am căpătat nici un răspuns, așa încât nu știu cum vă aflați acasă și tăcerea fratelui mă împle de neliniște. Afară de aceea i-a scris și Șerban de două ori și, după cum mi-a spus înainte de vro 4 zile, nici el nu căpătase încă răspuns. Vă rog dar a mă scoate din această neliniște și a-mi răspunde numaidecât în urma primirei scrisorii de față. Pe la finea lui august sau începutul lui septemvrie gândesc că mi-oi isprăvi esamenele și m-oi întoarce-n țară. Aștept cu nerăbdare capătul vieții mele de student, care desigur că pentru mine numai plăcută n-a fost.

Pe Șerban îl văd rar, căci șede foarte departe de mine. Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atâta ca să știu ce are de gând să facă. Ceea ce știți d-voastre despre el știu și eu. .. și nici cred ca să-i fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gândeste. Altfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe cu doctori germani, și societatea lui e foarte căutată. El e și membru la o societate științifică-medicală. Ce sânt românii cari învață medicina aicea pe lângă el ? Pot să zic că dispar ... și cu toate acestea ... Eu o spun curat, nu-l înțeleg și pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie rețete, face chiar vizite, căci după legile prusiane [î]i este permis aceasta, se-nțelege că sub responsabilitatea sa personală. Dar presupunem c-ar rămânea chiar aici, ce viitor îl poate aștepta în mijlocul unui oraș unde sânt atâția alții ?

Aștept un grabnic răspuns, vă sărut mînile, sărut pe Iorgu, Harieta și Aglaia (care pare că e acasă) și rămân al d-voastre
supus fiu
Mihai

Iași, în 4/16 noiemvrie 874

Iubite Tată,

Șerban, după cum prevăzusem, e alienat și totodată în stadiu foarte greu a boalei de plămâni. Încă înainte de-a intra în spital, îmi scrie d. secretar al agenției, se observară semne de alienațiune a minții, care însă, crescând din ce în ce, au ajuns la un grad foarte mare. Întreținerea sa în spital costă opt napoleoni pe lună, sumă de care eu nu dispun. D-nul Krețulescu se-nțelege că nu poate lua asupră-și o asemenea sarcină, deși pân-acum au avut toate îngrijirile putincioase pentru însul. Vă rog a-mi răspunde grabnic ce puteți face și dacă-i puteți trimite cel puțin pe două luni deocamdată. Să-mi spuneți și cum stau toate acasă și să tăinuiți mamei cuprinsul scrisorii mele. Ministrul Cultelor a fost în Iași. El știa deja despre Șerban, dar, neavând nici o sumă disponibilă din buget, nu poate veni în ajutorul său.

Sărutându-vă mânile, rămân al d-voastre supus fiu
Mihai

[10—25 noiembrie 1874]

Iubite Tată

Telegrama din Berlin din partea secretarului Agenției sună astfel : „Spitalul anunță că Șerban a murit ieri. Luăm dispozițiuni de înmormântare pentru miercuri. Telegrafiați nemijlocit intențiunile d-voastre". Se poate că secretariul credea că d-ta vei lua dispoziții deosebite în această privință.

În altă scrisoare, despre care v-am dat samă, el cerea ca să se plătească din parte-ne suma datorită spitalului de alienați în care fusese condus nefericitul Șerban și care se urcă la 40 taleri pe lună (160 franci) și alte dătorii mici. [...]

Întrebarea principală este dacă puteți să faceți și această cheltuială, cea din urmă după cum vedeți, pentru un fiu nefericit, care desigur au greșit mai mult printr-o înnescută slăbiciune de caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie și nici o putere. Șărban a fost un om slab, iar nu om rău — asta a fost părerea mea despre el întotdeauna — și desigur că a fost mai nenorocit decum merita să fie. El n-a avut pentru nimenea ură în lume, n-a avut nici o patimă urâtă și, dac-a greșit, nu din răutate, ci dintr-o nemărginită slăbiciune a greșit. El era un copil bătrân și astfel ar fi trebuit tratat. Acuma — se-nțelege că e prea târziu pentru orișice. [...]

Sărut mânile mamei și cred că veți tăinui încă această știre. Eu n-am spus-o nimărui, căci ușor ar veni și în Botoșani. Nu știe decât Chernbach, care-acum e-aici la telegraf.

Al d-voastre supus fiu
Mihai


[către Ioan Al. Samurcaș, secretarul Agenției României la Berlin:]

Iași, 1 decemvrie 874

Mult stimatul meu Domn,

Din scrisoarea alăturată a tatălui meu veți vedea cum stau împrejurările, adică foarte rău. Vă rog de-un lucru. Făceți-mi o listă a dătorielor sale, despre cari eu n-am știut nimic pân' la ultima dv. scrisoare. Un abuz de încredere e foarte mare lucru și-l dezaprob până și-n nefericitul meu frate. Însă desigur că numai sub presiunea împrejurărilor îl va fi comis. Eu vă asigur că, pe cât eram în Berlin, am împărțit întotdeuna cu el pe cât aveam când avea nevoie de bani. Puneți în lista cerută prețul cu care el a vândut obiectele de valoare încredințate lui, căci eu cred că d-na Presber i le-a trimis ca să le vândă. Aceasta se vede indicat în pasagiul următor al scrisoarei sale : „Bei meinem Umzuge von Berlin nach Creuz nach hatte ich mir Geld geliehen welches ich verzinsen muss. Dieses (Geld scilicet) bestand in Werțpapieren". [...]

Iertați, vă rog, neîngrijirile de stil ale scrisorii de față și credeți că sunt amețit de cap, văzându-mă pus în curentul unor nefericiri familiale cu cari eu, ce am fost avizat la un trai singuratec și la puterile mele proprii, nu sunt deprins și nici știu a le mânui. Cred că, dacă bătrânul meu va mai răsufla de greutățile momentane cari-l apasă, va putea să acopere îndătoririle fiului său, dar în prezent nu cred să poată face mult. Chiar acuma i-am scris lui, alăturându-i scrisoarea doamnei Presber. Pe mine mă știți că nu am nici un fel de avere și că traiul meu, modest cum este și va fi întotdeuna, nu e cu toate acestea ușor. După cum am citit coala întâia a acestei scrisori am văzut că-i scrisă fără nici un fel de legătură și vă rog din nou să mă scuzați. Vedeți bine că mai nu știu ce să vă răspund, decât că, pe cât e-n puterea mea, voi încerca să dau o soluțiune acestei afaceri, desigur cea mai penibilă din viața mea. Mulțămiți și astă dată d-lui ministru cu mai bune și mai frumoase cuvinte decât sunt în stare eu în acest moment. E trist pentru mine că nu am drept mulțămire decât cuvinte și nu pot împlini în faptă ceea ce doresc și voiți.

Salutările mele d-voastre și surorii d-voastre și rămân
ca-ntotdeuna al d-voastre
Eminescu

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1873][1874] 

Note:

Șerban Eminovici era cel mai mare dintre frații lui Eminescu; studiase medicina (fără să-și ia licența) și se afla la Berlin în perioada când Eminescu își pregătea acolo doctoratul în filosofie. Născut în 1841, înnebunește deci la aceeași vârstă ca Eminescu, la 33 de ani. Se asemăna cu Eminescu prin firea pesimistă „frate-meu Șerban [...] vorbea ca totdeauna asupra sorții sale în mod întunecat.”, dar și prin comportamentul din perioada bolii (comparați cu scrisoarea lui Miron Pompiliu despre Eminescu în faza maniacală: iresponsabilitate, datorii, abuz de încredere) -  probabil era vorba tot de tot psihoză maniaco-depresivă, boală cu o componentă ereditară.

Iorgu era alt frate mai mare, ofițer, atunci bolnav, mort în acel an1873, deci înaintea lui Șerban, acasă la Ipotești, în circumstanțe nesigure (după spusele celui mai mic dintre frați, Matei, dintr-o căzătură de pe cal, dar după spusele lui Caragiale, s-a împușcat).

Aglaia (măritată Drogli) și Harieta erau surorile mai mici ale lui Eminescu.

Ministrul pomenit este, se pare, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului și cultelor.

Eminescu despre meseria de jurnalist

noi, negustorii de gogoși și de brașoave, adică noi gazetarii, suntem foarte ocupați [...] căci negustoria asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi două dugheana și să mai iei lumea-n cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-și bată capul ca să afle minciuni nouă.

din scrisoarea lui Eminescu către tatăl său, Gheorghe Eminovici, din 18 martie 1881

la „Timpul" am în fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) și această masturbație intelectuală ne face incapabili de a ne aduna mințile.

din ciorna scrisorii lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din februarie 1878 - din manuscris

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondența. Documentar


Din scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle:

din scrisoarea din 12 august 1882:

Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de șase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de șase ani n-am liniște, n-am repausul senin de care aș avea atât trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!

din scrisoarea din 21 martie 1882:

Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. Dar mai mult de trei zile n-aș avea, pentru că eu nu am vacanțe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale și greu la deal.

din scrisoare din septembrie 1882:

Ei, dacă ai ști cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala și mizeria, mă apasă și mă fac incapabil de-a voi!

din scrisoare din februarie 1882:

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea și că toată energia, dacă am avut-o vreodată, și toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei. [...]
Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranță în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepțiune a urmat după decepțiune, și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc.

din scrisoarea din 28 decembrie 1879:

Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc !


Note:

Fragmentele citate din scrisorile către Veronica Micle apar în vol. XVI din Opere (Corespondența), ca fragmente de scrisori către o persoană neidentificată - dar le-am identificat pe toate în scrisorile din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle.

Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! - Ce viață, Doamne, ce viață! (fr.)