Marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară...

Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle, din Constanța, din 16 iunie 1882:

O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele — căci ea e schimbăcioasă la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia.

Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului. O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, și noaptea marea își merită numele ei de neagră.

Viața e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să știi că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării liniștește, mai ales sufletele furtunoase.

Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea sa plutesc cu tine.

Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1882]

București

Casele negre ale Bucureștilor risipite prin maidanuri gunoiete, cu ferestrele lor de care colbul s-a lipit negrind  painjinișurile, un miros propriu asemenea gunoiului aburind supt noapte și luna se strecură, pare-că slăbită,  [...] prin risipitu[ri]le norilor. Un șuier, un câne urlând... trece speriat pe ulițele pustii, temându-se de orice chip apare în vun colț... Pași se aud de departe ca și în Pompeii... pare un oraș dispopulat... Din când în când răsună durăitul surd al unei trăsuri, apoi iar nimic.

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară [Casele negre ale Bucureștilor]

București, din 1665 capitala Țării Românești, din 1862 a Principatelor Unite, Moldova și Țara Românească (România) [...] [are] un diametru de peste o milă și oferă, cu numeroasele ei biserici, turnuri și cupole, în majoritate acoperite cu tabla albă strălucitoare, în mijlocul maselor de case (cu grădini) verzi, un aspect propriu și măreț. [...]

Ca aspect exterior Bucureștiul forma în trecut o stațiune de tranziție între Orient și lumea occidentală și mai are și în prezent în cea mai mare parte caracterul unui mare oraș agricol. Cele 25000 case sunt în cea mai mare parte construcții proaste; Bucureștiul are 114 biserici grecești și trei catolice, câte o casă de închinare luterană, calvinistă și armeană, 10 sinagogi, 20 de case de rugăciune evreiești, 40 hotele importante, 10 cafenele, 60 grădini particulare, 645 străzi cu o lungime de 203 114 m, din care 119 460 m sunt pietruite (asfaltate), 2 hale comerciale, 6 piețe publice, 7 curți bisericești, 1 universitate, 2 licee, 2 gimnazii  inferioare, 1 seminar teologic, 1 școală comercială, 2 școli superioare de fete, o școală medicală-chirurgicală și o școală veterinară, 1 conservator, 1 școală de pictură, un Institut macedoromân, 16 școli elementare pentru băieți și 11 pentru fete, 32 librării, 14 tipografii, 6 institute de litografie, o bibliotecă națională, un muzeu zoologic-mineralogic și unul de antichități, începuturile unei galerii de tablouri și 8 spitale mari și bogat dotate. E reședința principelui român, sediul mitropolitului, al guvernului, al Curții Supreme de Justiție și Casație, al Camerelor (parlamentare) și al tuturor autorităților superioare civile și militare. Un mare orfelinat a fost întemeiat în 1862 de principesa Elena, iar pe vremea prințului Știrbei a fost construit un teatru de stat pentru opera italiană și teatrul românesc. (La Șosea, înaintea Barierei, exista de pe vremea prințului Bibescu un frumos loc de plimbare, un strălucit Corso zilnic. Alte locuri de plimbare sunt: Cișmigiul, grădina Sf. Gheorghe și grădina Episcopiei). Industrie este acum puțină. Se produc la nivel industrial cărămizi, petrol, fierărie, lumânări și altele. [...]

Începând din 1872 orașul are luminație cu gaz. În fiecare an se construiesc în medie 500 case noi.

Mihai Eminescu, Opere vol. XV Fragmentarium [Concepte pentru „Conversation Lexicon”] 

Note:

Primul fragment (probabil dintr-un text din adolescență) continua cu primul dintre textele despre prostituate.

Al doilea a fost scris de Eminescu în original în germană (am preluat traducerea din volum) și era destinat enciclopediei Brockhaus („Conversation Lexicon”), la care, pe lângă Eminescu, au mai contribuit cu articole legate de România și Maiorescu și  A. D. Xenopol.

Stradele din Iași

România este țara contrastelor. Venind cineva de la gară în stradele vestitului municipiu Dacorum Iassiorum rămâne încântat de podirea cu asfalt a stradelor noastre, pe care te poți plimba ca-n salon. Dar dacă vizitatorul ar avea curiozitatea de a merge în suburbii depărtate din șesul Bahluiului, de ex. pe șesul dintre șoseaua Ţuțorei și înălțimile pe care se înșiră orașul, începând de la Curtea Domnească pân-la Tătărași (târgul de jos, țigănimea domnească), atunci ar avea cu totul altă priveliște.

Acolo în loc de strade sunt adevărate lagune de glod; podului de lemn de preste Bahlui îi lipsesc la mijloc câteva scânduri pe cari nimeni nu se-ndură de-a le pune la loc, pe ici pe colo întâlnești căte un mare ochi de apă, spre a aduce aminte de mărețul act al facerii lumii. Acolo locuiește o parte a poporului ales de Dumnezeu, carele prin diferite apucături ingenioase, prin clădirea sistematică de movilițe de gunoaie, prin așezarea de scânduri rupte caută a forma trecători prin împărăția lui Neptun și a nu sta cu totul izolați de restul umanității.

Dar să lăsăm aceste formațiuni geografice pe seama unui Herodot al viitorului și să ne întoarcem la puncte mai cunoscute. Şoseua Socolei e cunoscută de toți ca drum care duce la viile și vilele orășenilor din Iași, la seminariul Socola, la Vaslui, în fine e o cale de comunicație despre care nu putem presupune că trece prin mijlocul unor triburi necunoscute. Aproape în dreptul șoselei de la Ţuțora șoseua Socolei se bucura de existența mai multor gropi perfide, pline cu apă. Când trece o trăsură prin aceste gropi, ea se preface în corabie, caii în servitori ai lui Neptun, iar călătorii invocă prin imnuri steaua mărilor, ca să-i conducă la limanul dorit. Prin aceste gropi trec zilnic sute de trăsuri, mii de militari, zeci de tunuri, încât biblica trecere prin Marea Roșie se repetează la acest punct de sute de ori pe zi. Învățătorii din școalele apropiate demonstrează băieților cu exemple ad oculos posibilitatea minunii biblice pe cale cu totul naturală.

Şi cu toate acestea în depărtare de o oră și jumătate, în vârful Repedei, sunt minunate cariere de piatră și numai cu zece, cincisprezece cară s-ar putea repara punctul în cestiune, s-ar putea pune capăt neplăcerilor miilor de trecători. Nu știm într-adevăr cine a luat întreprinderea reparării acelei șosele, știm însă atâta că nu se găsește nici un motiv care să scuze asemenea neregularități. Esplicăm pân-la un punct neglijarea unor strade puțin frecuentate, dar o cale atât de frecuentată ca și cea de la Socola trebuie să fie totdeauna practicabilă. Cu toată insistența atragem luarea aminte a autorităților competente să binevoiască a lua grabnic măsuri pentru a înlătura acele adevărate vexațiuni pentru comunicația între Iași și Socola.

„Curierul de Iași", 18 mai 1877

Mihai Eminescu, Opere vol. IX Publicistică [Stradele]